Când a intrat în dormitorul Miei, Viorel nu putu să nu remarce, față în față cu cel mai mic pat pe care îl văzuse vreodată, "Ăsta e de când erai bebeluș? Au dat doar gratiile jos?"

Mai stătea și trollerul lui lângă, parcă niciodată nu fusese mai mare și mai urât. Practic transformase întreaga cameră într-o debara.

Era o glumă, însă Mia se posomorî, se așeză pe pat, "E doar vina mea," se uita de la el la pat, parcă măsurând cum o să încapă. "Mama a zis că să stăm la soră-mea, dar am insistat că la mine."

Viorel înțelegea mai bine decât credea ea, "Și mie-mi plac locurile cu care m-am obișnuit. Și e loc," calculă el, dornic să ajute, în special ca să miște seara spre convergență, "Eu dorm pe diagonală, și tu-ți găsești un loc pe lângă mine. Ca la Tetris," o lămuri.

Sau nu, că Mia a sărit în picioare, "Hai cu mine la râu!"

"La... râu?!" Nu era ce se aștepta Viorel, nici ce spera. "Dar e noapte afară!"

"M-a trimis mama," Mia îi zâmbea animată. "Și cred că acolo e mai bine, avem mai mult loc," se înfășură într-o eșarfă masivă. Ultimul lucru care îi lipsea era încă o haină pe ea! Era tot mai departe de convergență, Viorel.

Deja se resemnase, dar își datora să întrebe: "Mai bine ca aici?" îi arătă patul, să fie clar că era sceptic.

"Hai să vezi," îl îmbie. Suna speriată. Și dacă nu era de el, și nu părea, era de ea însăși. Poate era mai bine să o lase să-și facă numărul, cine știe ce ieșea la iveală. Se comporta ca un jucător care a prins o carte bună, dar nu știe cât de bună.

Viorel deschise ușa și o lăsă să iasă. Fu prins de mână timid, însă tras cu putere.

Noroc cu Florinii, că probabil ajungeau de vorbeau cu tatăl Miei, toată noaptea. Chiar era moldoveanul cel mai bun prieten al lui Viorel, fără vrăjeală.

Mia o luă înainte, îl scoase din șopron pe cea mai mică ușiță. Măcar nu-l băga în căpița de fân!

Se întindea o grădină mărginită cu gard viu, unde nu era de scânduri, infinit de lungă, n-avea nicio regulă, se șerpuia peste deal, intra în niște copaci. Nicio linie dreaptă.

O urmă pe Mia printre cartofi, sperând că sunt aproape. Au mers ceva, începea porumbul, mult mai mic decât își aducea el aminte: când a fost el ultima oară să-și viziteze bunicii, îl depășea. Se înălțase de atunci, însă parcă și soiul de porumb era mai mare, ăla de-l știa el.

Văzând-o cum intră hotărâtă printre tulpinile aliniate, simți că e momentul să întrebe unde se duc, însă deja acceptase că oriunde îl ducea, era ok cu el. Așa că făcu o glumă, că ea nu ieșea în relief ca el, "Mă simt ca o sperietoare de ciori."

A râs Mia, mereu reacționa la umorul lui, îi răspunse fără să se întoarcă, "Cred că eu sunt Sperietoarea de Ciori! Știi tu, dacă eram personaje din Vrăjitorul din Oz. Florin ar fi Leul, Simona ar fi Dorothy..."

Viorel nu văzuse filmul, știa că mai e cineva, "Și eu cine aș fi?"

Atunci s-a întors la el, oprindu-l în mijlocul lanului, îl înțepă cu ochii, "Omul de Tinichea!"

Se potrivea, doar că Viorel nu se simțea de tinichea, cu ea.

"Șiii... Omul de Tinichea și cu Sperietoarea de Ciori au vreo treabă?" îi rânji el la intimidare, că stăteau și se uitau unul la altul, ca proștii.

Mia își continuă drumul, râzând stânjenită, "Nu unul cu altul, dar fiecare caută ceva."

"Auzi, știi ce pățesc ăia care se desprind de grup și caută să fie singuri?" Viorel glumea doar pe jumătate, "În filmele de groază?"

"Ăsta nu e film de groază!" o auzi râzând de el. Nici porno nu părea, varianta ideală, însă Viorel se mulțumi cu răspunsul ei, "E de dragoste."

Cuvinte mari, dar dacă nu atunci, atunci când? Tăcu Viorel, niciodată nu comenta când era de acord.

Măcar au ieșit din porumb, doar ca să intre printre niște copaci mici și slabi și să ajungă la poarta din spatele grădinii, ieșind pe un drum de țară care ocolea toate grădinile și intra înapoi în sat, se unea cu cel asfaltat.

O văzu că se apleacă sa ia o piatră de jos, Viorel se neliniști, era cam plin de tufișuri prin jur, "Aveți urși, ca la Brașov?" Ca să facă un plan, în caz că.

"Doar câinii sunt problemă," Mia își continua drumul. "N-avem animale sălbatice."

"Lasă că ai fluierul tău de viol," o ironiză el, că deja mergeau de prea mult timp. Mai ales că ajunseseră lângă o movilă de gunoi ars, cauza mirosului care îi supăra nările, la intersecția dintre drumuri. Aparent drumul lor continua.

"Cea mai bună strategie în caz că ne atacă ceva," Viorel era mândru că deja îi venise o soluție, "E să fugim în direcții opuse." O prinsese din urmă, măcar acum aveau loc doi pe drum. "Așa, unul scapă sigur, nu murim amândoi."

"Păi," se întoarse ea la el, își puse mâinile în șold, acolo lângă gunoi, "M-ai lăsa tu singură, să mă fugărească animalele sălbatice?"

Îl tachina, așa că Viorel rânji înapoi, "A doua strategie e să te prefaci mort. Nu știu dacă chiar merge, vreuna," a fost sincer. Nu credea că da. "Tu ce ți-ai imaginat?"

"Că murim de mână," a zis ea fără să ezite.

"Fie," a zis Viorel, stană de piatră, convins. Adevărul era că existau moduri mult mai nașpa de a muri. Și de a trăi.

Mia se înclina încurajator spre el, însă fu trezită de un gând, parcă remarcând pentru prima dată unde erau.

"Gunoiul ăsta nu era așa mult," își reluă drumul, îl luă iar de mână, deși nu mai era nevoie. Mai aveau, Viorel înainta plouat sub cerul senin. "Când eram eu mică. Treceam pe aici la școală, dar o luam stânga, spre sat."

Nu era chiar ce se întreba el, ajuns acum să coboare o râpă cu trepte improvizate din bolovani. Nu era nevoie de animale sălbatice, oricând puteau să alunece și să moară.

Un fel de plajă de pietriș îl aștepta jos, se auzea râul, erau aproape. Nu era frig, în jur doar întuneric și nemișcare.

"Râul" era un pârâiaș de vreo doi metri lățime, abia spăla pietrele peste care trecea. În zarea neagră, poate se făcea mai adânc, că Mia povestea, "Când eram eu mică, aici veneam să facem baie. Era mult mai mare apa," ziceai că era un ghid, de parcă de aia venise el până acolo.

Râul era mărginit în partea cealaltă de altă râpă înaltă, plină de copaci și plase metalice care o țineau să nu se prăbușească în apă.

"Au tot făcut baraje," tristețea din vocea Miei sugera că ăia făcuseră lucrări de milioane de euro doar ca să-i strice ei locul de îmbăiat. "S-a tot subțiat. Când eram eu mică, era până acolo la copacul ăla, îi arătă o salcie într-un cerc de nămol. "Niciodată însă nu l-am văzut cât era."

Abia atunci realiză Viorel că râul ăla, pe vremuri, se întinsese de la o râpă la cealaltă, și că tot ce rămăsese era firișorul ăla de apă. Că plaja pe care erau ei era albia unui râu serios, de câțiva metri adâncime și cel puțin douăzeci, lățime.

"M-ai adus aici să mă deprimi? Sper că nu ăsta e locul tău special."

"Ba ăsta e," Mia se uita la el în timp ce își dădea jos eșarfa. Din păcate, nu continuă în direcția la care spera el, ci o întinse pe jos, găsind expert un loc cu nisip fin.

Nu s-a pus jos, s-a ridicat înapoi la el, "Am vrut să-ți arăt, că cine știe când vom mai avea ocazia."

The river card era mereu ultima. De acolo, jucai cu ce era pe masă.

Se apropie de ea, "Atât?!"

"Stăm un pic și ne întoarcem," Mia îi zâmbi ezitant. "Ne mutăm la Emilia, acolo avem toate condițiile să..." parcă se scuza, "Aici poate dă cineva peste noi."

Viorel n-avea răspuns, deși căuta intens. Frica lui era că făceau tot drumul ăla înapoi, mutau bagajele, așternuturile, apoi îl punea să întoarcă toate icoanele cu fața la perete, și apoi trebuiau să țină liniște. Și apoi nu o mai găsea prin haine!

Își reveni, "Dacă umblă cineva noaptea pe-aicea, crede-mă că e mai preocupat să nu-l vedem noi pe el!" Cine dreacu' avea treabă legitimă în creierul nopții, pe râu?!

Mia se uită în jur, părea că nu-i urmărise logica de care era așa mândru, așa că Viorel se așeză pe patul improvizat, "Hai, stai jos, ne adunăm un pic, și ne întoarcem."

"Mă uitam după gândaci de mai, că telefoanele astea s-ar putea să-i adune," se trădă Mia singură.

Doar dacă stăteau mai mult.

Viorel îi răspunse prin a-și opri lanterna. A dat lock la telefon de l-a stins de tot, îl puse pe jos. Oricum îi trebuiau ambele mâini, pentru ce plănuia să facă.

Mia s-a întors la el, albastră în ultima lumină rămasă, cea a telefonului ei. El a întins mâinile să o ajute să se așeze o dată, deși cum era în picioare în fața lui, părea că o trage pe el. Era alegerea ei cum voia să joace, oricum nu scăpa.

Ea îi zâmbi pentru ultima oară, apoi făcu întuneric.