___________________________________________

   ◇《 COȘMARUL INOCENȚEI 》◇
___________________________________________
 

  Arta mânuirii propriilor temeri este ceea ce îl face pe om puternic sau slab. Ce îi dă motiv să lupte sau să fugă. Alteori să plângă. Idris cunoaște astfel de emoții din copilărie. Când stătea cu lumina de veghe aprinsă din cauza monştrilor din întuneric.

   La adolescență, frica de întuneric a dispărut, găsind refugiu în ceea ce odată credea înfricoșător şi printre visele pe care le interpreta în diferite moduri. Dacă avea un vis cu tente negative, Idris îl interpreta ca fiind un semn de bine pentru ziua care avea să urmeze. Numai când avea teste această teorie nu se aplica. Soarta nefiind în acele momente de partea lui.

   Ajuns la maturitate, Idris a pierdut abilitatea de a mai avea vise sau de a mai crede în ele. Viața muşcase cu viclenie din carnea lui, însemnându-l cu probleme mult mai grave ca înțelegerea unui vis.

   Deschizând ochii spre o nouă zi încărcată, bărbatul constată mirat că locul în care se află nu este sub nicio formă casa lui. Patul fiind înlocuit de o podea rece şi inconfortabilă, iar în jurul său aflându-se ghemuiți oameni de toate vârstele. Unii îmbrăcați în pijamale, aşa ca el, alții în haine obişnuite de casă sau de serviciu.

  Cu toții îşi ridicară nedumeriți capetele şi priviră cu respirațiile tăiate încăperea în care se aflau înghesuiți. Un bărbat se ridică amețit în picioare, începând să bată cu pumnul în ceea ce părea a fi o uşă.

     — E cineva acolo? Hei! Dați-ne drumul, nenorociților! Hei!

   Alte persoane îi urmară exemplul şi începură să țipe după ajutor, să se agite prin încăpere sau să se certe cu cei care încercau să păstreze pacea. Idris rămase locului ezitând să se alăture vreunei părți. Se simțea obosit, iar timpanele îi țiuiau în ecoul vocilor din jur.

   Camera era complet îmbrăcată în fier şi luminată de câteva becuri lungi ce trimiteau o lumină alb-albăstruie pâlpâită. Nu avea geamuri, ci doar un ventilator care mergea de zor în colțul unui perete şi o uşă dreptunghiulară pe care străinii încercau să o deschidă.

  Privind cu atenție becurile din tavan, Idris constată cu respirația tăiată că acestea se mişcau. Când în stânga, când în dreapta. Într-un ritm lent, aproape nesesizabil pentru cei care nu stau să observe lucrurile atent.

    — Oameni buni, haideți să ne păstrăm calmul! strigă un pacifist, stând cu ambele mâini ridicate. Nu rezolvăm nimic dacă ne agităm.

    — Şi nici să stăm degeaba, strigă un altul. Ştie cineva măcar unde ne aflăm sau cum am ajuns aici?

   Toți se uitară mirați unii la alții.

   Idris se ridică cu greutate de pe jos, simțindu-se pentru o clipă cu lumea dată peste cap. Nici nu voia să afle cum arată la față. Ce culoare bolnăvicioasă căpătase la chip doar dintr-o simplă şi singură mişcare.

     — Ce face omul acela acolo? îşi întrebă o femeie partenerul în timp ce îl priveau pe Idris.

     — O fi înnebunit.

     — Nici nu e de mirare. Uitați-vă cum arată, vorbi altul.

   Pe oriunde ar fi mers, Idris atrăgea atenția. Puțini fiind cei care îşi vedeau de treburile lor şi îl ignorau cu desăvârșire. Noroc că se obişnuise cu astfel de priviri şi reacții la adresa lui. Şi că nu îi mai păreau atât de stânjenitoare ca la început.

    — Căutați ceva cu care deschidem uşa! se auzi glasul unui om în încăpere.

  Oamenii de prin jur începură să scotocească prin cameră, căutându-se chiar şi pe ei prin haine cu speranța de a găsi un miracol care să-i elibereze. Până şi persoanele care îl vorbiseră pe Idris participau la o astfel de mişcare.

   Nimeni nu părea să fi găsit ceva folositor. Încăperea în care se aflau nu era încărcată în lucruri, ci în oameni. În corpuri și voci ce vor să o răstoarne.

  Cu fiecare pas făcut, Idris simțea pereții tremurând sub atingerea corpului său. Ar fi vrut să atragă atenția oamenilor legat de acest detaliu, dar cine l-ar fi ascultat. Era doar o şoaptă în fața maldărului de voci care-l eclipsau.

     —Hei, tu! Ce faci acolo?

   Vocea ascuțită a unei femei se făcu auzită din spatele bărbatului.

  Mâna ei subțire şi aspră se sprijini de umărul lui Idris, făcându-l să-şi întoarcă capul şi privirea în direcția acesteia. Nu era singură. În dreapta ei se afla un bărbat nu cu mult mai în vârstă decât Idris, cu ochii neobișnuit de albaştri. Avea un început de barbă şi un tatuaj pe gât cu un şarpe încolăcit în jurul unui craniu.

  Amândoi îl priveau sceptici. Cel puțin femeia, căci bărbatul părea preocupat de altceva.

     — Ai observat, nu? îl întrebă bărbatul, bătând cu un deget într-un perete. Ne aflăm în mișcare.

  Idris încuvință și se întoarse cu întreg corpul spre cei doi străini.

    — Credeam că sunt singurul care a observat. Majoritatea par ocupați să deschidă acea uşă.

     — Nu te crede important, băiete. Mai bine a-i găsi ceva de care să te ții, vorbi pe o voce groasă bărbatul cu ochi albaştri. Chestia în care ne aflăm nu o să meargă la nesfârșit. Se va opri la un moment dat.

      — Asta dacă avem de ce ne ține, continuă femeia discuția.

  Un scârțâit asurzitor urmat de o zdruncinare puternică îi prăbuși la nivelul podelei pe toți cei aflați în picioare, inclusiv pe Idris. Mulți lovindu-se de alte persoane sau de pereții opuşi ai încăperii printre vuiete şi scâncete de durere.

  Uşa de care oamenii trăseseră întreg drumul, se deschise cu un scârțâit înfiorător. O lumină albă, stranie, se zărea din afara ei. Dezmeticiți după evenimentul nedorit, oamenii se apropriară precauți de ieşire. Din priviri şi tremurul nefiresc al corpurilor lor putându-se citi teama de necunoscut, de ceea ce ar putea descoperi pe partea cealaltă.

  O altă încăpere ca aceea. O prăpastie. Un monstru sau un portal spre o lume neatinsă de piciorul omului. Acestea erau cele mai comune idei pe care oamenii le asamblaseră bucată cu bucată în mințile lor complexe.

 Cu cât păşea mai mult în lumină, inima lui Idris se agita mai tare în piept. Aproape lăsându-l fără aer.

   Ce era de fapt locul acela?

  În lumina argintie a unei luni fantomatice, Idris observă conturul a trei vagoane de tren, mari și de metal ce stăteau aliniate, una în fața celeilalte, pe o cale ferată fără sfârșit. Legate cu lanțuri groase între ele și cu ferestrele acoperite, vagoanele inspirau neîncredere pasagerilor ieșiți de sub protecția celui de-al patrulea vagon din spate.

  Cu toate că celor trei li se deschiseră ușile, nicio ființă omenească nu se ivea dinăuntrul lor. Adiera unui vânt lăturalnic întețind murmurul și frica oamenilor cu un miros straniu, dar binecunoscut de oricine.

   Mirosul sângelui.

      — E ceva acolo! strigă cineva în disperare și teamă.

  Idris își îndreptă atenția spre ușa întredeschisă a unui vagon, care se legăna încetișor înainte și înapoi în scârțâituri disonante. La fel ca acel om, și el avea senzația că nu erau singuri. Cineva sau ceva îi pândea din întuneric.

   Analizând împrejurimile, constată că erau în dezavantaj. Locația lor era reprezentată de o vale adâncă și întunecoasă, cu o vegetație ierboasă extrem de înaltă, măsurând aproape doi metri, și fără copaci. Privită de la înălțime, valea semăna izbitor de mult cu un labirint. Ei aflându-se undeva la un kilometru de acel loc. Pe un deal înalt presărat cu șine vechi și vagoane ale terorii.

  Dacă decideau să se aventureze în labirint exista posibilitatea să se întâlnească cu ceva mai rău ca minotaurul din legenda grecească. Dar nici nu puteau sta mult timp într-un singur loc. Nu când ceva îi pândea.

  Un urlet animalic le îngheță la toți sângele în tot corpul. Idris simți la un moment dat că se dezechilibrează de pe propriile picioare când un animal neobișnuit ieși din adăpostul întunericului.

       — Dumnezeule mare! ce e...chestia aia?

  Pielea albă, netedă, a creaturii strălucea în nuanțe argintii în lumina lunii, precum și țepii de pe spate și colții de diferite lungimi ce-i ieșeau din gură. Avea în jur de șase picioare, două în spate și două în față pe care își susținea greutatea corpului, în special cu cele din față, și alte două mai mici, tot în față, cu rolul de a-și jupui cu ușurință prada, și o pereche de cozi lungi și puternice.

  Părea scoasă din cel mai oribil coșmar și așternută pe pământ pentru a aduce teroare. Era plină de sânge pe picioare și cap, iar între colți ținea strâns brațul cuiva.

  Oamenii începură să țipe speriați și să fugă în toate direcțiile. Creatura scoase un urlet animalic, lăsând brațul să-i alunece din gură și se repezi asupra lor cu o poftă incredibilă.

   Idris se aruncă din instinct la pământ în momentul în care nenorocirea sări asupra sa. Persoana care se afla în spatele lui nu fu așa norocoasă și căzu pradă atacului. Omul începu să se zvârcolească în strânsoarea puternică a creaturii, cerând ajutor, în timp ce aceasta își înfingea cu fiecare urlet și smucitură perechea de gheare în carnea lui.

  Colții i se înfipseră adânc în gât, încât în momentul în care nenorocirea își încleștă maxilarul, smulse cu totul capul prăzii sale. O altă creatură, asemănătoare cu prima, sări de pe acoperișul ultimului vagon peste doi oameni, cărora le tăie dintr-o lovitură brațele și gâturile. Unuia dintre ei chiar și jumătate din partea stângă a feței.

   Idris își simți stomacul făcându-se ghem. Folosindu-se de propriile membre și de zgomotele din jur, bărbatul se târî sub vagonul din aproprierea lui. Sângele și adrenalina îi clocoteau prin corp, în timp ce iadul i se deschidea înaintea ochilor. Creaturi albe, gigantice, se iveau din întuneric ucigând oameni în voie și răspândind teroare.

  Labirintul nu mai reprezenta o soluție de scăpare, iar să se ascundă într-unul din vagoane ar însemna sinucidere curată. Mai rămâneau șinele de tren.

  Poate avea noroc și găsea locomotiva de care fuseseră legate vagoanele sau alți oameni care să știe ce se petrece.

  Încet și cu grijă, Idris se târî pe sub vagoane, oprindu-se ori de câte ori observa una din creaturi prea aproape de el. În jurul său, corpuri însângerate și cu bucăți de memebre lipsă stăteau neclintite pe sol. Un bărbat care a avut aceeași idee ca el de a se ascunde sub vagon fu sfâșiat în două de una din creaturi înainte să își poată strecura picioarele sub vagon. O femeie care părea să țină în brațe un copil era întinsă nu departe de el, cu pieptul sfâșiat și picioarele lipsă. Copilul având corpul plin de sângele ei și o tăietură urâtă la nivelul gâtului.

  Alții au sfârșit înainte să poată face vreo mișcare sau în labirint. Idris le putea auzi țipetele venind din vale.

  După o oră de târât pe sub vagoane de tren și de suportat urletele oamenilor prinși de creaturi, Idris reuși să iasă de sub masa imensă de metal și să urmeze pe propriile picioare, șinele. Nenorocirile nu-l observară când le părăsi zona de vânătoare. Erau ocupate să-și devoreze victorioase prăzile decât să-l prindă.

  Până la urmă nu era o pierdere prea mare să scape unul singur. Din cei o sută de pasageri care au fost în cele patru vagoane, numai el reușise până în acel moment să scape.

  Dar Idris nu știa acest detaliu. În viziunea sa crezând că mai scapaseră oameni din vagonul lui sau din celelalte vagoane și că nu era singurul supraviețuitor.

  Mergând desculț prin pietrișul și pământul de lângă șine, bărbatul începu să se simtă obosit. Adrenalina începea să-i sece din corp, iar picioarele să-l doară. Simțea nevoia să se așeze, poate chiar să se întindă, dar nu putea face asta. Nu când acele creaturi sinistre bântuiau acel loc.

   Se forță să meargă mai departe, cu junghi în tălpi și în spate. Dacă cineva din fosta viață l-ar fi văzut, ar fi zis că e nebun. Cu pijamalele de casă murdare de sânge și de pământ, în picioarele goale și cu pupilele dilatate de spaima morții.

  Noaptea era în floare, iar luna strălucea fantomatic pe cer de parcă ar fi râs de cele întâmplate și de Idris.

  După lungi mersuri și alergări, fărâma de speranță pe care bărbatul o căuta, îi apăru în fața ochilor. Un șir lung, fără sfârșit, de vagoane se întindea pe kilometri întregi pe șinele de tren. Spre deosebire de cel în care fusese înghesuit cu oamenii aceia străini, acestea nu aveau geamurile acoperite. Dinăuntrul lor putând să se observe lumină și câteva umbre mișcându-se dintr-o parte în alta.

   Idris ezită inițial să se aproprie. Amintirea măcelului de mai devreme îl bântuia. Dacă acele creaturi reușiseră să intre și în aceste vagoane?

  Putea să fie o iluzie, iar el să fi înnebunit de-a binelea.

     — Hei! stai pe loc!

  O fată roșcată îi apăru în cale, ținând o armă îndreptată spre pieptul lui.

   Idris își ridică mâinile la nivelul capului în semn că nu avea nimic amenințător la el. Fata îl privi pentru câteva clipe precaută după care lăsă vârful armei în pământ. Pe chip apărându-i o expresie de regret și milă pentru ființa omenească dinaintea ochilor săi.

    — Felicitări că ai scăpat viu de acolo, fură cuvintele ei.

   Un junchi îl lovi puternic în piept. Nu simțea nicio mândrie în el, doar un gol pe care nu avea să-l umple prea curând cu lucruri pozitive.

    — Ce e...locul acesta? o întrebă Idris pe o voce aproape tremurândă.

  Fata dădu să răspundă, dar un glas îi atrase atenția. Un bărbat, cu pielea ciocolatie, se apropie de cei doi. Ochii lui se măriră de uimire când îl observă pe Idris.

    — Vino, i se adresă pe un ton blând bărbatul. Ești în siguranță acum.

  Obosit și speriat după cele petrecute, Idris se prăbuși de pe propriile picioare. Terminase cu fuga, dar pășea spre o nouă etapă mult mai periculoasă decât ce a înfruntat până acum.

  Supraviețuirea într-o comunitate dezbinată de soartă.

___________________________________________

  ◇

  Sper că v-a plăcut acest capitol lung și nu v-am plictisit cu atâtea detalii. Mi-a luat o groază de timp să îl scriu și multă inspirație, dar am reușit până la urmă să îi pun capăt. Următorul capitol, sper eu, să vă facă mai curioși și să vă atragă mai mult. Poate Idris nu v-a impresionat așa mult aici, dar vă asigur că o s-o facă mai încolo.

  Mi-ar face mare plăcere să știu părerile voastre legate de capitol, nu doar să vă văd voturile. Dacă aveți întrebări, teorii, idei legate de ce o să se întâmple mai departe, nu vă sfiiți să le scrieți. Orice părere e bine primită aici, fie ea bună sau rea.