21 iulie 1805: douăsprezecezile înainte ca lady Paris Maxwell, contesă de Denborough, să împlinească optsprezece ani; o căsătorie cu lord Albany nu mai este posibilă.

*

Îmi place să joc profesorul dur cu ucenica neserioasă. Nu știu cum se întâmplă, dar mereu unica mea elevă, Marie, ajunge în genunchi.

- Jurnalul matrimonial al lui Wine Cardinham (1794)

*

Erau suficient de departe de vreun port pentru ca ea să nu audă nicio pasăre prin zonă. O călătorie peste Atlantic era întotdeauna palpitantă. Deși pirații se răriseră considerabil față de secolul trecut, există o posibilitate să dai nas în nas cu aceștia, deși lui Paris nu i se întâmplase niciodată asta. Îi plăcea pe mare, mirosul sărat, peștele proaspăt, atmosfera festivă, soarele care te ardea la propriu. Prima ei călătorie fusese la șapte ani, apoi la doisprezece și acum, la aproape optsprezece ani. Oftă și se întinse pe spate, realizând cât de moale și de îmbietor era patul din cabina lui Felix. Nu avea nicio idee cum ajunsese acolo din moment ce adormise în brațele lui pe punte, dar nu îi păsa. Se simțea foarte bine astfel. Dădu la o parte pătura, conștientă de faptul că avea picioarele goale și cămașa bărbătească descheiată, dar se încinsese. Se întinse, lăsând razele soarelui să îi deseneze conturul corpului. Părul i se despletise. Dormise mai bine decât în ultimele zile. Dormise excepțional.

— Da, înțeleg, se auzi vocea lui Felix într-o parte a camerei. Bine, Sciopo. Vin și eu imediat. Paris își ridică privirea și își dădu seama că două perechi de ochi o fixau, una a lui Felix, cealaltă a lui Sciopo. Scoase un icnet și trase pătura peste ea.

— Bună dimineața, milady!, o salută Sciopo amuzat de pudoarea ei. Sper că ați dormit bine. Felix ridică o sprânceană în direcția lui. Conteme îmi spunea că vreți să cunoașteți echipajul azi. Are dreptate?

— Ăăă... da. Paris își drese glasul și adăugă ceva mai relaxată: Voiam să văd mai mult din această barcă.

Încruntându-se, Sciopo privi spre Felix. Felix o fixa însă pe ea cu privirea, de parcă era venită de pe altă lume.

— Ai spus cumva „barcă"? Paris dădu precaută din cap. Sciopo râse.

— Ce e greșit la asta?, se încruntă Paris.

Felix îi făcu semn lui Sciopo să iasă, apoi închise ușa în urma lui și se apropie de ea. Paris își dădu seama că purta în mâini un platou considerabil pe care îl așeză pe picioarele ei.

— Poate ai vrea să nu spui „barcă", ci „corabie" în preajma echipajului. Nu ne place să ne gândim că doamnele văd jucăria noastră ca pe o bărcuță din cele cu care te poți plimba pe râu în jos. Paris ridică din umeri și aprobă. Micul dejun, atunci, milady. Specialitatea bucătarului, doar pentru doamne. Noi, restul, am avut bere la micul dejun.

Paris privi platoul plin cu mâncare pentru un întreg batalion de războinici și își dădu seama că toate emoțiile din ziua precedentă o acaparau acum, punându-i un nod în gât. Nu era sigură că putea mânca ceva, dar nu voia să jignească pe nimeni.

— Nu prea mănânc dimineața, îi spuse lui Felix.

— Aiurea! Mănâncă! Ultimul lucru pe care îl vreau e să te îmbolnăvești.

Paris oftă și luă o chiflă proaspătă, o unse cu puțin unt și mușcă din ea. Era cu adevărat bună. Francez. Ăsta trebuia să fie bucătarul. Se lăsă pe maldărâul de perne și începu să mănânce. Felix, mulțumit, se ridică și începu să își descheie cămașa. Era treaz de câteva ore, iar sarcinile de peste zi îl făceau să se simtă deja murdar. La asta contribuia și priveliștea senzual de inocentă a soției lui încă virgine. Avea să facă treaba în seara asta, își promise, dar nu mai înainte de a o lăsa să se bucure de o zi în sânul unui echipaj. Numai anticipația serei ăsteia îl făcea să își dea seama că pantalonii erau prea strâmbi și lăsau prea multe de văzut privirilor atente.

— Sciopo mi-a spus ceva ciudat, zise atunci Paris. Mi-a spus că îi plac bărbații. Am zis că înțeleg, dar, Felix, nu înțeleg deloc.

Un gând care îi mai putea lua din excitație, își dădu el seama.

— Vrei să își explic eu, deduse.

— Nu prea am cu cine să fac conversație. Dar cred că este ceva rușinos. Am dreptate?

Felix avea multă răbdare cu femeile, mai ales de când devenise tatăl unei fete. Curiozitatea lui Lilibeth nu avea margini, iar el învățase să îi răspundă sincer și diplomat în același timp, pentru binele amândurora.

— Cred că știi deja cum fac oamenii dragoste. Paris continuă să mestece, dar înghiți greu. Da, știa. Se apropie, găsind în acest moment o oportunitate de a o seduce, de a o înfierbânta la fel de tare ca el. Ne sărutăm, ne atingem, ne unim corpurile. Își lăsă mâna să urce pe sânul ei gol, apoi în sus, pe gât. Sciopo face același lucru, dar nu cu o femeie.

— Dar suntem... suntem așa... diferiți!

— Există moduri, draga mea. Îți amintești ce ți-am făcut aseară cu gura? Paris roșii, dar aprobă. Oh, și el își amintea și cu siguranță și corpul ei. Sânii i se întăriră, sfârcurile i se aprinseră, iar Felix își dori să o aibă pe ea la fiecare mic dejun. Nu s-ar fi săturat niciodată. Sciopo preferă asta.

— Vrei să spui că și eu aș putea să îți fac ție asta?

Exact asta voia să spună.

— Nu trebuie să o faci dacă nu vrei.

Dar plantase deja curiozitatea în mintea ageră a lui Paris, iar corpul lui tremura în fața acestei idei de a fi cuprins de buzele moi, pline, roșii și apetisante. Trebuia să plece acum până ce nu sărea pe ea, rămânând în pat toată ziua.

— Asta e interesant, reuși ea să spună.

— Lui Sciopoo i-ar plăcea să audă asta. Felix zâmbi. Oare când mai zâmbise el ultima dată atât de multă vreme? Prea bine, Paris. Se îndepărtă de ea și continuă să se aranjeze. Probabil că voi fi ocupat întreaga zi. Stai departe de necazuri până ajungem în Boston, bine?

— Stai!, strigă Paris după el când acesta dădu să plece. Adică dacă mă dezbrac în fața lui nu va avea nicio reacție? Nu va exista nicio posibilitate de a fi... ei bine... brutalizată în vreun fel?

— Te-aș fi lăsat eu pe mâna cuiva care era o brută?

Și cu acest răspuns vag Felix ieși, lăsând-o să își digere singură micul dejun. Care erau șansele ca ziua aceasta să fie un fiasco?

Dacă mă întreabă cineva pe mine, aș putea spune că de sută la sută.

***

Sciopo era, într-adevăr, o companie plăcută, iar echipajul lui Felix nu era nicidecum la fel de periculos ca marinarii din port. Erau numai bărbați, într-adevăr, dar în orele care se scurseseră aflase că majoritatea erau însurați, iar ceilalți prea tineri pentru a fi eligibili unei căsătorii. Bucătarul era francez, așa cum ghicise ea, și avea o soție în Boston, o anume Clarice. Paris se arătă uimită de faptul că soția lui Paul era cu trei ani mai în vârstă decât acesta. Totuși, îi mulțumi și îi ură de bine. Simți atunci că își făcu un aliat.

Pe corabie mai erau și patru Harry, un William și doi Billy, ceea ce echivala cu numele de William. Francis era medicul de la bord, un individ care nu făcu mai mult decât să își ridice o clipă capul din cartea lui. Pascal și Baily erau gemeni și aveau șaisprezece ani. Erau băieți buni și roșiseră când îi salutase. Singura persoană care o fixă atentă cu privirea fu Niall, un bătrân marinar care înnoda o funie în clipa în care Sciopo i-l prezentă și pe acesta din urmă.

— Am slujit în casa tatălui tău, spuse simplu Niall.

Vicontele! Paris își aminti la timp că tatăl ei era vicontele de Cyn, răposatul viconte. Zâmbi, pentru că avea prea puține amiintiri cu acesta. Avusese trei ani când murise și, deși nu îi lipsise, și-ar fi dorit să îl cunoască. Și-ar fi dorit să îl întrebe de ce încheiase o înțelegere cu un bărbat care se dovedise a fi viciat și rău? O iubise suficient? Dacă fusese, de fapt, o povară?

— Asta e minunat! Paris zâmbi. Am atât de puține amintiri legate de tatăl meu. Domnule Niall, dacă nu vă supărați, aș vrea să știu...

— Du-te la treaba ta!

Paris tresări când auzi glasul lui Felix în spatele ei. Cămașa curată pe care și-l luase își pierduse prospețimea. Se despica până la brâu acum, lăsând la vedere mai mult din pieptul lui decât s-ar fi cuvenit. Îi venea greu a crede că Denborough se integra la vreo petrecere fandosită. Oftân, Paris își dădu seama că ea nici măcar nu apucase să își facă debutul, darămite să vadă dacă i se potrivea viața de pe ringul de dans. În afară de înfățișarea lui, nimic nu mai era drăguț la Felix: avea ochii tăioși și vorbise pe un ton de stăpân. Neill dădu pozitivi din cap, o privi pe sub ochi și își continuă treaba, în timp ce Felix o trase de acolo.

— Ai fost rău, îi spuse Paris. Omul a fost servitor în casa vicontelui și voiam să știu mai multe. Oh, Felix, știu atât de puține lucruri despre el! Dacă aș ști cine a fost, ce l-a motivat poate că aș înțelege de ce voia pur și simplu să mă mărit cu lordul Albany. Crezi că el știa ce fel de om era ducele?

Denborough oftă. Era mai mult ca sigur de asta, dar nu avea să spună nimic, nu acum.

— Vrei o lecție de cârmurie a unei corăbii?, o întrebă în timp ce o urca în zona în care era dispusă cârma. Cum se așteptase, ochii lui Paris străluciră când se văzu la înălțime. Nu-i așa că e frumos?

— E superb!, exclamă încântată. Întotdeauna mi-a făcut plăcere să văd marea. Știu chiar să înot!

Ceea ce era bine, dat fiind că erau pe o barcă, deși nu voia să îi vadă hainele mai strânse de-atât. Era suficient că avea un fund ademenitor pe sub pantalonii aceia și că îi știa sânii înfierați în pânză. Ar fi fost foarte ușor să îi lase cămașa mai jos, să îi prindă umerii delicați în palme, să se aplece și să îi sărute sfârcurile, dar la fel de ușor ar fi fost să considere această călătorie luna lui de miere când știa prea bine că nu era cazul. Realitatea avea să îi lovească mai devreme sau mai târziu sub forma unui duce răzbunător și a motivației lui de a-și clădi un loc decent în societate. Și poate că realitatea avea să o zguduie cel mai tare pe Paris când își va da seama că nu va primi nimic din ce credea sufletul ei romantic că i se cuvenea.

— Mă înveți sau nu?, o auzi întrebându-l.

Atunci hotărî că era cazul să amâne realitatea cât de mult putea.

***

Peisajul era de vis, mai ales vara. Toate culorile erau vii, cerul luminos, contopit exemplar cu apele periculoase ale Atlanticului. Pe o barcă atât de rapidă ca a lui Felix, o călătorie spre America nu avea să dureze prea mult, poate șase săptămâni, timp în care existau numeroase posibilități ca ei doi să se cunoască mai bine. Cel puțin așa credea Paris care, ajunsă la cârmă lângă căpitan, își dădu seama că voia să îl cunoască pe Felix. Îl găsea fascinant. Nu era dur, nu era nici blând. Avea răbdare, dar în același timp ardea de dorința de a se grăbi. Era o combinație paradoxală de trăiri în ochii lui. El era paradoxal; când alți domni alegeau să stea acasă, pe moșii sau în orașe, Felix alegea să călătorească, să facă comerț și să se stabilească pe două continente, dintre care unul dintre ele încă inamic. Ce îl făcuse să aleagă America? Erau englezii atât de greu de suportat, încât îi era imposibil să petreacă prea mult timp acolo?

— Ia-o mai ușor, îi spuse Felix foarte aproape de urechea ei, făcând-o să își dea seama că strânsese mânerele cârmei. Dacă ai obosit, te poți duce oricând în teugă.

Nu voia să coboare în cabină, așa că își înfipse mai bine picioarele în podea și își întoarse privirea spre Felix. Nu părea că obosise. Putea sta aici ore întregi, își dădu ea seama, aici, pe covertă, în timp ce alți marinari trebăluiau încontinuu. Era timpul să atace discuția dacă își dorea să aibă timp să se lege mai bine de soțul ei până în Boston.

— Felix, de ce te-ai însurat cu mine?

Aproape că pierdu controlul corabiei când o auzi punând genul acesta de întrebare. Ah,d ar nu-i așa că Paris își dorea cu adevărat un soț? Unul din basme? Poate că nu ar fi trebuit să o ia cu el la cârmă, dar nu o voia în preajma celorlalți marinari, cu atât mai puțin cu cât Niall fusese servitor al lui Cyn și, se părea, știa mai multe decât ar fi crezut vicontele. Denborough nu voia ca ea să afle despre Cyn și, cu atât mai puțin, despre seminția lui blestemată. Asta ar fi înclinat cu mult balanța în defavoarea sa.

— Plata unei datorii, nu-i așa?

— Fii serios!, se încruntă ea se întoarse, lăsându-l cu mâinile pe cârmă și amenințat de o pereche de sâni obraznici. Cum putea să reziste unui asemenea atac?

— Sunt. Ochii lui o priviră clar, iar amândoi fură străbătuți de un fior. Dorința dintre ei era palpabilă. Felix îi simțea gustul de aici, ea își amintea mătase gurii lui acolo. Poate că asta se întâmpla cu femeile măritate: pur și simplu înnebueau de dorință. Totuși, nu își imagina să fi fost înnebunită de dorință din cauza lui Albany.

— Am și eu o pretenție, Felix, să nu mă minți. Nu datoria aia prostească te-a făcut să te însori cu mine. După o clipă, Paris întrebă ușor: Nu te temi de Albany?

— Teamă e un cuvânt măreț, draga mea. Sunt întotdeauna precaut, dar teamă... Nu cred. Vrei să fii atentă la drum?

Înainte să mai poată spune ceva, Felix se împinse ușor în trupul ei, făcând-o conștientă de faptul că era exictat. Paris făcu ochii mari, apoi roșii și privi peste umărul lui. Oamenii continuau să lucreze. Nu își putea imagina că ar fi putut face orice se întâmpla într-un dormitor în afara acestuia. Era pur și simplu imoral, iar Paris se trezi că imoral era ceea ce își dorea cu adevărat.

— Simt o durere fierbinte când faci asta, mărturisi. Chiar aici. Se împinse la rândul ei cu trupul în al său, conștientă de bulbul de plăcere dintre pliurile ei care amenința să se umple și să plesnească sub presiunea corpurilor lor.

— Pot spune același lucru. Se aplecă peste ea și îi șopti: Iar pantalonii tăi nu mă ajută deloc. Arăți de-a dreptul delicioasă așa, Paris Maxwell, contesă.

Numele e combinat cu al lui era probabil cel mai frumos lucru pe care îl auzise vreodată. Inima ei prostuță tresări, iar Paris se întrebă dacă se măritase cu el din cauza lui Albany sau îl folosise pe cel din urmă ca o scuză. Își amintea momentul în care îl întâlnise, cu doi ani în urmă. Îl găsise de-a dreptul fascinant, mergând alături de Albany, discutând cine știe ce afacere. Promisiunea promiscuă din ochii lui o înfierbântase, aproape că se topise acolo, în piață. Soțul lui Blue întrerupsese orice contact, dar acesta existase, iar Paris nu uitase nicio clipă modul în care ochii lui pe pielea ei o făceau să se simtă.

— Nu am rochii, îi spuse.

— Remediem asta dacă vrei.

— Nu. Îmi place să port pantaloni, deși poate arăt băiețoasă. Știi, obișnuiam să ies cu Wine în larg și să port pantaloni. Călăresc bărbătește și alerg tot așa.

— Asta e bine, dacă mă întrebi pe mine. E singurul mod în care poți călări calumea.

De ce avea impresia că Felix numai la animale nu se referea? Ar fi putut să-l călărească pe el ca pe un armăsar? Ah, dar își dorea să încerce!

— Cunosc compania lui Wine Cardinham. Este prosperă din câte înțeleg. Comerțul maritim și invetițiile vor fi întotdeauna prospere.

— Dacă știi să investești și nu ai prea mult ghinion. Felix ridică o sprânceană, încântat de mintea ei practică. Ridicându-și brațele, le așeză pe cămașa lui și atinse curioasă pieptul. Felix tresări, dar nu se mișcă, permițându-i explorarea. Nu ți-am spus... Am o dotă...

— Nu am nevoie de dotă. Sunt la fel de bogat ca Wine Cardinham.

— Știu, dar e a ta acum. Poți să faci ce vrei cu ea. Imediat ce ajungem în Boston pot scrie o scrisoare către avocatul lui Wine și...

— Am bani, Paris, îi spuse Felix.

Niciodată nu îl întrebase cât. Dăduse dovadă de nechibzuiță când se aruncase într-o căsătorie de genul. Dacă ar fi vrut-o pentru dota ei? Dacă asta era esența acestui mariaj? Dacă devenise victimă fără să-și dea seama de asta?

— Cam cât?

Roșii sub presiunea sprâncenei sale. Prea directă, bineînțeles.

— Să zicem doar că cinci duzini de rochii nu ar fi o problemă pentru mine, asta dacă te-ai hotărî că trebuie să oprim pentru o aprovizionare.

În continuare, Paris tăcu și ascultă oceanul zbătându-se sub presiunea corabiei. Era bine să știe că nu era dorită pentru banii ei, totuși o neliniștea pentru că nu știa motivul real al acestei căsătorii, al consimțământului său.

***

Pentru că soarele o bătuse în cap, Paris intrase până la urmă în cabină. Stătuse prea mult afară, ce-i drept, dar i se păruse că era un concurs între ea și Felix: cine se excita mai tare? Cine renunța primul la bunăcuviință? Cine cădea primul din picioare? Le picase pe toate, mai ales când își lipise frugalnic buzele pe gâtul lui, dorind să muște din nodul creat acolo. Se transforma într-o desfrânată, iar presiunea dintre picioarele ei nu dispărea. Își strânse coapsele, încercând să alunge durerea, se frământă și se perpeli. Poate că trebuia să se atingă așa cum o făcuse Felix. Poate că numai așa avea să scape de lanțul acesta nebunesc pe care îl purta în jurul gâtului. Aproape că își băgase mâna în pantaloni când auzi ciocănitura în ușă. Sări ca arsă din pat și dădu cu ochii de un Sciopo confuz care căra cu sine un platou cu ceea ce părea a fi cina ei.

— Sciopo! Își drese apoi glasul. Unde e soțul meu? Știi?

— Ia cina cu echipajul, milady.

— Pot să... Eu de ce nu o fac? Sciopo ridică din umeri, nepregătit să îi spună că nu făcea parte din echipaj. Dar Paris își dorea să facă parte din acest echipaj. Ah, la naiba, o fac și eu!

— Nu cred că este o idee bună, milady!

Ignorând durerea de cap și senzația de greață cauzată de la soarele care îi arsese creierul, Paris ieși pe lângă el și intră în camera în care echipajul se strânsese pentru a cina. Felix era acolo, roșu în obraji și vesel, mestecând o bucată de pâine aburindă. Paris își trecu privirea peste pieptul lui, zări sfârcurile și gemu. Cum avea să reziste cu el acolo? Ce era în neregulă cu ea?

— Ce cauți aici?, se auzi vocea lui Felix al cărui zâmbet pieri deodată pe măsură ce zâmbetul echipajului lui se lărgea, al tuturor mai puțin al lui Niall.

— Iau cina cu echipajul.

Un val de urale o făcu să își îndrepte atenția de la el. Se așeză între cei doi Billy privi cu interes mâncarea. Brusc își dădu seama că îi era foame. Îi salută pe băieți care îi răspunseră la fel de fericiți. Pe rând, fiecare începu să îi ofere cât mai multă mâncare.

Felix privea scena în care marinarii lui de temuți, care înfruntaseră mările, făceau pe lacheii lui Paris. Cum se întâmplase să îi câștige astfel pe toți? Despre ce era vorba aici? Se temuse pentru onoarea și viața ei, dar se părea că nu avea de ce să o facă. Oamenii aceștia nu resprezentau nicio problemă. Încă. La un moment dat cineva avea să îi remarce frumusețea și avea să fie răscoală.

— Nu, tu iei cina în cabină!, îi spuse hotărât.

— Haide, șefu', lasă-ne și pe noi să ne bucurăm de compania domniței. Îmi e de ajuns că trebuie să văd moaca urâților ăstora șase săpămâni. În sfârșit avem o față frumoasă printre noi!, spuse Harry.

— Nici nouă nu ne place mai mult fața ta, Harry!, glumi celălalt Harry. Dar acum pe bune!

— Mă bucur să aud asta, Harry, spuse Paris. Am auzit că mulți marinari consideră prezența unei femei un semn rău pe o corabie.

— Bârfitori!, se băgă William în conversație. Nu există așa ceva, domniță. Și trebuie să aveți încredere în noi când vă spunem că sunteți în siguranță în sânul echipajului. Nu am face nimic pentru a o răni pe domniță, domnule! Niciodată!

Toți dădură la unison din cap, dar în acest moment și el, și Sciopo îl observară pe Niall care se ținea cât mai departe de conversație.

— Loialitatea voastră e așteptată, zise Felix. Dacă pune cineva mâna pe soția mea...

— Probabil că Billy ar vrea, spuse celălalt Billy, dar nu îi merge jucăria. Și noi restul avem inimile promise în Boston. Americance focoase, cu sânge în vene, nu-i așa?

Nu era un echipaj, își dădu Felix seama, era un club de amorezați comercianți. Mutrele lor visătoare, oftatul general îl făcuse să își dea seama de asta. La naiba! Sciopo zâmbi și continuă să mănânce.

— Vrem compania doameni! Îmi amintește de cele zece surori ale mele, invocă William. Cinci dintre ele au murit de febră tifoidă, celelalte cinci dând naștere unor copii. Îmi lipsesc așa de mult!

Paris își dădu seama că lăcrima, în timp ce restul deveniseră solemni. Felix murmură o înjurătură și întinse o batistă spre Paris. Avea nevoie de un pahar dacă asista la genul acesta de conversații.

— Și mie mi-a murit soția, spuse celălalt Billy. Nu am mai vrut nicio altă femeie după ea.

— Nu i-a mai mers jucăria, lămuri comesenii fratele lui de nume.

Deși gustară și acum gluma, marinarii rămaseră gânditori și triști. Fiecare pierduse o făptură care le făcuse la un moment dat viața mai bună. Ridicând paharul cu apă la buze, Paris spuse:

— Eu nu am cunoscut-o niciodată pe mama. Capetele se întoarseră spre ea. Am văzut-o în portrete și în imagini, dar a murit născându-mă pe mine. Mă întreb mereu cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut-o alături.

Felix o prvi, dându-și seama că viața ei nu ar fi putut fi mai bună dacă părinții ei ar fi trăiră. Spre deosebire de ea, Felix știa ce fel de bestie era vicontele de Cyn. Nu avea să regrete niciodată că oamenii ca el se duseseră.

— Dar tu, șefu'?, vru Harry să știe. Ai pierdut pe cineva?

Și cum pierduse... Dând paharul cu scotch peste cap, Felix privi serios fețele oamenilor săi. Îi cunoștea de ani buni, chiar dacă unii dintre ei erau doar adolescenți acum, dar niciodată nu văzuse o latură atât de umană în aceștia. Fusese nepăsător. Trebuie să vină Paris pentru a le trezi inimile la viață. Lor, tuturor.

— Mama mea încă trăiește, le spuse el. O vei întâlni și pe ea în Connecticut, de fapt. Dar... ăăă... nu aș putea spune...

— Ți-ai pierdut prima soție, Felix, rosti Paris cu ochii ei inocenți. Bineînțeles că ai pierdut pe cineva drag.

— Dhalia Smith nu mi-a fost niciodată dragă, o apostrofă Felix. Și atunci Paris făcu rost de un nume pentru femeia care îl rănise atât de tare. Se întoarse spre comesenii și spuse simplu: Zici că sunteți femei bârfitoare!

După o clipă de tăcere, oamenii izbucniră în râs, iar conversația redeveni veselă. Totuși, Paris își dădu seama că făcuse o primă greșeală când o pomenise pe Dhalia.

— Felix...

— Nu acum! Ochii lui tăioși o priviră, iar Paris înghiți în sec. Simțea brusc nevoia să plângă. Se măritase cu un străin, dar la ce altceva s-ar fi putut aștepta? Asta își dorise. Un străin contra unui altuia. Un bărbat mai bun... Privi spre fața înnegurată a lui Felix și își dădu seama că Felix putea fi bun sau rău după cum își dorea în orice clipă, iar acum voia să fie numai rău. Continuă să mănânce, ascultând cu interes conversațiile și vorbind la rândul ei.

Roșii când auzi o înjurătură imposibilă și se trezi că șoptește încruntată:

— Este asta posibil?

— Și chiar plăcut, comentă de lângă ea Sciopo.

— Sciopo!, îl apostrofă Felix.

— Este în regulă, îi zise ea. Găsesc compania oamenilor tăi fascinantă. Spune-mi, îți petreci viața așa de când?

Felix își dădu seama că era din nou tras de limbă, dar avea să îi facă pe plac.

— Șase ani.

Paris se încruntă. Șase ani era deja foarte mult.

— Cât timp ai stat pe uscat? Adică... obișnuiești să petreci timp pe uscat, îmi imaginez.

— Nu mai mult de o lună odată la șase lui, îi spuse simplu. După sezonul rece sunt întotdeauna în larg.

— Oh... Credeam... Paris nu știa dacă ar fi putut duce genul acesta de viață nomadă la infinit. Intenționezi să...? Felix, vei sta pe uscat mai mult acum?

— Bărbații ca noi nu stau pe uscat după fusta unei muieri!, i-o tăie rapid Felix.

Normal, se gândi Paris și reveni la bolul ei cu carne. La ce se gândise oare?

— Bănuiesc că trebuia să aflu și asta.

— Da. Bănuiesc că da.

Sciopo își așeză ușor mâna peste a ei, făcând-o să se încrunte. Uriașul negru o îndemna să tacă, dar îndrăzneala ei nu avea limite în momentul de față. Era curioasă și avea să-și satisfacă această curiozitate cu orice scop.

Am avut niște zile aglomerate. Iertare!