S-a început coșmarul vieții mele, tot ce a fost până acum este un fleac față de situația în care am ajuns în prezent... Viitorul s-a acoperit cu o mantie neagră, iar eu îmi căram zilele abia, abia în trecutul istoriei mele, nu mai vedeam nimic și nu mai simțeam nimic. Poate că și eu m-am transformat într-un robot lipsit de viață, căci doar amintirile erau cele ce îmi acaparau gândurile și doar regretul era cel ce îmi construia ființa. Mi-am ieșit din minți, asta tot explică. Și de data aceasta nu mai puteam să scap, toate duceau către sfârșitul meu, nimic nu era în stare să mă salveze, a pierit ultima speranță...
*******

             Am coborât scările încet. Fiecare treaptă o pășeam cu grijă ca să nu cad. Abia mai puteam să-mi păstrez cumpătul și să nu înebunesc definitiv. Intuiția și râvnirea mea m-au dus în laboratorul tatălui. Acolo era copia surorii mele, o trădătoare și o minciunoasă care nu va fi iertată niciodată de mine. Simțeam cum sufletul mi se acoperea de ură. Toate cuvintele ei, toate sentimentele ei, erau ceva fals, inuman, erau doar niște acțiuni programate dinainte și îndeplinite de ea. Era un monstru de metal care mi-a distrus viața, ea nu mai avea dreptul să existe. Și eu o voi nimici cu propriile mâini sub furia inimii mele. În mine s-a trezit din nou bestia plină de ferocitate. Eu nu mai puteam să rezist, așa că le-am permis emoțiilor să mă stăpânească. M-am avântat cu cruzime asupra ei și am vrut să o zdrobesc cu bâta pe care o țineam strâns în pumni, dar am fost oprit de tata. El mi-a prins brațul cu putere fără ca să mă pot elibera. Atunci am răcnit de furie:

—Lasă-mă, eu vreau să o distrug! O urăsc, ea este doar un robot, ea nu merită să fie pe acest pământ! O să-i rup în bucăți fiecare fir electric, o să o snopesc în bătăi până nu o să-i recunosc nicio trăsătură a feței, ea nu poate să poarte chipul surorii mele! Niciodată!!!!

                L-am împins pe tata și am reușit să ies din strâmtoare, dar el s-a clătinat și a căzut peste masa sa de lucru, stricând eprubetele care se aflau acolo. Lichidul lor s-a vărsat pe podea, alături de tata care s-a rănit de sticla vaselor. Am alergat speriat la el și i-am strâns mâinile lui într-ale mele. Am început disperat să plâng și să-mi cer iertare, dar el m-a întrerupt zicând:

—Fiule, nu o urî pe Kristal, adică pe acest robot. Eu știu că ea este făurită din metal, dar ea a avut adevărate sentimente omenești. Tot timpul care l-a petrecut cu tine, totul a fost real, nimic nu a fost o falsitate. Ea te-a ajutat din nou să zâmbești, să ieși din acest calvar, ea ți-a salvat viața de două ori. Ea și-a riscat existența pentru tine și a pierit doar cu gândul să te ajute să supraviețuiești. Nu poți să-i mai dai o șansă? Chiar ea nu înseamnă nimic pentru tine!

Am studiat timp de câteva secunde privirea tatălui și apoi am izbucnit:

—Tu ce ești nebun? am urlat eu cuprins de uimire. Despre ce vorbești, tată? Tu acum îți dai seama că acesta este un robot?! Cum poate ea să simtă?! Eu eram omul psihopat, nu mă fă să cred acum asta despre tine! Dă-mi voie să o nimicesc! Nu mai suport prezența ei aici!

—Fiule nu fă asta, te rog!

—Recunoaște, tată, pur și simplu nu vreai să-ți pierzi creația, deaceea o aperi, doar ai făcut o minune adevărată! Un robot identic cu un om! Este un pas extrem de mare în evoluția științei!

—Eu vreau să te ajut, Mark, tu ai nevoie de căldura ei!

—Ajunge tată! am strigat eu cu lacrimi în ochi.

           M-am avântat asupra robotului ca să o lovesc, dar îndată m-am oprit. Privirea ei mi-a pătruns în suflet răscolindu-l și atunci bâta mea a lovit în geamul de alături. Acesta s-a fărâmițat în sute de cioburi, iar eu am alergat pierdut din laborator în salon. M-am înfuriat și mai tare de neputința mea și am început să distrug tot din casă. Când puterile m-au părăsit și am slăbit sub efortul produs, atunci am căzut jos acoperit de deznădejde.

—Acesta oare e sfârșitul meu? Limita nu se poate trece, iar eu i-am trecut granița. Oare existența mea mai are vreo valoare? Oare mai are rost să mai trăiesc? mi-am șoptit ca pentru mine aceste întrebări, dar ecoul glasului meu s-a stins aici și pentru totdeauna...
*******

            Eram pe cale să mor. Toate evenimentele acestea exercitau o presiune atât de mare asupra mea, încât eram gata să cedez. Chiar dacă încă respiram, eu nu mai trăiam, eu doar viețuiam. Cel mai îngrozitor lucru pentru viața unui om este să pierzi sensul ei. Să nu mai simți nimic, să te prefaci într-o statuie. Nimeni nu și-ar dori vreodată să se lipsească de tot ce este viu în el și să piară ca personalitate, să se transforme în praf. Este ceva de neînchipuit, este ceva teribil... Moartea este un cadou pe lângă existența fără sentimente, iar soarta mea necruțătoare m-a făcut să trec prin acest coșmar care nu putea fi comparat cu nimic în lume. De data asta tata a pierdut încrederea că se mai poate schimba ceva, a deznădăjduit complet și orice încercare de a mă reîntoarce se dovedea a fi inutilă...
*******

           M-am apropiat încet de fereastră. O lumină slabă trecea prin sticla geamului și îmi mângâia ușor fața. Am pătruns cu privirea depărtările în care se conturau munții înzăpeziți. Am deschis ușor fereastra. Răcoarea dimineții m-a lovit în față. Se apropia iarna, iar aerul ei rece începea să domine văzduhul. Privirea mea a alunecat în jos, am studiat timp de câteva minute înălțimea la care mă aflam. M-am așezat pe pervaz și am închis ochii. Vântul trecea ușor printre firele mele de păr și le răsfira. M-am ridicat încet în picioare. M-am clătinat puțin, dar am reușit până la final să-mi mențin echilibrul. Înălțimea nu era atât de mare, ca să pot muri, dar vroiam cel puțin să rămân inconștient pentru a mă lipsi de capacitatea de a gândi, niște gânduri care distrugeau fiece clipă a existenței mele. Câteva minute am privit pierdut în gol, însă când am auzit din nou glasul surorii mele ca o halucinație trecătoare a închipuirii mele, am decis să sar fără urmă de regret. O lacrimă s-a rostogolit pe obrazul meu și a căzut, pierind în largul necunoscutului, în care eu doream să mă avânt. O pasăre și-a deschis aripile trecând neglijentă pe lângă geamul casei mele. Am petrecut-o cu privirea, libertatea ei era ceea ce îmi doream eu cel mai mult. Dacă aș fi putut să zbor către înălțimile cerului, undeva departe, spre o lume necunoscută unde există speranța, unde tu ești liber...

—Eu nu sunt o pasăre, eu sunt un om... Kristal, mama, în curând ne vom revedea... Nimeni nu va îndrăzni să ne despartă. Așteptați puțin, doar trebuie să străbat granița cerului, să trec limitele oceanului... Eu voi găsi metoda să mor, în curând o să am curajul să fac asta, doar așteptați-mă și eu voi veni... Iartă-mă, tată...