Afară ploaia lovea nervoasă aflaltul. Era una din acele zile de primăvară în care vremea nu ținea cu, copiii stingheri care îşi doreau cu nerbădare să iasă afară cu prietenii lor şi să joace şotron. O zi oribila pentru cei din şcoala primară, dar o zi perfectă pentru Celeste. I se părea că cerul o citea perfect şi i se alătură în ,,celebrarea" propriei dureri. În acea zi de primăvara relația dintre ea şi iubitul ei se încheiase pentru totdeauna. După multe lacrimi şi cuvinte urâte, hotărâse să pună punct. Destule virgule apăruseră în povestea lor după cei doi ani pe care au reuşit să-i petreacă împreună.

          Acum se afla în amfiteatru. Capul îi stătea pe suprafața lucioasă a pianului, lacrimile care continuau să cadă făra încetare udaseră foile pe care ea ar fi trebuit să scrie scenariul unei piese de teatru. Cum anul şcolar trecuse atât de repede, se gândise că ar fi bine să se ocupe cu piesa. La sfârşitul fiecărui an, şeful de promoție din anul precedent se ocupa de organizarea ei. Cum Celeste dorea asta cu ardoare, găisese un motiv în plus să nu-şi desprindă ochii de cărți; motiv care a dus şi la ruptura dintre ea şi Blake. Cât timp ea lupta să fie prima, el găsise alinare în brațele altor persoane. Celeste nu vrusese aşa mult să organizeze piesa, cât îşi dorise să joace împreună cu Blake în ea.

           Îşi ridică capul la auzul unor palme care începuseră să aplaude. Grăbită să-şi şteargă lacrimile, renunță la vederea lui Blake în pragul uşii care ducea spre amfiteatru. Părul negru ca abanosul îi era aranjat perfect, iar ochii negrii începuseră să strălucească în lumina fulgerelor care îşi făceau apariția din când în când în încăperea uriaşă. Celeste înghițise în sec, în ziua aia fuseseră rostite cuvintele: Vreau să ne despărțim. Până atunci ea auzise doar zvonuri, cărora nu le dăduse crezare. Ea voia să audă din gura lui totul. Ea avea încredere în el, iar el o înjunghiase pe la spate.

           Păşi cu grijă pe trepte, apropiindu-se de Celeste. Era frumoasă, dar nu-i mai era menită. Orice scânteie mică ar fi răsărit în el la vederea ei, se ocupa s-o stingă până nu avea să-i pară rău.

          — Ce cauți aici? sări, Celeste, strângându-şi mâinile pe lângă corp.

          — Avem ceva nerezolvat, răspunse nonşalant şi se urcă pe scena amfiteatrului, ținându-şi mâinile în buzunare.

          Celeste înghițise în sec şi privi în direcția lui. Ce ar mai fi fost de spus? Totul se terminase cu acele mail-uri.

          — Cum ar fi? îşi făcuse curaj să întrebe şi din ton i se putea distinge suferința.

          Blake o privi o clipă, apoi îşi mută atenția asupra foilor de pe pianină. Erau goale, cu un titlu scris frumos: ,,Într-o zi ai să mă strigi".

          — Ideile tale care au dus la asta, se răsti şi lăsă foile să zboare.

          Celeste deschise larg ochii, simțind cuțitul din ce în ce mai infipt în rană. Dar se ținea tare, nu avea de gând să schițeze vreo emoție. Nu mai voia să fie zdrobită de restul, destul făcuseră haz ciudatele din clasa lui. Era destul.

          — N-am nevoie de mila nimănui, replică şi se apucă să strângă din foi.

          Blake făcu gestul obişnuit şi-şi dăduse ochii peste cap. Ştia cât de încăpățântă putea fi Celeste, dar nu era vina lui că orice urmă de sentimente față de ea dispăruseră. Ea ar fi trebuit să se ocupe de ,,flacăra" iubirii lor, nu să facă alegeri stupide. Aproape că nici nu-l mai băga în seama la liceu, ocupată să stea cu nasul în cărți. Nu era contra studiilor ei, dar deja exagera, iar părinții ei deveniseră extrem de îngrijorați pentru sănatatea odraslei lor. Dacă observase că ei nu-i pasă, atunci nici el nu se mai implicase şi găsise afecțiunea de care avea nevoie în brațele altcuiva. Moral sau nu, discuțiile dintre ei duceau numai la certuri, iar el obosise. Aşa că renunțase fără să lupte.

          — Vrei să nu mai fii aşa încăpățânată? întrebă şi în trecere, mâna lui o atinse pe a ei, cuprizând-o în secunda următoare.

           Mâinile lor se fixau atât de bine una în cealaltă, de parcă fuseseră create una pentru cealaltă. Celeste simțise cum stomacul îi devenea noduri, dar nu se lăsase mai prejos şi îl privise direct în ochi, arătându-i toată durerea. Blake rămăsese la fel de indiferent şi se ridică în picioare, având mâna ei în mâna a lui. Pe cealaltă o aşeză pe spatele ei, lovind-o uşor ca ea să stea mai dreaptă. El urmă mişcarea şi îşi ridică bărbia puțin mai sus, Celeste privea uimită către bărbatul din fața ei. El chiar avea o inimă de piatră?

          — Ține minte fiecare pas şi fiecare replică, pentru că vor fi ultimele, o atenționă şi fără să-şi dea seama, deja valsa alături de el. Scena numărul unu, Sebastian apare dintr-un colț al camerei cu o scrisoare în mână.

          Celeste miji ochii spre el, abținându-se să nu izbucnească în plâns. Citise de pe foi numele personajelor, acum ştia totul.

          — Dolla se afla pe divan, aşteptând veşti de la servitoarea ei credincioasă, completă şi o învârti. Dar nu ştia că cel iubit deja luase aminte de cele întâmplate.

          Blake o lăsă cu grijă pe Celeste în jos, buzele lor aflându-se periculos de aproape. În continuare, fulgerele luminau încăperea.

          — Scena numărul doi, Dolla spune că sunt doar minciuni şi că nu l-ar fi trădat vreodată.

           — Scena numărul trei, servitorii vorbesc despre falsificare scrisorii, completă, stins, Celeste când simțise cum acul trădarii o împungea.

          Blake privi pe sub genele lungi şi nu comentă alegerea, continuând să se mişte în paşi de dans.

          — Scena numărul patru, Sebastian e hotărât să dispară din viața Dollei.

          La auzul acelor cuvinte, şatena eliberă alte lacrimi, dar nu se opri, lăsându-se purtată de mâinile celui pe care, cândva, îl numise iubit. Atunci nu mai era loc de păreri de rău sau de luptă, totul se transformase în război... iar în dragoste şi în război totul e permis.

          — Scena numărul cinci, Dolla îl prinde pe Sebastian într-un bordel, în brațele alteia.

          Lupta de replici şi idei continuă, împărțindu-se în multe acte şi scene, pe care Celeste ştia că nu avea să le mai uite vreodată, dar ca orice piesă de teatru, era timpul să cadă cortina. De când el îi luase mâna în a lui, ea simțise că nu va mai exista o asemenea potrivire fața de cineva, dar ştia că nu greşea în acele momente. Şi n-o făcea absolut deloc. Realizase că Blake îşi dorise mai multă atenție, dar cum rămânea cu ea?

          Blake voia ca ea să meargă după el.

          Blake voia să fie dadăcit imediat ce se supăra.

          Blake voia doar să fie în centrul atenției.

          Nu prea se gândise la ea de când era împreună cu el, ci, mai degrabă, căutase să-l facă pe el fericit, uitând că şi ea trebuia să zâmbească. Asta fusese prima ei greşeală. Dacă Blake chiar îşi dorea mai multă atenție şi afecțiune, ar fi venit după ea, nu ar fi aşteptat. Când vine vorba de dragoste, aceasta se împarte la doi şi niciodată nu iese cu pierderi. Lacrimile i se uscaseră pe obraji. Realizase că nu avea de ce să plângă, că Blake nu făcuse şi nu ar fi făcut ce ea a reuşit doar pentru un amărât de moment. Ea nu mai era în pierdere, numai el era cel care pierdea cu cât paşii lor loveau mai tare scena. La fiecare replică, Celeste îşi realiza greşelile şi îl contracara cu propriile gânduri. Blake simțea doar îngrijorarea când privea ochii căprui în care parcă mocneau flăcări sălbatice.

          La fiecare pas şi el îşi punea problema altfel, realizând greşeala, dar fără să recunoască că ar fi greşit. Ultimii paşii îi aduseseră față în față, la o distanță de câțiva centimetri. Blake lăsă la o parte totul şi, pentru un moment, se lăsă pradă sentimentelor. O lipi pe Celeste de primul perete care îi ieşise în cale, acesta scoțând un sunet ciudat în urma impactul.

          — Actul final, Sebastian se apropie de Dolla, simțindu-i parfumul de levănțică, spuse şi fața i se apropie de gâtul ei, inspirându-i parfumul dulce. Dolla nu spune nimic, doar se întoarce spre el şi îl priveşte cu ochii trişti, completă şi reveni cu fața la acelaşi nivel cu a Celestei. Atmosfera devine tensionată, iar...

          Celeste strânse din buze şi îşi propti mâinile pe umerii lui Blake, făcând schimb de locuri. Acum el era cel care stătea lipit de perete, iar ea era foarte aproape de el. Atât de aproape că buzele li se atingeau.

          — Iar atunci, Dolla a scăpat din mrejele iubirii lui mincinoase şi i-a şoptit: Iubitule, nu e nici o cale de scăpare, dar într-o zi, într-o zi, iubitule, ai să ma strigi.

          Cuvintele fetei îl făcură să pe Blake să deschidă ochii larg. Privi spre făptură cu obrajii îmbujorați şi simțise cum rămâne fără aer, atunci ea dispăruse. Era doar el într-o cameră goală, lipsit de aer şi de ea. Când deschise ochii, analiză din nou camera ponosită şi se grăbise să-şi ude fața cu apă. În oglindă crăpată, contemplă asupra chipului cu patruzeci de ani mai bătrân decât în vis. Era tânăr şi tare blegoman, pierduse totul din dorință de mai mult.

          Se întoarse către patul său murdar şi luă în mâini poza ei.

          — Celeste, şopțise aducându-şi aminte de cuvintele din visul său şi, totodată, cele pe care ea i le spusese cu patruzeci de ani în urmă:

,,Iubitule, nu e nici o cale de scăpare, dar într-o zi, într-o zi, iubitule, ai să ma strigi."

- Sfârşit -