— Îmi pare rău, Rose. Nu se mai poate face nimic.

Fata îşi ridică ochii înlăcrimați şi îşi privi soțul cu amărăciune. Încercase tot ce îi stătea în putere pentru a-şi salva mama, dar era prea târziu. Meredith nu-i spusese de boală mai devreme, cancerul ajunsese deja în faza în care devenise netratabil. Soțul ei, William, medic pediatru, luase legăură cu mai multe cunoştințe din spital pentru a-şi salva soacra, dar fiecare îi dădea acelaşi rezultat. Nu se mai putea face nimic.

Tot ce le rămânea de făcut tânărului cuplu, era să se bucure de ultimele clipe alături de cea care i-a îndrumat şi sfătuit cât se poate de mult în viață.

— O să moară, Will, iar eu nu pot opri asta sub nici o formă, spuse, având obrajii brăzdați de lacrimi.

— Nu putem face nimic ca să oprim moartea, îi răspunse şi o trase în brațe sale.

— Nu vreau s-o pierd.

Will scăpase câteva lacrimi la auzul şoaptei soției sale, se simțea neputincios pentru a salva o viață aflată în prag de moarte. Problema era că, acum, nu mai era vorba de orice persoană, ci de ,,a doua lui mamă", iar asta îl făcea să-şi dorească să urle de durere. Rose era singurul motiv pentru care încă se ținea pe picioare. Ea reprezenta puterea lui, iar dacă el ar fi decăzut, ea cu siguranță s-ar fi pierdut de mult.

Îi durea, îi durea al naibii de tare. Meredith făcea parte din acea categorie de oameni rar găsită, cu un suflet mare şi zâmbetul mereu pe buze. Durerea ei nu era cunoscută, însă fericirea-i prindea anumite nuanțe în ochii fiecăruia. Nici măcar nu vorbise de boală, nu voise ca restul să se ofilească odată cu ea din cauza durerii provocate de pierderea iminentă. Nu voise să umble prin spitale şi să uite ce gust bun avea viața trăită la maxim. Îi plăcea să descopere, să zâmbească şi să-i facă pe restul să zâmbească, în definitv, îi plăcea să trăiască.

Acum viața ei se mai rezuma la câteva zile, nimic mai mult. Câteva zile de chin pentru oroarea ce avea să urmeze.

Rose îşi trase nasul şi se dezlipise de Will, cu fiecare secundă care trecea simțea că se sufocă din ce în ce mai tare. Moartea era aproape, foarte aproape, dar, din nefericire, nu aproape de ea. În capul ei se desfăşurau o groază de scenarii; peste o săptămână, pe vremea asta, Meredith nu o să mai fie. Cei doi nu vor mai fi motivați să zâmbească ca înainte, când glumele ei umpleau casa de râsete. Ziua de vineri, nu va mai fi rezervată vizitelor la ea acasă. Ceea ce ei vedeau un program zilnic, va rămâne trecut şi nimic mai mult.

— Nu pot să intru acolo. Nu pot rezista să-i văd durerea din ochi.

Will o privea trist, nici el nu-şi găsea curajul să intre în salonul lui Meredith şi să-i vadă ochii blânzi care ascundeau atât de multă durere. În aceste ultime clipe, pe care le mai avea, nu ezita să-şi arăte zâmbetul călduros şi să facă glume. De parcă uita ce urma să se întâmple. Continua să trăiască ca până acum. Asta îi lovea atât de tare pe cei doi, cu cât petreceau mai mult timp, realizau ce urmau să o piardă şi că vor rămâne doar cu amintiri şterse despre cum arată şi radiază un zâmbet adevărat.

— N-o putem lăsa singură.

— Dar ea ne va lăsa! țipă copleşită de prea multe emoții.

Bărbatul se încruntă spre femeia care ajungea uşor în prag de nebunie, asta făcea moartea. Te transforma într-un nebun, mai ales când venea vorba de cineva drag ție. Amândoi erau conştienți că Meredith nu i-ar fi lăsat niciodată, dar cineva, acolo sus, îi iscălise numele pe lista morții. Cât de curând urma să-i vină şi ei rândul.

— Iubito, ne iubeşte, va trăi mereu pentru noi, chiar dacă, fizic, n-o vom mai vedea.

Rose realizase de mica izbucnire şi se aşeză pe unul din scaunele de pe hol, încercă să-şi ascundă privirea, adăpostind toată durerea pe care o simțea în spatele palmelor subțiri. Will inspirase adânc şi se lăsă pe vine, îi luă mâinile şi le duse spre inima lui.

— Simți? Ăsta va fi locul în care va locui după...

— După ce o să dispară. Dar nu pot accepta, Will. Nu pot s-o fac. Nu vreau s-o fac.

— Nici eu nu vreau asta, dar n-o putem lăsa singură. Are nevoie de noi.

Rose îşi trase nasul şi se ridică în acelaşi timp cu Will, având în continuare mâna pe pieptul lui. Privea spre mâinile lor încleştate şi zâmbise trsit la vederea verghetelor.

Ziua în care se cunoscuseră, rămânea de neuitat. Rose tocmai pleca acasă, era luna mai, iar ploile deveneau mai agresive, de aceea nu a putut pleca de la prietena ei Becca. O ploaie torențială începuse cu o zi în urmă, iar Meredith i-a spus să rămână la prietena ei. Cum s-au ivit zorii zilei, Rose a plecat, avea multă treabă acasă şi de învățat pentru facultate. Oricât încerca să studieze cu Becca, ajungeau să arunce caietele într-un colț şi să-şi spună secrete sau să rememoreze amintiri.

În drumul ei spre casă, se chinuia pe cât posibil să ocolească bălțile de pe stradă şi, când avusese impresia că reuşise, fix în fața blocului ei, un motociclist apăruse. A traversat în viteză balta din fața lui Rose, udând-o pe aceasta din cap până în picioare. Urmase o ceartă între Rose şi motociclist, adică Will.

Meredith văzuse scena de la balconul apartamentului şi îi invitase pe cei doi în casă. Rose păruse oribilată de dorința mamei sale, ar fi vrut să-i dea cu ceva în cap motociclistului şi să fugă, dar nu avea şansa. Cei doi au urcat, o altă ceartă izbucnind între ei imediat ce Rose îşi schimbase hainele. După alte contraziceri şi priviri urâte, Will s-a scuzat şi a plecat. Fata îşi luase mama la întrebări pentru decizia luată de a-l primi pe motociclistul necunoscut. Meredith doar i-a zâmbit şi i-a spus să stea calmă. De la balcon văzuse o scânteie pornită între cei doi, iar tot ce încerca ea să facă era să-i împingă de la spate.

Rose nu-şi putea lua gândul de la băiatul cu ochii căprui şi păr blond nisipos. Nici Will nu reuşea s-o uite pe tipa cu păr lung, şaten şi cu ochii negrii.

A doua zi, în semn de scuze, Will o aşteptase pe Rose în fața blocului pentru a o duce la facultate. Fata fusese surprinsă, la început puțin sceptică, dar după ce băiatul a numit-o fricoasă, Rose a acceptat. Meredith îi văzuse din nou de la balcon pe fiica sa şi pe motociclist, din nou, a zâmbit.

Timpul trecea, iar cei doi au reuşit să îngroape securea războiului. Rose aflase cum îl chema, că urma medicina, că iubește mult animalele și că a făcut voluntariat pentru multe centre. La un moment dat realizase că mama ei avea dreptate şi că nu era bine să judeci oamenii la prima vedere. Niciodată nu şi-ar fi închipuit că băiatul cu aer de om rău îşi dorea ca într-o bună zi să salveze vieți.

Will devenise, aşa-zisul înger păzitor a lui Rose, se afla acolo mereu când avea nevoie. O lua de la fiecare petrecere când ceasul arăra miezul nopții şi o împiedica să bea alcool, gândindu-se că a doua zi avea facultate şi astfel o ajuta să fie lucidă la cursuri. Când se mai găsea câte un tip care să-i facă avansuri sau să-i adreseze cuvinte urâte, apărea şi rezolva situația cu calm.

Prietenia dintre cei doi devenise strânsă. Meredith contempla asta în fiecare dimineață, când Will o lua pe Rose şi în fiecare seară când o aducea. Ba chiar la un moment dat cei doi se certaseră, Rose îşi acuza mama că a lăsat-o pe mâinile unui străin. Meredith lua aceeaşi poziție; îi zâmbea şi îi cerea să se calmeze.

Ea ştia prea bine că nu-i făcuse un rău lui Rose, a putut vedea aura bună pe care Will o deținea din prima zi.

Iar dacă Julieta a ascultat de la balcon cum Romeo îşi declara dragostea, simțind-o în adâncul sufletului său. Meredith doar văzuse de la balconulul apartamentului cum Will îi declarase dragostea lui Rose într-o zi ploioasă de primăvară şi o sărutase. Meredith a zâmbit şi a mers mai departe.

Relația celor doi decurgea normal, Rose îl iubea, Will o iubea, după trei ani de relație, Will a cerut-o pe Rose. Meredith le dăduse acordul celor doi, nunta avusese loc într-o zi de mai, ziua în care Will o cunoscuse pe mica îngâmfată, aşa cum îi plăcea s-o numească.

Erau fericiți, dar nici fericirea nu era veşnică. Toată se evaporase în ziua în care o găsiseră pe Meredith, leşinată pe podeaua sufrageriei sale. Au internat-o, dar fără rezultate. Meredith refuza să ia medicamente, ştia că urma să moară, nu avea nevoie de nişte pastile nefolositoare.

Vestea bolii mamei sale, o devastase pe Rose. Crescută doar de mamă, pentru că tatăl ei murise când ea avea un an în urma unui accident, nu putea să accepte că era posibil să rămână singură. Mama şi tatăl ei se întorceau de la o nuntă, nu văzuseră niciun semn care să le indice că vine trenul. Urmau să treacă de calea ferată, trenul tocmai ce lua o curbă, când maşina tatălui său se oprise brusc. Fuseseră loviți de tren în partea şoferului, tatăl lui Rose pierzându-şi viața imediat după impact.

Meredith a dus o luptă cruntă cu moartea, gândul rămăsese doar la fiica ei, care ar fi rămas singură dacă ea ar fi renunțat. Îşi pierduse o parte bună din suflet la aflarea veştii că soțul ei murise. Singura ei iubire avea să nu-i mai aducă zâmbetul pe chip. Tot ce îi rămânea era Rose, rodul iubirii lor. O crescuse cât se putuse de frumos, o lăsase să greşească, penntru că a greşi e un lucru omenesc. Îi formase un adevărat caracter.

Acum, timpul îşi pusese amprenta pe Meredith, era rândul ei să moară. Avea să-l reîntâlnească pe Aaron, soțul ei, în cer. Poate că avea să fie şi ea din nou tânără, iar Aaron s-o aştepte ca în ziua nunții. Lumea să-i aplaude, iar ei să pecetluiască totul cu un sărut. Meredith îi ducea dorul lui Aaron, dar tot ce îi crescuse puterea era Rose. La început, nu-şi putea stăpâni lacrimile de durere, îşi privea fiica şi se chinuia să-şi ascundă suferința. Îi era greu, Rose urma să crească fără tată, iar asta o măcina pe interior. Nu putuse să înceapă o altă relație şi să se recăsătorească, îl iubise prea mult pe Aaron. Ştia că el ar fi vrut să-şi refacă viața şi să fie fericită, dar Meredith nu se vedea la brațul altui bărbat. Aşa că îşi închisese durerea şi se luptase cu propria persoană pentru a se menține cât mai sus.

După ce Rose se realizase în viață, îşi împlinise visul de a deveni o bună arhitectă şi se căsătorise cu un bărbat care avea calitățile unui om bun, lui Meredith îi rămânea să aştepte moartea. Renunțase din a mai lupta, fiind sleită de putere. Şi-ar fi dorit să mai reziste pentru a-şi vedea nepoții, dar deja era prea mult. Nu mai avea forța necesară pentru a învinge boala, aşa că preferase să-şi trăiască ultimele clipe fericită, alături de cei doi, departe de spitale.

Femeia privea cu ochii blânzi spre fereastră când uşa salonului său se deschise, apărând Rose împreună cu Will. Zâmbise trist şi le făcu semn celor doi să se apropie. Cu greu îşi înfrânseră durerea şi mearsără lângă ea. Meredith îşi întinse mâinile spre fiica ei, aceasta, într-un moment de pierdere totală, se repezi şi îşi îmbrățişă strâns mama.

Meredith surâse stins şi îi răspunse la îmbrățişare.

— Mamă, te rog, nu mă lăsa.

Rugămintea fiicei sale o lovi cât se putea de tare, în anumite momente şi-ar fi dorit să rămână alături de ei. Să se ridice, să-şi demonstreze din nou puterea şi să-nvingă boala, dar era prea târziu. Venise rândul ei.

— Scumpo, dar nu te voi părăsi niciodată.

După glas se remarca că acea femeie vioaie şi fericită era acum o simplă umbră. Slăbise considerabil, iar tenul ei era mult mai palid. Această înfățişarea o făcea pe Rose să creadă că, aceea nu era mama ei.

Meredith mângâia capul fetei, exact cum făcea când era mică, Rose scăpând alte câteva lacrimi. Will se apropie de cele două şi o mângâie pe Rose pe spate, aceasta se desprinse de mama ei şi se ridică, lăsându-se ținută de Will.

— Spuneai că sufletul e capabil să înfrângă orice, de ce al meu nu poate s-o facă?

Will îi strânse umerii la remarca făcută de soția sa, în cazul de față, sufletul lui Meredith înfrângea durerea de a-şi părăsi fiica, de a nu o mai putea mângâia sau atinge. Înfrângea totul bravă şi fără frică, ceea ce era de admirat, asta îi făcea pe cei doi să fie moi şi lipsiți de curaj... Meredith era curajoasă pentru toți la un loc.

— Rose, începu femeia foarte calmă, apropie-te.

Rose se depărtă de Will şi se aşeză lângă mama ei. Meredith scose de sub pătură o oglindă, pe care i-o întinse fetei.

— Uită-te în oglindă, ce vezi?

— Durere. Lacrimi. Suferință.

Fusese răspunsul ei rapid, Meredith îi atinse umărul. Degetele ei reci şi osoase, îi transmiseseră fiori pe şirea spinării. În oglindă, putea vedea la degetul inelar al mamei sale, un inel finuț alături de o verghetă din argint.

— Ei bine, eu nu văd asta. Eu văd o fată matură, care la cei douăzeci şi patru de ani ai săi, e trecută prin destul de multe experiențe. Care nu mai are nevoie de mama ei pentru a o pieptăna, a-i alege hainele sau a o ajuta la teme. O fată împlinită, iubită, puternică şi sufletistă. Un suflet e capabil să-nvingă multe, tu trebuie să admiți că sufletul tău e puternic, doar aşa te vei ridica.

Exact asta îşi spunea mereu după moartea soțului său.

— Şi dacă nu admit asta?

— Vei cădea. Vei fi incapabilă să trăieşti în această lume, şi la final vei rămâne fără suflet.

Rose îşi întoarse capul în partea dreaptă, nefiind în stare să-i mai susțină privirea lipsită de putere a mamei sale.

— Scumpo, nu sta degeaba şi nu-ți mai pune atâtea întrebări. E un lucru cert, o să mor, azi, mâine, poimâine, tot se va întâmpla. Ți-am spus de atâtea ori aceste lucruri.

Meredith avea dreptate, îi explicase lui Rose la vârsta de şaisprezece ani cum stă treaba cu viața şi moartea. Acea discuție rămăsese întipărită în memoria fetei din cauza modului calm şi calculat în care mama ei îi spunea că fiecare om primeşte viață şi rămâne dator pentru asta. Ba chiar îi exemplificase asta într-un mod amuzant şi puțin ciudat. Viața era exact ca un împrumut bancar, pentru a da viață, totul trebuie făruit prin iubire şi înțelegere, asta reprezenta actele pregătite. Momentul apariției unei noi vieți într - o familie, e fericirea asimilată cu suma de bani primită. Apoi urmează creşterea - pierderea treptată a sumei de bani şi obligația omului de a înapoia toți banii. Fiecare element important sau devastator din viață duce la creşterea sau ieftinirea rății, în funcție de sentimentele trăite.

Această explicație pe care Rose o primise o adâncise în ceață, întrebările venind rapid.

— Am înțeles aproximativ totul, dar în ce fel îşi va plăteşte omul ,,împrumutul".

— Prin fericire.

Fericirea era cheia răspunsului, ea ajuta la scădere. Durerea ajuta la creştere. Viața în sine era o necunoscută. Durerea ducea doar la dorința de scurtare şi pierdere a vieții, lucru trist, fiindcă - după cum mama ei îi spusese - existau oameni cu împrumituri mult mai mici, adică o viață scurtă, destinată durerii. Sfârşitul exemplificării fusese scurt, mama ei spunându-i că vine timpul, în care, nu mai putem plăti, suntem secătuiți şi ultimul lucru pe care îl putem face, e să plătim cu viața.

Rose nu îi luase în serios vorbele mamei sale, dar tocmai acum conştientiza realitatea din spatele lor. Într-adevăr, mama ei era secătuită, nu mai putea plăti, aşa că viața era ultima soluție.

— Rose, rata va creşte dacă suferi, ținuse mama ei să-i sublinieze, văzând-o căzută pe gânduri.

— Las-o să crească, în felul ăsta voi plăti mai devreme totul.

Will le privea pe cele două confuz, dar ceva din spatele vorbelor lui Rose îl făcea să se cutremure. Meredith strâmbase din nas şi se ridică din pat. Cei doi săriră s-o ajute, văzând cum se prăbuşeşte, Meredith o prinsese pe Rose de umăr şi aterizaseră în genunchi pe podea. Rose îşi ținea ochii închişi, iar Meredith o privea deranjată.

Îşi proptise mâna pe ceafa fetei şi o apropie de ea până frunțile li se uniseră.

-— Will, cât e ceasul? îl întrebă, iar acesta tresări şi îşi privi ceasul de la mână.

— Cinci jumate'.

Meredith strânse din dinți, şi reveni cu atenția asupra lui Rose, care continua să plângă. Will nu avea puterea să se bage între cele două, era o problemă mamă-fiică.

— Ține minte, Rose, în intervalul acestei ore ți-ai dorit să mori, în loc să-ți doreşti să lupți. Gândeşte-te că în aceste moment un om moare şi îşi doreşte să trăiască, iar tu eşti total pe invers.

Rose înghițise în sec, mama ei avea puterea de o mustra sufleteşte când greşea, asta o măcina adânc. Oricărei răutate făcute sau spuse, nu găsea pedepse tipice, ca: luatul telefonului sau banilor de buzunar. O privire şi câteva astfel de cuvinte, iar ea se simțea ca şi pedepsită pentru tot.

— Şi tu nu eşti în aceeaşi situație? o întrebă şi îşi deschise ochii.

— Nu. Eu nu vreau să mai trăiesc.

Răspunsul o lovise, asta se putea observa după expresia pe care o afişase.

— Am zâmbit, am râs, am şi suferit... am trăit. Acum e sfârşitul.

— Poate nu e sfârşitul şi te vei vindeca.

Disperarea o domina pe Rose în astfel de momente, orice lucru, oricât de mic, care i-ar fi putut da o speranța pentru mama sa conta. Credea în miracole, mai ales de când aflase de boala mamei sale. Se ruga pentru unul în fiecare zi, lucru care-i nu-i convenea mamei sale. Aceasta îi explicase de neumărate ori că nu trebuie să devi un credincios convins numai la greu, iar în rest să uiți.

— Nu te agăța de speranțe, agață-te de realitate. În copilărie îți spuneam să fii bravă, să crezi până în ultima clipă, dar acum nu putem pune la îndoială un medic sau analizele, i-a spus în timp ce a început a-i mângâia obrazul udat de lacrimi.

Meredith îl privi pe Will şi îi făcu semn să se aplece lângă ele. Execută întocmai cele spuse şi se lăsă în genunchi lângă cele două. Meredith îi atinse şi lui un obraz, îi privi şi zâmbi ca de fiecare dată când îi vedea împreună.

— Sfârşitul drumului meu e aproape, aşa că am o singură dorința, pe care mă aştept s-o respectați.

Rose îşi trase nasul şi o privi, iar Will se încruntă.

— Scumpo, ții minte cât de mult mi-am dorit să vizitez Elveția? Atât de mult că trebuia să plec acolo zilele astea? Vorbisem despre asta vinerea trecută.

Respirația fiicei sale se opri brusc, ştia că acea țară o atrăgea foarte mult pe mama ei. Nu înțelegea de ce, dar mereu vorbea despre frumusețile ei, cu toate că niciodată n-o vizitase. Acum, problema era alta, înțelesese unde bătea mama ei, şi nu era de acord.

— În niciun caz, şoptise stins.

Will înțelesese despre ce era vorba, clipise de câteva ori, neştiind cum să reacționeze la cerințele soacrei sale.

— De ce, nu? O să vă fiu şi eu alături în câteva zile, după ce plecați.

Uşurința cu care vorbea Meredith despre moarte îi speria pe cei doi, dar se linişteau într-o oarecare măsură, şțiind că era împăcată cu ce urma să se întâmple.

— Nu voi pleca, când tu mai ai puțin până...

— Voi ajunge într-un loc mai bun, completase cu o strălucire în ochi. Scumpilor, poimâine e sfârşitul lunii decembrie, doar nu veți sta aici cu mine. Vă veți petrece trecerea dintre ani într-un spital.

— Nu contează, o să mai avem parte de alte celebrări de genu'.

Meredith îi strânse uşor obrazul şi îşi reglă glasul:

— Anul viitoar e imprevizibil. Nu ştii ce se va întâmpla până atunci, uită-te la mine, cine s-ar fi gândit anul trecut la asta?

Gândul îi fugise şi la soțul ei, cine se gândea că va muri? Că va ajunge să-şi crească fiica singură? Nici măcar nu-și imagina asta, în mintea ei vedea imaginea perfectă a unei familii. Dar asta le-a fost scris, Meredith luptase pentru Rose foarte mult, acum era timpul să lase armele jos. Ziua de mâine nu e promisă niciunuia dintre noi, de aceea e important să-ți trăiești prezentul așa cum trebuie. Fără lacrimi, fără gânduri negre, fără regrete, doar trăiește.

— E ultima mea dorință, nu vă vreau aici când se va pune punct la totul. Vreau să mor ştiindu-mi fiica împreună cu cel mai bun băiat de pe pământ plecată acolo, distrându-se şi trăind în continuare. Eu asta vreau, altfel nu-mi voi găsi niciodată liniştea.

Rose şi Will înghițiră în sec, uimiți de tonul lui Meredith.

— Dar...

— Niciun dar! Mi-ai da cea mai cruntă pedeapsă, dacă aş ştii că plec, iar tu plângi şi porți negru. Nu mă dezamăgi, Rose, nu face greşeala mea. După ce tatăl tău a murit, am plâns mult, am purtat acele haine negre, am uitat să trăiesc o perioadă. Tot ce făceam era pentru tine, eu nu mai contam. Doar el ştie cât a suferit la imaginea mea în aşa hal. Crede-mă, scumpo, când un om moare îşi doreşte ca ceilalți să nu uite de ei şi să-şi trăiască viața. Dacă eu l-am pedepsit pe Aaron să vadă acele imagini cu mine rănită, nu mă pedepsi şi tu pe mine să văd cum te ofileşti. Nu lăsa să se întâmple una ca asta, măcar pentru liniştea sufletului meu.

Rose înghițise în sec la auzul numelui tatălui său, nu-l cunoscuse, tot ce ştia despre el era de la mama sa. Vedea poze cu el şi se întreba cum ar fi fost dacă trăia? Ba chiar trecuse printr-o perioadă grea la grădiniță, când mamele şi tații veneau după odraslele lor, ea îşi aştepta mama. Privea cum câte un tată îşi arunca fetița în sus, apoi o săruta pe obraz. La un moment a avut parte de o întâmplare stânjenitoare, în aşteptarea mamei sale, văzuse un bărbat care semăna cu tatăl ei. Fiind doar un copil, credea că acela era tatăl său, dar nu. Alergase spre el şi îl luase în brațe, fix când mama ei intra. Bărbatul acela nu o îndepărtase, şi-a dat seama de modul în care îl strângea că fetița aceea nu avea tată.

Meredith se scuzase şi o luase pe Rose. În anii următori ajunsese să-i urască pe cei care aveau un tată. Îşi dorea şi ea acea mângâiere, acea siguranță şi acele râsete ale famililor întregi. Suferise mult, deseori adormea plângând, de câteva ori îşi prinsese mama privindu-i poza şi izbucnind în plâns.

Cei din jur nu-i înțelegeau durerea. Spuneau că au trecut atâția ani, că ea nu-l cunoscuse şi că resemnarea era mai simplă. Dar cum să se vindece, când la serbări, scaunul de lângă cel al mamei sale era mereu gol? Când era mereu întrebată cine sunt părinții ei şi cu se ocupă, iar ea era nevoită să spună că tatăl său decedase? Mulți o vedeau ca pe o dramatică, dar nu simțeau ce simțea ea. Nu o puteau înțelege.

Practic şi ea îşi pedepsise tatăl să vadă cele întâmplate de mai sus. Amândouă îl pedepsiseră.

Rose stătu pe gânduri câteva minute, în minte derulându-se tot felul de momente din viața ei. Urma să rămână fără mamă, era timpul ca ea să ridice acele arme grele cu care mama sa intrase în luptă şi s-o înlocuiască. Clipi des şi se ridică hotărâtă de jos, Will şi Meredith privind-o mirați.

În capul său se învârteau tot felul de sfaturi şi lecții de viață.

Nu mă pedepsi.

Vreau să fii fericită.

Eu sunt cu tine orice ar fi.

Nu mă pedepsi.

Nu mă pedepsi aşa cum noi ți-am pedepsit tatăl.

Nu vă voi pedepsi, îşi spuse în gând.

— Will, ridică-te, trebuie să facem bagaje, îi spuse direct bărbatului.

Meredith zâmbise trist la vedere curajului ei. Era gata de orice luptă. Ştersese lacrimile şi privea un punct fix.

Moartea mi-a luat tatăl, în curând mama, dar nu şi fericirea.

***

Clipea lent privind spre fereastră, în doar câteva ore urma să înceapă un nou an. Un an de care ea nu se va bucura, dar era împăcată cu asta.

Simțea că viața se scurgea din ea cu paşi repezi, dar voia să privească acea mică privelişte. Afară deja începuse să ningă, fulgişorii de zăpadă acoperind oraşul cu o pătură albă de gheață. Rose şi Will plecaseră în acea dimineață, şi-au luat rămas bun fără lacrimi. De parcă urmau să se revadă când ei se întorceau. Meredith era mândră şi fericită, pleca ştiind că a lăsat totul în regulă în urma ei.

Două bătăi în uşa salonului îi atraseră atenția.

— Bună seara, doamnă Young.

Meredith zâmbi, salutându-l pe tânărul asistent, unul din prietenii lui Will.

— Am auzit că aveți nevoie de ajutor. E totul bine?

— Nu e vorba de starea mea, vreau să duci scrisoarea asta la poştă, spuse scoțând de sub pilota albă un plic. Adresa e scrisă, dar vreau să faci asta imediat după...

Făcuse o pauză, asistentul îşi lăsă privirea în pământ, înțelegând cerința femeii. Se apropie de ea şi luă scrisoarea, băgând-o în buzunarul halatului său.

— Am înțeles.

— Mulțumesc.

— Nu vă faceți griji, o voi trimite.

Meredith îi zâmbise, întorcând capul înapoi spre fereastră. Băiatul îşi lăsă privirea în pământ şi ieşi din salon, privind-o foarte atent înainte de a închide uşa.

— Şi se pare că timpul meu se scurge, spuse nostalgică.

Miezul nopții se apropia rapid, Meredith nu observase cum trecea timpul, privea acea fereastră şi se gândea la întreaga sa viață. Se gândea la ce urma, la Rose şi la Will, la Aaron. La tot ce îndurase.

Nu putea nega că se temea, nu ştia ce urma după moarte. Spera doar că se va trezi într-o altă lume. Că va fi din nou tânără, că Aaron e acolo şi o aşteaptă. Dar nu putea fi sigură, rămânea cu o speranță şi în ultimele clipe.

Vedea ultimii fulgi de zăpadă, era ultima ei iarnă pe pământ unde se aflau restul. Ar fi fost bucuroasă dacă şi-ar fi putut găsi sfârşitul pe canapeaua din sufrageria sa, nu în salonul de spital. Însă se mulțumea şi cu asta, deja nu mai conta locul.

Afară un foc puternic de artificii pornise, cerul fiind invadat de lumini. În capul pieptului o durere cruntă îşi făcuse apariția. Meredith privea cu ochii întredeschişi şi lacrimi focurile de artificii, apucase noul an, primele minute. Zâmbea în sinea ei. Durerea din piept se amplifica.

Drumul s-a terminat, gândise înainte de a-şi închide ochii, aparatele la care era conectată scoteau un sunet alarmant. Două asistente şi un doctor se grăbiră să intre în salon, aplicându-i femeii mai multe manevre de resuscitare. Dar era prea târziu, Meredih era moartă.

***

Două zile de la acea zi. Două zile în care ei continuau să se bucure de vacanță, sau încercau, mai bine spus. Rose era absentă, fusese anunțată în a doua zi după Anul Nou de decesul mamei ei. De fapt ea ştia că se va întâmpla şi când se va întâmpla. La trecerea dintre ani, se gândise la mama sa. La chinul pe care-l îndura.

Acum durerea ei se terminase, tot chinul luase sfârşit şi ajunsese într-un loc mai bun. O simțea, ştia că o veghează de undeva de sus şi o apără, ca de fiecare dată. Ar fi vrut s-o poată strânge încă o dată în brațe şi să se joace în părul ei, dar acum rămânea doar cu amintirea acelor momente.

— Iubito, am primit asta.

Will apăru lângă scaunul ei şi îi înmână o scrisoare. Rose îl privi nedumerită, după care privi plicul, recunoscând din prima scrisul.

Mama.

— Cum e posibil? întrebă agitată.

— Ron, mi-a dat un mesaj aseară şi mi-a spus despre asta.

Rose clipi des, analizând fiecare detaliu al plicului. Avea pregătit totul.

— Deschide-l, o încurajă Will, aşezându-se pe vine lângă scaunul ei.

Inspiră şi expiră încet în timp ce desfăcea plicul cu degetele tremurânde. Scoase din plic mai multe foi, când avusese timp mama ei să se gândească la toate astea? Şi cum de nu o văzuse?

Citi primele cuvinte de pe foaie, simțind cum se cutremură la vederea numelui său şi a lui Will.

— Nu-mi vine să cred. Nici acum că nu mai e, continuă să mă uimească.

— Ce ar fi să citeşti? o întrebă Will, aşezându-şi mâna pe coapsa ei.

Rose înghițise în sec şi îşi drese glasul.

Nu ştiu unde mă aflu acum, dar dacă citiți asta, cu siguranță e un loc bun. Dar voi să ştiți un lucru, eu vă văd în aceste momente şi nu vreau să observ lacrimi. Ai înțeles, Rose?

S-o iau cu începutul, când am aflat de boală, eram sigură că nu o să mai fiu salvată. Vă priveam cât de fericiți erați şi în fiecare seară mă gândeam că într-o zi voi dispărea şi vă voi lua o parte din fericire. Nu am permis una ca asta, nu puteam lăsa să se întâmple, aşa că am insistat până ați plecat. Sigur îmi va fi dor de voi, de fiecare moment. Îmi va fi dor să trăiesc şi să vă am alături. Dar e necesar să înțelegeți că voi o să mă simțiți în suflet, iar eu o să vă privesc mereu de undeva de sus.

A pierde pe cineva nu e tocmai uşor, senzația aia de nebunie şi dorința propriei morți dictează. Rose, scumpo, vreau să fii puternică pentru mine, pentru bărbatul care sigur e aproape de tine în aceste momente.

Ca mamă, am făcut şi greşeli, pe care încerc să le rectific prin această scrisoarea. Greşeli, care totuşi au dus la ceva frumos, iar tu ai ajuns să te simți împlinită. Nu am fost genul de mamă exagerat de protectivă, nu te-am bătut la cap cu anumite lucruri şi nu te-am ajutat să te ridici când erai la pământ. Poate că îți făceam o morală care mai tare de afunda, iar tu vedeai în mine o mamă ciudată. Însă tot ce încercam era să te formez, să te pregătesc pentru noi paşi din viața ta.

Ți-am explicat de multe ori că totul în jur e imprevizibil, că trebuie să te bucuri de viață cum ştii tu mai bine. Eşti în floarea vârstei, iar dispariția mea bruscă nu trebuie să reprezinte o barieră în calea viselor tale.

Vrei să râzi? Fă-o.

Vrei să dansezi? Fă-o.

Nimeni nu te opreşte, iar dacă restul lumii spune ceva, tu să nu îi iei în seamă. Eu sunt mândră de tine şi aşa. Voi râde alături de tine, mă voi distra alături de voi... voi fi mereu acolo pentru voi.

Însă nu vreau să rămâi cu întrebări cu privire la acțiunile mele de mamă, aşa că am scris nişte lecții pentru tine şi Will. Vei înțelege mai bine şi nu vei rămâne bulversată. Nu-ți vei spune: Dar de ce a făcut mama asta? Cine ştie, poate aceste cuvinte te vor ajuta pe tine şi pe alții dacă vrei să le arăți.

În toți aceşti ani am greşit, am câştigat, am pierdut, dar cel mai important am învățat ceva.

Lecția 1: Crede în tine

Dese au fost momentele în care te înjoseai în fața oglinzii. Da! Eram acolo, stăteam ascunsă şi cu greu ascultam tot ce îți spuneai. Cu greu suportam să nu ies din ascunzătoare şi să-ți vorbesc.

Eşti o fată frumoasă, atât fizic cât şi sufleteşte. Nu există om urât pe această planetă, numai răutatea îl face să prindă o aură urâtă. Dar şi după atâta răutate, sigur vei găsi ceva bun.

Când eram de vârsta ta, am ascultat cea mai frumoasă povestioară. Una din colegele mele de clasă suferise un accident. În urma unui incendiu declanşat în casa ei, ajunsese la spital cu arsuri pe gât şi pe față. Normal că după acest eveniment neplăcut din viața ei nu mai arăta la fel, pielea ei fină nu mai era aceeaşi. Nimeni nu o putea privi din cauza sentimentului de milă şi mai ales din cauza faptului că nu-i suportau imaginea.

Fata se împăca cu ideea că avea un ,,nou" chip, până şi eu gândisem odată că urmele de arsuri îi şterseseră frumusețea. Lumea e bună în judecată, toți o vedeau ca pe o ciudată şi nu aveau încredere în ea.

Într-o zi, foarte aproape de vacanța de vară, după o discuție cu diriginta, fata îşi spusese povestea. Scăpase din incendiu fără arsuri, dar intrase înapoi în casă. De ce? Câinele ei rămăsese acolo, iar ea nu-l putea lăsa să moară.

La auzul întregii poveşti, toți colegi parcă au fost treziți dintr-un vis. Fata aceea avea o frumusețe interioară neprețuită. Riscase tot, viața, fizic, tot şi astea pentru animalul său de companie. În ziua aia aproape am plâns, era sigură pe ea şi spunea că atunci când se uită în oglindă nu vede un monstru, ci o luptătoare. Pentru ea monştrii erau cei care o arătau cu degetul.

Şi e adevărat! Acei oameni care uită că perfecțiunea nu există şi îndrăznesc să arate cu degetul. Nu am suportat acei oameni, poate că şi eu am jignit, dar niciodată nu aş fi putut jigni pe cineva a cărui poveste de viață nu o ştiu. De unde am învățat asta? De la acea fată.

Focul îi arsese fața şi gâtul, dar nu şi sufletul. Fizicul se schimbă foarte uşor, sufletul nu prea.

Iar tu te caracterizai dur din toate punctele de vedere. De ce nu ieşeam din umbră? Pentru că nu ştiam cu adevărat cum e sufletul tău, aşa că preferam să ascult. Când ați hotărât să plecați, fix atunci am realizat că sufletul tău e al unei luptătoare. Exact ca al colegei mele.

Azi eşti slabă. Mâine eşti grasă. Azi ai păr lung. Mâine e scurt.

Dar dacă azi eşti rea şi împroşti cu ură, fii sigură că mâine nu vei putea fi bună. Poate tu te vei vedea aşa, dar restul sigur nu te vor mai vedea aşa.

Ai încredere în tine! În puterile tale, nu în fizic!

Nu contează restul, tu demonstrează că poți. Arată-le că eşti mai sus, nu rămâne la pământ. Ridică-te de fiecare dată când ești la pământ!

Lecția 2: Aparențele nu contează

Şi această lecție va semăna cu prima, însă aici nu vreau să-ți dau un exemplu, vreau să-ți explic una din acțiunile mele de mamă.

Mai ții minte ziua în care l-ai cunoscut pe Will? De câte ori te certai cu el, ba chiar mi-ai spus că nu iau inițiativă în privința lui. Îl vedeai ca pe un derbedeu pe atunci, nu? Exact cum îl vedeau vecinele noastre. De ce? Din cauză că purta negru şi conducea o motocicletă? Chiar contează asta?

Drept să-ți spun, tatăl tău avea câteva tatuaje pe braț şi îi plăceau sporturile extreme. La prima vedere părea mai mare decât mine cu mult, dar nu era aşa. Nu era un Făt-Frumos, dar eu îl iubeam. Zilnic prietenele bunicii tale mă băteau la cap, spunându-mi că nu-i de mine şi că-mi va strica viitorul. Eu am crezut în mine, în el, nu în tatuaje sau vestimentație.

De asta nu am spus nimic când Will venea la noi şi tu te certai cu el, vedeam în el ceva potrivit pentru tine. I se citea asta în ochi, în gesturi, în felul în care îți vorbea. Şi ştiu că şi tu începusei să simți ceva pentru el. Iar eu nu voiam să stau în calea voastră.

Ceea ce numim noi ciudat, e fix ceva original şi special. Tu l-ai schimbat pe Will, l-ai făcut mai copilăros şi mai zâmbăreț. El te-a schimbat, ai devenit mai curajoasă şi serioasă. V-ați completat unul pe altul. Deci, până la urmă, derbedeul nu era un derbedeu?

Învață să priveşti dincolo de vestimentație, de bârfele care circulă sau de gura lumii. Poate şi tu eşti o ciudată în ochii altora.

Lecția 3: Zâmbeşte, zâmbeşte şi iar zâmbeşte

Momente grele sunt multe în viață, nu numai acesta. Nu vreau să cazi în suferință. Când zâmbeşti eşti cea mai frumoasă fată de pe pământ. Iar dacă zâmbestul e adevărat, nu fals, cu atât mai bine.

Plânsul e o descărcare de moment, nu trebuie să faci o obişnuiță din a plânge. Nu-ți scrie propria-ți istorie cu lacrimi, fă-o cu veselie şi curaj. Nu te lăsa afectată de cei din jur şi vorbele lor. Tu ştii cine eşti. Tu ştii ce poți. Restul nu te cunosc şi nici nu vor avea timp să o facă.

Dacă eşti într-o cameră şi toată lumea plânge, tu zâmbeşte, fii excepția. Ce contează restul? E viața ta. E dreptul tău să fii fericită.

Lumea te va judeca fie că plângi cu ei, fie că râzi. Întotdeauna vor găsi ceva care să nu le convină. Nu vei putea face pe plac nimănui, pentru că nimeni nu are timpul şi cheful să te cunoască. Nici tu nu-ți cunoşti limitele, dar restul? Mai bine să fii judecată pentru ce eşti, nu pentru cine nu eşti.

Zâmbeşte! Vreau să-ți văd zâmbetul după ce citeşti asta! Da, e un ordin. Zâmbeşte! Nu costă bani, lacrimi, durere, nimic. Zâmbeşte!

Lecția 4: Afirmă-te. Salvează. Ajută.

Ai văzut cât de nedreaptă e lumea? Nimănui nu-i pasă de aproapele său. E mai important propriul interes în timp ce atâția oameni suferă din motive care, normal, nu ar trebui să existe. Dar să nu se poată schimba asta? Ba da, tu o poți face. Te poți ridica în picioare şi striga aşa nu! Vrei o lume mai bună, fă-o mai bună. Afirmă-te, nu-i lăsa pe alții s-o facă în locul tău.

Afirmându-te, te ajuți pe tine, pe restul, pe cei care urmează. Un lucru oricât de mic schimbat, contează enorm de mult. Nici nu ai idee şi care să fie satisfacție mai mare, decât cea de a ştii că ai luptat pentru tine şi restul?

Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume.

Ajutând, salvezi. Salvezi oameni tăcuți, lipsiți de curaj şi mult prea doborâți de relele societății.

Sunt mult prea multe suflete chinuite de restul, de răutate. Toate doritoare de o mână care să-i ridice. Fiți toleranți, nu judecați, salvați. Rupeți lanțul nedreptății.

CREDE în tine.

CREDE în aproapele tău.

CREDE în schimbare.

NU JUDECA.

Ultima lecție: Trăieşte!

Fii om, nu o ființă care doarme, mănâncă şi consumă aer. Ascultă-ți vocea interioară, poartă dialoguri cu tine când simți că ceva nu e în regulă.

Vorbeşte cu cei din jur.

Riscă.

Greşeşte.

Cazi.

Ridică-te.

Crede.

Ascultă.

Luptă.

Zâmbeşte.

Trăieşte.

Poate ar mai fi multe de spus, dar consider că e destul. Vreau ca restul lecților să le înveți singură. Nu voi mai fi alături de tine, aşa că de aici lupta îți aparține.

Cu drag, Meredith

Cei doi se priviră o clipă, apoi se uitară spre fereastră. Cerul era senin, sufletul era împăcat cu moartea, nu regreta.

Lupta ne aparține.

— Sfârşit —