Niciodată să nu-ți lași rănile să-ți transforme viața într-un câmp de luptă. Permite-le să înflorească, fiindcă frumosul atrage admirație în timp ce obscuritatea o înlătură.

Am înotat în acele ape și am simțit toate senzațiile care împiedică oxigenul să mai ajungă în plămâni atunci când rana devine din ce în ce mai adâncă.

Am trăit toate acele secunde în care îmi doream ca tot ce se întâmpla în jurul meu să nu fie real, ci doar creația unei minți mult prea obosite care nu reușea să facă diferența între un vis și un coșmar.

Nu pot să descriu cu exactitate stările care mă chinuiau. O amorțeală completă mi-a cuprins trupul și realizam cu și mai multă durere că nu mai aveam putere să mai dau frâu lacrimilor. Mă aflam într-un colț, separată de restul. Nu înțelegeam în haosul din mintea mea care avea să fie calea cea dreaptă.

Nu înțelegeam cine sunt eu în toată suferința aia.

Nu înțelegeam în ce vise să mai cred.

Nu înțelegeam dacă ce trăiam era real.

... din păcate, se întâmpla. Aceea era realitatea mea.

Am înotat și eu în acele ape unde minciuna parcă devenise mai suportabilă decât adevărul.

Unde fericirea se îndepărta de mine cu pași vioi, iar eu nu puteam decât s-o privesc, fiindcă puterea să mă ridic s-o prind din urmă, n-o mai aveam.

Unde întunericul nu te mai înghițea, ci te apăra de restul, fiindcă lumina scotea la iveală toate acele răni care nu se mai opreau din sângerat.

Am întotat și eu în acele ape unde am sperat că voi găsi fericirea.

Exact. Asta facem noi oamenii, plecăm cu inima deschisă pe drum asemenea unor copii, sperând că restul vor întinde o mână care să te ridice atunci când ești la pământ, când tot ce fac ei e s-o întindă ca să se asigure că nu te vei mai ridica vreodată.

Ne punem speranța în oameni sau în oportunități noi, care, pentru început, ne ridică apoi dau cu noi de pământ cât pot ei de tare.

În toată amorțeala care mă cuprinsese, înțelesesem ceva important. Că mai întâi trebuie să cred în mine înainte să cred în restul, fiindcă numai eu știu cel mai bine câte furtuni am îndurat de-a lungul vieții și cât de mult am peticit la aceste răni, care par a nu se mai vindeca.

Într-adevăr, nu mai vor să se mai închidă, ci continuă să sângereze. Unele dintre ele de atât de mult timp, încât mă întreb de unde mai vine tăria să cred că o vor face. În viață ajungi să te lovești de momente în care ce primești, nu e ceea ce meriți sau ceea ce ți-ai dorit. Atunci totul se transformă într-un câmp de luptă unde fiecare pas pe care-l faci poate însemna un nou risc, o nouă rană sau inevitabilul sfârșit.

Din clipa în care am simțit primele dureri, primele înțepături în suflet, am înțeles că drumul meu nu va fi plin numai de soare, ci umbrit și de nori uriași de ploaie.

Totuși, nu m-aș fi gândit că aproape o să mă înec.

Am plecat cu speranță și am revenit cu răni noi.

Mai tăioase.

Mai sângeroase.

Mai adânci.

Am crezut că nu-i nimic atât de amenințător la orizont, dar m-am înșelat și viața a lovit din nou.

Mai necruțătoare.

Mai dureros.

Și mă adusese în acel punct în care mă înstrăinase de mine. Mă obligase să mă privesc cu atenție, să văd în cine mă transformasem. Simțeam că mă întreba dacă a meritat totul?

A meritat pentru o rază de lumină să mă pierd cu totul în întuneric?

Să nu mai știu cine sunt EU?

Nu îi puteam răspunde, fiindcă în mine continua să răsune un ecou surd care spunea că acela nu era finalul...

... că mă aflam la capătul prăpastiei, dar nu aveam să cad.

că lupta mea nu era gata.

că voi reuși să înot în continuare oricât de tare doare.

Am încercat să mă agăț de acea voce, chiar dacă nu credeam tot ce spunea, dar știam că vocea aceea erau ultimele fărâme de curaj din sufletul meu care știa că trebuie să continui. Că oricâtă durere e în jur, să nu renunț, să nu mă împac cu ideea că sunt o simplă pierzătoare.

Nu puteam să vorbesc sau să reacționez în acel ropot de senzații. Tot ce mi-am permis să fac a fost să las o lacrimă să curgă și să ofer un zâmbet mic și șters. Încercam să mă leg de acele cuvinte care strigau să continui să dau din brațe și să ies din valurile în care mă pierdusem.

Aș fi putut să rămân acolo.

Aș fi putut accepta ceea ce viața încerca să-mi arate și să mă opresc.

Aș fi putut accepta ca nu merit mai mult.

Dar știam că acolo nu e locul meu.

Știam că pot mai mult, că vreau mai mult și nu puteam permite să mă mulțumesc cu atât de puțin. Nu plecasem pe drum ca să mă opresc, oricât de înfiorător părea și oricât de multe scuze aș fi putut găsi, trebuia să lupt.

Trebuia să-mi urmez calea.

Am înotat și eu în acele ape unde a trebuit să strâng cu putere din dinți ca să nu mă duc la fund.

Am înotat și eu în acele ape unde durerea e cel mai mare prădător.

Am întotat și eu în acele ape, dar nu am permis niciodată să mă înec în profunzimile ei.

Am fost pe-aproape să fac una ca asta, dar mi-am adus aminte cât de ușor e să renunți și ce anume mă îndeamnă să merg mai departe. Într-adevăr, durerea m-a cuprins, dar nu am lăsat-o să o facă suficient de strâns încât să nu o mai pot da la o parte. Nu am ales-o eu, dar știam că am puterea să-i pun capăt.

Când am început din nou să mișc din brațe am văzut...

Am văzut toate acele răni, dar nu m-am speriat, ci am continuat să înot. Știam cât de adânci aveau să fie cicatricile, dar nu puteam decât să mă gândesc că le voi purta cu mândrie. Restul le pot vedea textura urâtă, dar eu cunosc adevărata poveste din spatele lor.

Suferința apare în viața noastră când ne așteptăm mai puțin. Ea continuă să ne vâneze în aceste ape și ne atacă atunci când totul e mai liniștit. Revine de fiecare dată mai puternică, dar nu uita că și tu ești mai puternic, fiindcă ai reușit să mergi mai departe chiar și atunci când tu nu mai credeai în tine.

N-o lăsa să te înece.

Mai avem un drum lung de parcurs și chiar dacă tu crezi că nu vei mai ajunge la lumină, oferă-ți un timp în care să privești dincolo de tot ce-a fost rău și poate atunci vei observa că lumina pe care te chinui s-o vezi, a renăscut în tine, fiindcă ai continuat să iubești, să speri, să faci bine și să lucrezi asupra ta fără să te autodistrugi.

Noi suntem răspunzători pentru cursul pe care-l ia viața noastră atunci când suntem la pământ.

Oricât de tare doare, continuă să lupți, vor veni și acele zile bune. Acceptă că așa a fost să fie, îmbrățișează durerea apoi îmbrâncești-o la pământ și arată-i cât de puternică te-a făcut.

Ce crezi că se întâmplă după ce te vindeci?

Vei fi mai puternic.

Mai conștient de puterile tale.

Mai motivat.

Dacă simți câteodată nevoia să te mai oprești, să te descarci, să plângi, fă-o, dar nu renunța niciodată la drumul tău.

Nu rămâne la pământ oricât de greu e să te ridici.

O să mai fii rănit de unde te vei aștepta mai puțin, dar alege să înoți mai departe.

Înot și eu în aceleași ape ca și tine unde știu că pentru a ajunge la mal, trebuie să înfrunt persoana care impune limitele.

Acea persoană sunt EU.