Ne privim atent unul pe celălalt.

El tace.

Eu tac.

Acele două minute s-au scurs de mult. Xander m-a eliberat din îmbrățișarea sa, iar acum nu face altceva decât să stea pe scaun și să se joace cu un pahar de plastic, inscripționat cu numele cafenelei.

Aș vrea să-i pot spune ceva, dar ce? Că are pantofii noroioși și nu trebuia să intre aici? Că, indiferent de ce s-a întâmplat în dimineața asta, nu consider că a reacționat cum trebuie? Să-l întreb de ce m-a lăsat singură? Să-i spun că cele două minute și junătate s-au terminat?

În fond, aș vrea să-l întreb mult mai multe lucruri.

Mă analizează atent. Observ cum ochii i se plimbă pe întregul meu corp, dar mereu revin asupra bandajului de pe nas. Când se fixează asupra lui, pot să văd cum adoptă o mină furioasă.

— De ce nu îți vezi de locul tău? îi aud vocea groasă deodată după minute în șir în care nu a făcut altceva decât să mă privească.

Întrebarea lui mă ia pe nepregătite.

— Serios?

Strâmbă din nas.

— Scuzele să știi că nu costă. Asta, arăt spre bandajul de la nasul meu, e din cauza ta. Dacă nu te-ai ostenit să rămâi cu mine la infirmerie, ai putea măcar să te prefaci că-ți pare rău.

Realizez abia după ce scap vorbele cât de penibilă am sunat. Îmi pot da seama de asta după cum i se curbează gura într-un zâmbet.

— Chestia aia, începe și indică spre nasul meu, e din cauza ta. Nu ți-am cerut să te implicit în asta, OK?

Îmi strâng pumnii pe lângă corp. Ceva din mine parcă se ofilește după ce îi aud vorbele, de parcă ar fi existat speranța ca el să-mi mulțumească în vreun fel.

— Pe bune, April, tu chiar te-ai așteptat că voi sta după tine?

Chiar așa? M-am așteptat la una ca asta din partea lui? Îmi fremăt buzele între ele și cu greu mă abțin să nu izbucnesc. Deodată pieptul meu pare mai greu, iar tensiunea din mine crește. În momentul ăsta nu mă doare atât de tare conștientizarea că el nu a vrut să fie alături de mine, ci faptul că eu am crezut că el ar face asta pentru mine. De parcă nu am mai trăit niciodată pe propria piele ce înseamnă să fii dezamăgit de oamenii la care te aștepți mai puțin.

Cu toate astea, în cazul lui se întâmpla ceva ciudat. Atât sufletul cât și creierul meu parcă nu vor să accepte asta. Nu au fost prea dese momentele în care s-a să mă simt așa. De regulă, nu mai ofer o a doua sau a treia șansă după ce am fost rănită.

— Atunci de ce ești aici, Xander? întreb și în ton mi se poate distinge dezamăgirea.

Tresar când fac din nou contact vizual cu el.

— De ce ai vrut să mai rămân de dimineață? Și mai devreme, când ai intrat, mi-ai făcut o astfel de primire. De ce, dacă tot nu îți pasă atât de tare?

Scapă paharul pe jos și își strânge pumnii pe genunchi.

Aleg să nu renunț atât de ușor și să continui să-l atac cu întrebări.

— De ce ai apărut ieri? Sau te-ai gândit că Jimmy mi-ar putea face ceva? Haide, Mianov, dacă nu îți pasă de ce ești acum în fața mea?

Vin mai aproape de el.

— De ce m-ai ajutat în dimineața aia la autobuz, când ar fi trebuit să cobori înaintea mea? Ce urmărești de fapt?

Mi-ar fi plăcut să pot continua valul ăsta de întrebări asupra lui, fiindcă îmi pot da seama cât de tare îl deranjează vorbele mele după modul în care maxilarele sale se strâng. Sunt luată prin surprindere când se ridică de pe scaun și mă prinde de mijloc, ca să mă ridice pe tejghea.

Xander e cu mult mai înalt decât mine, îmi așază picioarele de o parte și de alta a corpului său și se lipește de mine. Cu palma dreaptă îmi cuprinde ceafa și mă ghidează către el, până când își lipește buzele de ale mele. Față de sărutul pe care mi l-a dat în salonul lui Angel, ăsta e mult mai blând, dar mai plin de dorință.

Simt furnicături pe șira spinării atunci când limba lui îmi linge buza de jos, cerând permisiunea. În interiorul meu parcă explodează artificii deîndată ce întredeschid buzele, iar el mă acaparează.

O căldură puternică mi se întinde de la ceafă către călcâie. Cu cealaltă mână liberă începe să facă cercuelețe pe spate, chiar în zona unde am tatuajele. Mișcările lui mă înnebunesc, dar mai rău e că nu îmi doresc să înceteze. De dimineață mi-am dorit să fug de lângă el, fiindcă m-am simțit de parcă încerca să-și demonstreze ceva, dar acum e diferit. Simt că din interiorul lui vine aceeași dorință ca și din al meu.

Se îndepărtează de mine, dar doar ca să-și tragă tricoul de pe el. Rămân uimită de toate tatuajele lui pe care acum reușesc să le observ mult mai clar. Din păcate, nu pentru mult, fiindcă sunt din nou capturată în sărutul lui.

— Poți să ai încredere? mă întreabă gâfâind după ce se desparte din nou de mine.

Din tonul lui nu mai disting nicio urmă de nervozitate sau furie, ci doar dorință, în cea mai pură variantă a ei. Asta îmi face inima să tresară, iar adevărul care-mi iese pe gură, mă face să roșesc chiar mai tare de atât.

— Niciodată nu am... ,

Mă opresc fără să duc ideea la capăt și îmi las privirea în pământ. Nu îmi e rușine de faptul că sunt virgină, dar să recunosc asta cu voce tare, în fața lui, mă face să mă simt agitată. Subconștientul meu pare că începe să se pună în mișcare. O voce îmi strigă în minte că nu-mi e rușine să mă topesc atât de ușor în brațele lui, apoi să recunosc că nu am niciun fel de experiență sexuală.

Observ cum expresia i se schimbă și face un pas în spate. Mă simt atât de ciudat. Aș vrea să-mi trag două palme, ca să mă trezesc odată la realitate.

— Nu știam.

— Nu aveai cum, mă grăbesc să răspund agitată și mă dau jos de pe tejghea.

Abia acum mă pot numi cu totul conștientă de ce se întâmpla între noi. Mai grav e că nu mi-ar fi părut deloc rău dacă aș fi îndrăznit, totuși încă nu sunt chiar atât de convinsă dacă ar fi sau nu alegerea bună. Și nu pentru că am nu știu ce așteptări de la prima mea noapte, ci doar pentru că îmi e teamă de cum m-ar putea lega emoțional asta de Xander.

—Nu trebuie să te simți prost, continuă după câteva secunde de tăcere.

Inspir cu putere.

— Știu.

— Nu vreau să știu că te-am făcut să te simți prost în vreun fel din cauza acestui subiect.

Sunt puțin surprinsă de tonul calm pe care îl adoptă, dar și de faptul că se scuză. Pare că trecem la o etapă în care există și opțiunea de a ne cere scuze.

— Nu, poți sta liniștit. În liceu m-a interesat mai mult să mă axez pe carieră decât pe relații.

Și nu mint deloc. Nu am dat atenție prea mult băieților. Printre ei s-ar putea număra și Darren, despre care știu că a avut într-un timp o pasiune pentru mine. Asta după ce sentimentele mele față de el au dispărut. Uneori mă gândesc că dezamăgirea pe care m-a făcut el s-o simt atunci când am simțit ceva pentru el m-a adus în punctul în care să nu-mi mai doresc o relație cu el sau altcineva.

Karma a lucrat mai târziu, când el a început să aibă sentimente, dar eu trecusem deja mai departe.

Din fericire, a reușit cumva să treacă peste moment când a înțeles că nu-mi doresc o relație serioasă, fiindcă îmi doream prea mult să reușesc în plan profesional.

Acum sunt conștientă că, o relație serioasă nu ar fi putut să-mi provoace vreun rău, poate chiar m-ar fi ajutat în zilele mele mai puțin bune. Dar eram un copil prea visător și nu-mi doream niciun fel de distracție de la scopul meu principal. Cu atât mai puțin o inimă frântă.

Mai tragic e că am ajuns cu inima frântă mai târziu, dar nu din cauza unei relații.

— Să ghicesc, dorința asta a continuat și în facultate, încearcă să facă o glumă, dar nu reușește decât să declanșeze un val puternic de amintiri.

Zâmbesc în colțul gurii.

Îmi așez mai bine hainele pe mine, încercând cu greu să mă lupt cu trecutul care în mai puțin de câteva secunde a reușit să șteargă tot ce am trăit puțin mai devreme.

— După ce am intrat la facultate tatăl meu a murit, cred că nimeni nu ar fi putut să facă față crizei emoționale prin care am trecut.

Nu-mi vine să cred că am recunoscut asta cu voce tare. Nu am mai deschis de foarte mult timp subiectul ăsta, fiindcă nu am reușit să trec în totalitate peste acel moment. Cu toate că au trecut aproape trei ani, încă mă simt vinovată de multe lucruri pe care nu le-am făcut și cuvinte pe care nu le-am spus la timp.

Prea târziu apare atunci când pieptul refuză să se mai ridice. Atunci oamenii își aduc aminte.

Își aduc aminte că au rămas lucruri nespuse, scuze nerostite, iubiri neîmplinite, vise uitate, zâmbete neîmpărtășite și dureri nevindecate.

— Nu am știut.

Distind puțină emoție din partea lui. Asta nu schimbă cu nimic felul în care mă simt acum. Atunci când am ajuns la Angel pentru prima dată a fost imediat după acea veste devastatoare. Atunci mi-am făcut primul tatuaj. Atunci au apărut primele date de pe spatele meu. Atunci am încetat să mai fiu aceeași April din trecut.

Zâmbesc trist.

— Nu putem decide când și cum se întâmplă. Tot ce putem face e să ne strângem după ce am fost sparți în bucăți. Eu încă simt că mai sunt părți din mine pe care nu le voi mai găsi.

— Înțeleg.

Mă bucur că nu vrea să afle mai multe despre acest subiect. De regulă când oamenii ajung să-mi afle povestea, ar dori, dacă se poate, să afle fiecare detaliu în parte.

— Și ai venit aici pentru un loc de muncă sau cafea? încerc să schimb subiectul.

Toată tensiunea asta care s-a adunat în jurul nostru nu mă face să mă simt mai bine.

Xander clipește de mai multe ori, dar înțelege la ce fac aluzie și strâmbă din nas.

— Locul ăsta nu e cine știe ce, replica și își afundă mâinile în buzunarele pantalonilor

Chiar ești un necioplit.

— Bun pentru că prezența ta nu ar fi mulțumit pe nimeni.

Rânjește.

— Nu cred că e și cazul tău ăsta.

— Fii sigur că m-aș împiedica de foarte multe ori când aș trece pe lângă tine.

Își lasă capul pe spate.

— Am venit pentru că așa am vrut.

Cuvintele lui trezesc o speranță în mine. Sper doar ca peste cinci minute să nu-și schimbe părerea.

— De ce ai dispărut așa de dimineață?

Degetele mi se strâng.

— Apropierea dintre noi a venit prea brusc. Nici măcar acum nu înțeleg ce se întâmplă.

Mă privește încurcat.

— Ce vrea să însemne asta?

— Noi doi suntem diferiți, Xander. Totul e ciudat, nu ne-am aruncat măcar o privire de când suntem în facultate. Poate nici nu știai de existența mea. Săptămâna asta a fost plină doar de momente care nu te pot pune decât pe gânduri.

Înghit în sec când expresia lui devine aspră. Privirea parcă i se întunecă, reacția asta mă face să-mi reanalizez cuvintele. Nu am spus nimic greșit și o știu prea bine.

Poate vorbele mele l-au dus cu gândul mult prea departe.

— Ce fel de gânduri ai tu, April?

Încerc să construiesc în jurul meu același zid pe care l-a ridicat el acum.

Râd.

— M-ai întrebat de ce am plecat de dimineață? Acum vine întrebarea mea, ce vrei tu de la mine? De ce ești aici, Mianov?

Revin la atitudinea cu care l-am primit mai devreme. Indiferent de ce se întâmplă, nu pot să mă arunc atât de ușor cu fruntea înainte. Mă atrage, mă face să simt lucruri ciudate, să-mi doresc lucruri ciudate, dar asta nu înseamnă că voi pica imediat în brațele lui. Dacă cineva îmi va frânge inima, vreau ca cel puțin s-o facă după ce atât sentimentele și rațiunea meaa au fost împăcate cu alegerile mele.

— April, îmi rostește numele apăsat. Să nu te gândești măcar o secundă că fac asta fiindcă aș ține la tine sau că aș vrea ceva serios din partea ta.

Răspunsul lui reușește să mă cutremure puțin. Din fericire, sunt sigură că nu a reușit să observe asta. Nu este cazul să vorbesc despre sentimente profunde față de el, dar acea atracție care te face să te gândești mereu la celălat, chiar dacă apar neplăceri, există.

Eu o simt, dar din dialogul nostru înțeleg cât de greșit este s-o fac.

Că inima pe care nu-mi doresc s-o ofer atât de ușor ca să nu fie frântă, va păți asta din partea unui om ca Xander.

— Mă bucur că ne dorim aceleași lucruri unul de la celălalt, dar asta nu a fost întrebarea mea. De ce nu mă lași în pace, Xander?

Nu m-am gândit de două ori înainte să spun asta, dar nu vreau să sufăr. Nu vreau să-mi fac speranțe din partea cuiva, care mă avertizează că vor fi deșarte. Sunt suficient de puternică să trec peste o dezamăgire, dar nu vreau să mai știu cum se simte dorul față de oamenii pe care-i iubești și îi vrei înapoi în viața ta.

Privirea i se întunecă.

— Din milă.

Îmi las capul pe spate amuzată.

Am văzut prea bine cum arată mila în ochii celor din jur. Părerea de rău și dorința de a-l ajut pe cel de lângă tine, chiar dacă îți place sau nu acea persoană. Am simțit toate astea în ziua când am pierdut cea mai importantă persoană din viața mea.

— Din milă m-ai sărutat la Angel în salon? replic amuzată și îl privesc drept în ochi.

Râd.

Nu fiindcă sunt nebună, ci pentru că mereu mi s-a părut amuzant cum unii oameni vor să ajute pe cineva, iar când orgoliul apare, brusc le-a fost milă de fapt.

— Știi ceva, Mianov, tu minte-te în continuare așa. Nu am nevoie de mila ta, așa că te rog să nu te mai chinui singur oferind-o.

Pumnii i se strâng.

— April, îmi rostește numele nervos.

— Poți să ieși pe unde ai intrat, îi fac semn către ușă. În seara asta nu mi-e suficient de milă de tine ca să te conduc spre ușă.

Îi înfrunt privirea, iar focul pe care-l simt în interiorul meu mocnește chiar mai tare. Nu durează mult până când se ridică și pleacă, trântind ușa în urma lui.

Abia după ce încui ușa, geamurile și închid jaluzele reușesc să mă simt liniștită. Pornesc alene către vestiar, scap de tricoul de pe mine care parcă a început să mă strângă și încep să mă plimb agitată prin încăpere.

Nu am prevăzut deloc cum va decurge ziua de azi, dar un singur lucru îmi este clar acum, trebuie să construiesc ziduri cât mai înalte în jurul meu când vine vorba de Xander.

În mod normal, aș fi fost suficient de nervoasă cât să nu vreau să-l mai văd vreodată în viața asta, dar tot ce resimt acum este doar dezamăgire. Și nu vorbesc despre acea dezamăgire care te face să te gândești de două ori dacă persoana e chiar potrivită, ci acea dezamăgire pentru că lucrurile nu au funcționat cum ai fi vrut. Pentru că el nu a venit să-și ceară niște scuze. Pentru că a trebuit să folosesc astfel de cuvinte ca să-l atac.

Pentru că mă tem ca el chiar nu-și va mai dori să îmi vorbească vreodată sau să se apropie de mine.