Îmi simt corpul greu, iar mirosul de clor în combinație cu cel de medicamente face ca respiratul să devină o acțiune complicată. Când deschid ochii totul este în ceață. Durează secunde bune până când reușesc să distind tavanul alb cu fiecare crăpătură care se întinde pe suprața sa. Strâmb din nas și când încerc să-mi mișc capul, simt o presiune puternică venind din zona nasului.

Apropii ochii și poate par ciudată, dar abia acum observ prezența unui tifon care îmi acoperă nasul. Încerc să respir pe nas, dar nu reușesc atât de bine. Amețeala care pune stăpânire pe mine este chiar mai rea decât m-aș fi așteptat.

Toată această stare de pierdere dispare atunci când sunt lovită în plin de imaginile pe care sunt convinsă că le-am văzut nu cu mult timp în urmă. Eram pe hol cu Darren, ne-am dus curioși spre mulțimea de studenți și în mijloculul ei se afla Xander.

Era implicat într-o bătaie.

În minte îmi revine imaginea băiatului pe care l-a lăsat la pământ, dar și momentul în care am decis să mă amestec și am fost lovită. Aproape că izbucnesc în râs, fiindcă nu m-aș fi așteptat la una ca asta din partea mea.

Mă doare destul de tare nasul, dar acum că îmi dau seama de tot ce s-a întâmplat, nu mă pot numi decât dezamăgită.

Scaunul care se află fix lângă patul meu este gol.

Mă blochez cu privirea asupra lui și mă cutremur. Analizez infirmeria, despre care nu pot spune că ar fi cea mai dotată. La câțiva metri de patul meu se află un birou, pe care stau așezate vată, spirt și niște seringi nedesfăcute. În spatele scaunului de la birou este un dulap alb în care presupun că se află diverse medicamente, judecând după lacătul uriaș care ține ușile închise.

Dau să mă ridic în șezut, exact în momentul când ușa din lemn, vopsită și ea cu alb, se deschide.

— Nu ar trebui să te forțezi, nu cumva să amețești.

Vocea grijulie aparține unei femei. Mă întorc spre sursa ei și rămân surprinsă.

La nici zece metri de mine stă o fată suplă, la fel de înaltă ca mine, cu pielea foarte deschisă, ochii mari, negri și pomeți proeminenți. Pare atât de delicată, iar aspectul care mă face să o privesc chiar mai curioasă este părul ei. Îi ajunge undeva deasupra sânilor, dar nu asta este ce contează, ci culoarea lui. De un gri metalizat, cu șuvițe mov dispuse uniform, mă face să-mi doresc să am și eu atât de mult curaj încât să-mi fac o culoare mai nebună în cap. Pielea ei albă în combinație cu acel gri, o face să arate ca una din păpușile alea de porțelean.

O atingi și o mângâi cu grijă, de teamă să nu o rănești sau să o spargi.

Vine aproape de mine și își trage scaunul lângă pat. Oare ea este infirmiera? Din fericirea nu am venit prea des aici ca s-o cunosc. Pare de vârsta mea.

— Cum te simți? mă întreabă și îmi strânge umărul.

Pe sub mânecile halatului alb, observ o bluză din plasă neagră. Iar blugii negri, franjuri, i-am remarcat încă de când a intrat.

— Puțin amețită, dar sunt bine. Cum am ajuns aici?

Observ că încearcă să zâmbească și își retrage mâna de pe umărul meu.

— O mică altercație între doi studenți. Nu ar trebuie să intri între ei, dacă nu știi să lovești bine cu pumnul.

Realizez că face o glumă, dar tot ce reușește să obțină de la mine este un zâmbet șters, ceea ce pare s-o facă să-și recalculeze poziția față de mine.

— Când ai ajuns aveai o mică tăietură pe nas și sângerai. Probabil o să se învinețeacă puțin, asta dacă te întrebi de ce ai bandajul ăla.

Încuviințez.

— Tu te ocupi de locul ăsta?

Încerc să pun întrebarea asta cât de elegant pot, dar abia după ce o rostesc, realizez că numai elegant nu a sunat asta.

— Aaa, te referi la infirmerie? tresare deodată. Din păcate, nu. Am înțeles că nu mi-am ales cariera bună abia după ce am intrat în facultatea asta și am continuat să reușesc să adorm noaptea privind videoclipuri cu autopsii.

Măresc ochii. Ceea ce o face să dea din mâini.

— Nu te gândi că vreau să-ți fac vreun rău, se apară. Numai că vin des aici s-o ajut pe doamna doctor, o să apară și ea imediat.

Informația asta mă face să respir ușurată.

— De ce ai continuat, dacă ai considerat că nu era ceea ce îți doreai? o întreb după ce tăcerea se lasă între noi.

Îi văd colțurile gurii cum se ridică într-un zâmbet ușor șters.

— Am crezut că i-aș putea ajuta mai mult pe oameni dându-le sfaturi, decât știi tu, să le studiez corpurile după ce nu mai pot repara nimic.

Pare un motiv. Nu atât de bine întemeiat, dar aleg să nu mai sap atât în căutarea altor răspunsuri. Nu vreau să mă gândesc la ce aș mai putea afla.

— April, mă prezint și întind mâna stângă spre ea.

Gestul meu pare că-i ridică o mare greutate de pe umeri.

— Kiara, îmi pare bine.

Îmi scutură ușor mâna și se afundă mai bine în scaunul ei.

— Nu te-am mai văzut până acum.

Dă din umeri.

— Îmi petrec mult timp aici, poate asta este cauza. Mă simt mult mai în largul meu.

— Înțeleg. Când o să pot pleca?

Kiara strânge din buze și pare că se gândește.

— Doamna doctor a zis să verific dacă ești bine. Când se va întoarce, te va consulta încă o dată, iar dacă nu sunt probleme, ești liberă să pleci.

Îmi mușc buza de jos.

— Crezi că mai durează mult?

Dă din umeri.

— N-am idee. Te simți rău? Vrei să-ți fac un calmant.

Încep să mă agit deîndată ce aud cuvântul injecție. De mică nu am suportat să vin la spital să fac injecții, nu am vreo fobie, numai că simt cum îmi crește tensiunea atunci când văd ace. Chiar mai amuzant e că, atunci când mi-am făcut tatuajele nu am avut vreo problemă.

— Nu, doar că nu-mi place să stau aici.

Sinceritatea erupe din mine.

— Ahh.

— Nu ești tu vinovată sau ceva, dar orice îmi aduce aminte de spitale sau doctori, mă agită. Mă face să mă gândesc la cât de multă suferință se poate afla într-un astfel de loc.

Kiara clipește rar.

Expresia tristă pe care o afișează mă face să mă simt prost pentru că i-am zis asta. Poate și ea simte la fel ca mine.

— Atunci se explică, dacă vrei pot s-o sun să vină mai repede.

— Sincer? Mi-ar face o mare plăcere. Totuși, aș vrea să te mai întreb ceva.

Devine brusc foarte atentă la mine.

— Cine m-a adus aici?

Aș minți dacă nu aș recunoaște că am fost puțin dezamăgită fiindcă nu am văzut niciun cunoscut aici. Mai ales când știu că Xander și Darren știu ce s-a întâmplat.

Kiara mă fixează. Rămâne câteva secunde tăcută, chestia ata îmi ridică câteva semne de întrebare.

— Nu știu, vine răspunsul ei prompt. Erai deja aici când am venit. Nu am văzut pe nimeni intrând sau ieșind de aici înafară de doamna doctor.

Răspunsul ei mă întristează puțin.

Puțin mai mult.

Acum că mă gândesc, se poate ca vreun profesor sau student să mă fi adus aici. Dacă Darren ar fi făcut-o, nu prea cred că ar fi putut să mă lase baltă pur și simplu. Ciudat e că nu mă dezamăgește deloc că el nu a făcut asta pentru mine, pare că nici măcar nu mă afectează.

Totuși, ceea ce face un gol imens să mi se caște în capul pieptului este conștientizarea că nici măcar Xander nu a făcut asta pentru mine. Îmi vine să-mi trag singură palme. De ce mi-aș dori asta până la urmă? Ahh, da, fiindcă el e cel care m-a lovit și, pe lângă asta, chiar în secundele până să mi se taie firul, nu m-am temut de ce mi se întâmplase pentru că îl știam pe el acolo.

Nu-mi dau seama de ce am simțit una ca asta. Am avut din partea lui mai multe așteptări decât ar fi normal?

Ăsta e un punct de vedere greșit.

Înțeleg asta foarte bine, dar continui să mă simt dezamăgită.

— Ai vrea să sun pe cineva pentru tine?

Strâng din buze și îmi las privirea să cadă în poală. Materialul cearceafului mi se pierde printre degete, nu știu ce cuvânt mi-ar putea descrie cel mai bine starea. De fapt, știu, pustietate.

Mă simt pustie. Acum că am înțeles că nimeni nu ar fi aici pentru mine, e normal să mă doară. Diferența dintre a crede și a știi o fac senzațiile pe care le simți atunci când ajungi să simți totul pe propria piele.

E dureros să știi că într-un astfel de moment, nu ai pe nimeni lângă tine.

— Nu. Sunt bine, până la urmă nu e atât de grav.

Încerc să mă mimez un zâmbet. Nu-mi pasă dacă își dă sau nu seama că mint.

— Mulțumesc.

Revin cu atenția asupra chipului său și observ cum se luminează la față.

— Nu ai pentru ce. Uite, o să merg s-o chem pe doamna doctor, apoi ești liberă să pleci. E în regulă așa?

Încuviințez.

Zâmbește din nou și dă să plece, dar apoi, de parcă a uitat ceva face cale întoarsă.

— Mai era ceva.

— Spune.

— Am surprins o discuție dintre doamna doctor și decan, cred că trebuie să ajungi la el în birou azi sau mâine.

Minunat.

— OK, cât este ceasul?

— Unu.

Încep să râd.

— Super, deci am timp să-i fac o vizită. Îmi și imaginez ce bucuros va fi să mă vadă așa.

— Ai putea să amâni pe mâine.

Îi fac semn să stea liniștită.

— Nu are sens s-o las așa, dar mulțumesc, mâine nu o să fiu mai puțin pedepsită.

Kiara capătă o expresie tristă. Se scuză din nou înainte să plece și rămân din nou singură în cabinet.

Expir cu putere și mă las pe spate.

Ultimele 24 de ore din viața mea aproape că au fost mai nebune decât cei 22 de ani de existență.

Dacă din partea lui Xander nu pot avea atât de multe așteptări, continui să mă întreb ce naiba s-a întâmplat cu Darren. Probabil gestul meu l-a făcut să nu-mi ofere ajutorul. Nu ar fi ceva nou din partea lui, bărbatul ăla are un orgoliu mai mare decât multe femei la un loc.

Totuși, senzația aia ciudată despre care am vorbit mai devreme mă acaparează din nou, doar că de data asta amintiri și gânduri din trecut le acompaniază. Înghit cu putere în sec și revin cu atenția asupra scaunului gol de lângă patul meu.

Oare asta ai simțit și tu, tată?

∞

Nu știu dacă să-l numesc sau nu noroc faptul că decanul era prins într-o ședință și a insistat să trec mâine pe la el. Restul zilei mi l-am petrecut, ferindu-mă de colegii mei curioși, care voiau să afle mai multe detalii despre ce s-a întâmplat după ce m-am trezit.

Mă amuză că ei ar putea crede că Xander a venit după mine și am trăit vreunul din acele momente romantice când băiatul rău vine s-o salveze pe fată inocentă.

Nu am mai participat la ultimul curs. Toată lumea nu-și lua privirea de pe fața mea. Mă deranja tensiunea pe care am simțit-o în aer, așa că m-am decis să vin mai repede la lucru. Cu ocazia asta, m-am bucurat să-mi găsesc șeful la cafenea.

Din fericire a fost de acord să stau aici, până voi primi un răspuns la cererea mea depusă la cămin.

Cafeneaua la care lucrez este chiar lângă facultate. Când am fost angajată aici, m-am simțit de parcă am câștigat lozul castigator. Propietarul, un domn de 40 de ani, a fost foarte înțelegător, iar majoritatea turelor mele încep imediat după cursuri. Cu jobul ăsta atât de aproape de facultate am reușit să salvez atât bani cât și timp. Cel din urmă fiind de o mie de ori mai prețios.

Rệverie este un loc atât de pașnic. M-am îndrăgostit de el cum am intrat. Peretele acoperit de cărți vechi, lipite pe perete e preferatul meu. Cafeneaua nu este foarte mare, iar mulți studenți preferă să-și ia cafeaua la pachet. Am știut că locul ăsta este pentru mine din două motive: iubirea pentru cafea și cărți.

În spate, avem un vestiar în care ne schimbăm. Spațiul este suficient de încăpător, iar unul din colegi mi-a dat voie să-i întind șezlongul ca să pot dormi pe el. Nu am știut niciodată rostul acelui șezlong, dar după ce am văzut cât de mare e, cred că am început să înțeleg cu ce își ocupă Joseph pauzele de masă.

Iau ultima comandă pe ziua de azi și mă întorc la tejghea, unde Marianne deja a pregătit nota de plată clienților.

— Eu care mă gândeam că în tinerețe mă loveam numai de probleme, îmi spune și se așază pe scaunul de lângă mine după ce lasă nota.

Marianne lucrează aici de aproape șapte ani. Pe lângă barmaniță, mai este angajată și la o firmă de curățenie. În curând va împlini 38 de ani, din păcate, anii au încercat-o greu. Singurul ei băiat a fost implicat într-un accident de mașină acum doi ani și de atunci e imobilizat într-un scaun cu rotile. Face eforturi supraomenești ca să își permită să-i plătească ședințele de kinetoterapie.

Marianne e dovadă vie de putere. La prima vedere ai considera-o o femeie lipsită de probleme.

— Eu am făcut-o atât la propriu, cât și la figurat.

— Ești nemaipomenită, April.

Deîndată ce am intrat în cafenea, Marianne mi-a observat mina furioasă. Și nu numai asta, ci și bandajul de pe nas. Din fericire, doamna doctor a schimbat acel bandaj uriaș cu unul mai mic, dar care îmi acoperă aproape tot nasul.

Kiara a avut dreptate, m-am învinețit puțin chiar pe sub ochi. Mă trec fiorii doar când mă gândesc la băiatul care s-a confruntat cu Xander. Oare în ce stare se află acum?

Inițial colega mea a crezut că am avut o altercație mult mai gravă, dar a fost fericită să înțeleagă că nu despre asta a fost vorba.

— Nu pot decât să spun că ultimele zile au fost pline decât de surprize.

— Mie îmi spui, nu-mi vine să cred că nenorocitul ăla te-a dat afară, spune și se întoarce la bar.

Încă nu i-am povestit lui Marianne tot adevărul despre întâmplarea de la garsonieră. Relația noastră este foarte apropiată și tare îmi e frică că, ar fi fost în stare să-l aștepte la colț de stradă pe Jimmy. Nu vreau să-i fac probleme, deja am refuzat să vin să dorm la ea. Marianne o duce destul de greu, nu vreau să vin ca un ghimpe în coaste. Locuiește într-o garsonieră alături de fiul ei, după ce soțul ei i-a părăsit.

— Poate va fi mai bine în cămin.

Marianne râde.

— Da, cine știe ce vizite nocturne vei primi.

Arunc cu un pliculeț de zahăr după ea.

— La cum l-ai descris pe acest Xander, pare un tip interesant. Crezi că te va lăsa în pace curând?

Detaliile despre el din ultimele 48 de ore îmi revin în cap. Pe lângă bătaia la care am fost martoră. Încă nu am uitat ce mi-a povestit Darren despre el. Mai exact, despre moartea fostei lui iubite.

În mod normal, un astfel de detaliu m-ar speria. Acum, însă, ceva din mine îmi spune să sap mai adânc, fiindcă ăsta nu poate fi tot adevărul.

— După logica mea, ar cam trebui.

Hohotește.

— După experiența mea, o să te mai lovești de băiatul ăsta. Cine știe, poate o să ajungă chiar să-ți placă.

Mă încrunt în direcția ei.

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar asta e imposibil.

— April, tu nu ai învățat că lucrurile de care ești foarte sigură că nu se vor întâmpla, de fapt se întâmplă?

— Vezi să nu. Xander nu e pentru mine.

Sigur, fizicul e atractiv. Cu imaginea lui de băiat rău reușește să dea pe spate multe fete, păcat că modul în care l-am văzut azi nu mi-a plăcut deloc. Urăsc violența, nu o pot vedea ca pe o soluție, indiferent din ce unghi aș încerca s-o privesc.

Aș prefera un bărbat care să-mi plângă pe umăr, decât unul care să mă smotocească de el. Prin liceu eram atrasă de acei băieți care păreau imposibili, era ceva diferit față de restul. În timp, am realizat că nu am nevoie de o persoană imposibilă, ci de o persoană care să mă înțeleagă când nu fac ceva bine, să mă susțină când sunt la pământ și, cel mai important, să mă iubească cu toate cicatricile mele.

— Mă rog ca așa ceva să nu se întâmple.

Marianne își prinde mai bine părul roșcat la spate și își țuguie buzele spre mine.

— Nu-mi spune, speri să nu-l mai vezi vreodată, dar în inimioara ta abia aștepți să-l mai vezi încă o dată?

— Marianne, tura ta nu s-a terminat?

Își lasă capul pe spate și începe să râdă. În prima săptămâna de facultate mi-am luat concediu, dar se pare că și ăsta s-a dus. Chit că aș mai avea două zile, odată ce voi sta aici, nu pot să nu ofer o mână de ajutor.

— Ohh, haide, April nu te supăra pe mine. Doar că îmi aduci aminte de mine în facultate. Aveam un coleg exact ca băiatul ăsta, spre deosebire de tine, mie îmi tremurau genunchii după el. La propriu și la figurat.

Mijesc ochii spre ea.

— Dylan?

Dylan e fostul soț al lui Marianne. Ticălosul care și-a luat tălpășița când greutățile au distrus liniștea casei.

— Aș fi vrut să fie Dylan, poate aș fi putut să găsesc acum o explicație faptelor lui.

— Ce vrei să spui?

Brusc discuția asta mă face foarte curioasă. Marianne se așază pe un scaun și privește pierdută afară.

— Dylan era băiatul perfect din facultate, știi tu, note bune, atent cu vorbele și plin de maniere. Ashton era exact ca acest Xander.

— Vrei să-mi spui că soțul tău a avut părți bune?

Marianne râde.

— Surprinzător? De asta l-am ales pe el, am ascultat de sfaturile pe care le-am primit încă din copilărie, să aleg un băiat la locul lui.

— L-ai iubit pe Ashton?

Pe chipul lui Marianne se așterne o umbră.

— Mai mult decât pe Dylan, nu știu. Dar când eram alături de el mă simțeam liberă și în siguranță, asta chiar dacă făcea numai rahaturi. Mi-a fost teamă să merg mai departe cu el și uite-mă acum. Am crezut că am ales ce trebuia, Dylan poate deja are pe alta, iar Ashton și-a întemeiat o familie superbă.

— L-ai căutat?

— Nu a fost ceva intenționat, am dat peste el în mall și am povestit puțin despre viețile noastre, încă eram cu Dylan atunci. Dar când l-am văzut pe Ashton cu câtă iubire și căldură vorbea despre familia lui, mi-am dat seama cât de tare mă înșelasem în facultate.

— Îmi pare rău.

— Nu ai de ce. Sunt puține cazuri de acest fel, dar Ashton a fost dovadă clară că și drumurile grele duc către destinații frumoase.

Îi dau dreptate.

Nu știu dacă l-aș putea pune pe Xander în categoria acestor oameni, dar și el e problematic. Totuși, a fost acolo să mă ajute de două ori, fix atunci când nimeni nu a fost. Poate din cauza asta tot mai cred că are o inimă bună.

Discuția noastră este oprită de sunetul clopoțelului de la intrare, care mai anunță un client. Marianne își ridică privirea curioasă spre ușa de la intrare.

— Ne pare rău, dar închidem, încep eu și mă întorc.

Aproape că mă încec atunci când îl văd stând în pragul ușii, fixându-mă cu acei ochi albaștri.

Xander.

— Conform programului, mai sunt trei minute până închideți, mi-o întoarce.

— April, eu trebuie să plec, nu vreau ca Robert să mă aștepte prea mult, să încui cu grijă, o aud brusc pe Marianne, care se grăbește să dispară din câmpul meu vizual.

Nu pot să nu observ zâmbetul de pe fața ei, când își ia geaca din cuier și iese glonț afară din cafenea.

Privesc pierdută în jurul meu. Totul s-a întâmplat ca o pocnitură de degete.

Mă fixez asupra ceasului de pe perete și blestem timpul.

— Conform ceasului, mai ai două minute jumătate, încerc să contracarez cu ceva, fiindcă mă simt ca un șoarece prins în cursă.

Pe fața lui Xander apare un zâmbet pervers.

— Suficient.

Vine drept către mine. Instinctiv fac un pas în spate, fiindcă nu înțeleg de unde și de ce a venit. Din câțiva pași e în fața mea, iar ceea ce urmează e chiar mai surprinzător. Mă trage la pieptul lui, capturându-mă într-o îmbrățișare strânsă.

Brațele lui se lipesc de spatele meu, iar bărbia i se odihnește pe capul meu. Căldura pe care o emană mă face să mă simt bine, ceea ce mă pune în mare alertă. Nu cred că e bine ceea ce se întâmplă.

Și chiar dacă știu că nu este bine, asta nu mă oprește din a-mi dori ca nenorocitul ăla de timp să se oprească, iar noi să rămânem în ipostaza asta.

REVERÍE s. f. 1. stare de visare cu ochii deschiși. 2. piesă vocală sau instrumentală la mici proporții, cu caracter visător. (< fr. réverie)

REVERÍE s. f. 1. stare de visare cu ochii deschiși. 2. piesă vocală sau instrumentală la mici proporții, cu caracter visător. (< fr. réverie)