Aproape tot drumul amândoi am fost tăcuți. Ne-am ferit privirile unul de celălalt. Atenția ne-a stat cu totul în alte părți. Atunci când am ajuns în fața blocului în care se presupune că locuiește, singurul schimb de priviri pe care l-am făcut a fost atunci când mi-a întins un hanorac de pe bancheta din spate. Fața lui exprimă scuze și regrete, în schimb eu continui să-mi mențin postura defensivă și să privesc drept înainte de parcă nimeni și nimic nu m-ar putea zgudui.

Când ieșim din mașină, iar picurii de ploaie îmi lovesc pielea strâng din ochi și rămân pe loc preț de câteva secunde. Răceala care-mi invadează pielea e atât de plăcută.

Stau așa preț de câteva secunde. Abia acum simt că reușesc să respir cu adevărat pentru prima dată pe ziua de azi. Încă rememorez toate momentele de astăzi și îmi vine din ce în ce mai greu să accept că lucrurile s-au întâmplat astfel.

Sunt eu pesimistă de fel, dar nu am luat în considerare nici măcar pentru o secundă că Jimmy va încerca să-mi facă rău.

— Haide sus, o să răcești, aud în urma mea și ridic degetul arătător în direcția lui, având în continuare ochii închiși.

— Încă cinci minute, rostesc și îmi las capul mai mult pe spate.

Nu-mi pasă cât de ciudată mă crede în momentul ăsta, dar aveam nevoie de una ca asta. Dintotdeauna am adorat ploaia. Am reușit să găsesc atât de multă liniște în zgomotul ploii.

Sunetul gândurilor este acoperit cu totul atunci când plouă.

— Să mergem, rostesc ceva mai zâmbitoare după ce deschid ochii și îl văd pe Xander cum stă cu capul plecat într-o parte, privindu-mă atent.

Își dă ochii peste cap și o ia înaintea mea spre intrarea în bloc. La fel ca mine și el e ud leoarcă.

Din fericire locuiește la etajul unu al unui bloc cu doar trei etaje, așa că nu m-am obosit urcând treptele sau gândindu-mă despre ce am putea să vorbim în tot acel timp, fiindcă liniștea dintre noi a ajuns apăsătoare.

După ce descuie ușa îmi face semn să intru, având în continuare capul plecat în pământ. Reușesc să îngaim un scurt mulțumesc și intru, asigurându-mă că mă descalț la intrare. Nu aș vrea să se simtă obligat să strângă după mine sub nicio formă.

Fac câțiva pași în apartament și sunt surpinsă de goliciunea lui, dacă aș putea-o numi așa. Imediat cum intri poți să vezi în partea dreaptă o bucătărie mică care are deschiderea cu tot cu sufrageria uriașă. O canapea imensă ocupă cel mai mult spațiu din ceea ce eu o văd ca pe o sufragerie, iar pe peretele paralel cu ea se află montată mobilă de culoarea gri și o plasma mică, care a fost lăsată să funcționeze în continuare. Cromatica e una simplă, mult negru, gri și alb combinat laolaltă.

De ce mi se pare atât de gol aici? Fiindcă nu văd nici măcar o poză, nici măcar un mic ornament care să spună ceva despre el. Apartamentul ăsta arată de parcă noi vrem să-l cumpărăm și suntem la vizionoare acum.

Atât de trist și sobru.

— Bine ai venit, îl aud din urma mea și mă asigur să-mi las jos rucsacul în care am îndesat tot ce-am putut din hainele mele.

Marea majoritate sigur s-a udat de la ploaie, la fel ca hainele de pe mine. Nu prea am luat detaliul ăsta în calcul atunci când m-am încăpățânat să stau mai mult afară.

— Drăguț loc.

— Mda. Nu am decât o camera și sufrageria. Îți poți lăsa lucrurile liniștită în camera mea, în dulap vei găsi prosoape și haine de schimb, presupun că totul s-a udat.

Face semn către rucsacul meu. Omule! Parcă mi-a citit gândurile de mai devreme.

— Tu unde o să dormi?

— Nu voi rămâne în seara asta aici, răspunde devenind deodată rece, iar ochii lui reușesc să mă înghețe pe loc de parcă mi-ar spune într-un mod cât mai clar că nu ar trebuie să mai continui cu întrebările.

Strâng din buze. Nu vreau ca ăsta să fie modul prin care se încheie discuția noastră.

— De ce? Eu pot dormi pe canapea. Nu vreau să fac un deranj prea mare, poate dacă dau niște telefoane găsesc vreo cunoștință care să mă primească în seara asta.

Și pe mine m-am suprins singură când mi-am adus aminte să-mi iau telefonul de acasă. Eu care mereu uit de el, dar sigur în toată agitația aia mi s-a părut mai important să-l iau cu mine.

Trece pe lângă mine și se aruncă pe canapea, întinzându-și picioarele lungi. Oftează și își fixează privirea în tavan.

— Nu vreau să deranjez, dar...

— Te întreb doar atât, ai unde să mergi?

Înghit cu putere în sec, iar tăcerea mea vine ca un răspuns pentru el.

— Nu cred că vrei să te întorci în mica ta garsonieră, iar străzile nu sunt un loc mai sigur decât ea. Rămâi aici. Dacă te simți în siguranță, te poți încuia pe interior.

— Mulțumesc, murmur și îmi mușc interiorul obrazului, dar nu voi rămâne pe capul tău, n-aș vrea să fiu o pacoste pentru tine. Totuși, nu vreau să fiu eu aceea care strică întreg echilibrul.

— Nu ești o pacoste și nu strici nimic, puțină gălăgie poate ar mai putea să dea viață acestui loc.

Încerc să-i iau vorbele ca pe un compliment.

— Nu-mi voi lungi prea mult șederea aici, mâine la prima oră o să plec.

Îl observ cum își dă din nou ochii peste cap, de această dată, vizibil deranjat.

— Dacă mă deranja prezența ta, crezi că te aflai acum aici?

Un lucru care te face să te simți jenant venind din partea acestui om este modul în care te privește. Exact ca acum, ochii lui nu sunt îndreptați către mine, ci în mine. Senzația pe care mi-o oferă mă face să mă încordez, nici măcar dacă aș rămâne dezbrăcată în fața lui nu cred că m-aș simți ca acum.

— Ar trebui să mă înțelegi și pe mine, poate că nu toți oameni sunt obișnuiți să primească atâta bunătate din partea cuiva.

Nu înțeleg de ce am simțit nevoia să mărturisesc una ca asta, dar observ că ceva din el a fost cu adevărat mișcat de mărturisirea mea.

— Toată lumea ar trebui să simtă să facă asta, rostește pe un ton răgușit.

— La fel de bine cum toată lumea nu ar trebui să facă lucrurile pe care Jimmy a vrut să le încerce cu mine.

Privirea i se înăsprește.

— Trăim între ce ar fi normal să facem și ceea ce ajungem să facem. Nemernicul ăla nu trebuia să pună mâna nici măcar pe un fir din părul tău fără ca tu să-i oferi permisiunea. E prea norocos că a scăpat atât de ușor, fiindcă ar fi fost normal să-i fac mai multe chestii decât tot ce a primit.

Strâng din buze. Știu ce vrea să-mi spună, dar tot nu aș accepta ca el să-și pună siguranța și libertatea în pericol din cauza mea.

— OK, e tot ce-mi mai rămâne să spun, fiindcă nu știu ce aș mai putea adăuga la vorbele lui, cert e că nu mă lasă să plec oricât voi insista.

— Camera mea e pe hol, dreapta, iar baia e chiar în față. Găsești prosoape în dulăpiorul de jos și periuță nouă, dacă te mai pot ajuta cu ceva, ești liberă să mă întrebi.

Inspir cu putere.

— Îmi pare rău pentru ziua de azi, mă simt datoare să-i spun.

Mă încordez atunci când îi observ rânjetul care-i apare în colțul gurii.

— Cred că ai înțeles cum merge la mine partea cu cerutul scuzelor și al mulțumilor, totuși cred că e prea mult pentru ziua de azi și nu vreau să trăiești cu impresia că te-am adus aici ca să mă dau la tine.

— Mulțumesc?

— Nu ai pentru ce, pot să fiu un mare nemernic, dar nu susțin astfel de tratamente asupra femeilor.

Încuviințez și înaintez cu pași mici spre locul în care mi-a spus că se află camera lui.

Înainte să deschid ușa, mai privesc încă o dată în urma mea și îl observ pe Xander cum își butonează de zor telefonul. Așadar drumul e liber pentru mine.

Când pătrund în camera lui, văd aceeași goliciune pe care am descris-o mai devreme. Un pat imens tronează în mijlocul camerei, la care se alătură două noptieruțe de o parte și de alta a acestuia. Pe peretele din partea dreaptă sunt două dulapuri, iar paralel cu fața patului o noptieră cu patru sertare. Și aici se respectă cromatica din sufragerie.

Găsesc într-unul din dulapuri un tricou negru și o pereche de pantaloni de trening. Din fericire, Xander e doar mai înalt decât mine, cred că, cântărește cu maxim cincisprezece kilograme mai mult decât mine. E destul de slăbuț pentru înălțimea lui, dar acum nu pot decât să mă bucur de asta, fiindcă hainele lui nu vor fi prea mari pentru mine.

Mă mut în baie unde dau de aceleași detalii: cromatică, goliciune, absolut tot.

Numai lipsa prafului și prezența lucrurilor personale îmi dau de înțeles că acest loc este într-adevăr locuit, altfel nu aș putea spune că aici stă Xander.

Dau drumul la duș, iar când jetul puternic ajunge să-mi lovească pielea, mă cutremur. Îmi lipesc palmele de faianța aburindă și închid ochii, începând să rememorez haosul de astăzi.

Nu găsesc nicio explicație sau scuză. Aproape că am fost abuzată de tipul cu care, până acum, nu am avut nici măcar o dată vreo problemă. Nu am avut timp să mă gândesc prea mult la acest subiect. Mi se pare încă ireal că am trăit asta și el a îndrăznit să ajungă până în acest punct. Totuși, nu ar trebui să mă mire, mai ales pentru că oamenii ajung să arate ce e mai întunecat în ei abia atunci când tu crezi că ai întâlnit un suflet bland.

Nu ar fi prima dată când te lovești de o asemenea situație.

Îmi spun după ce încep să-mi șterg corpul cu un prosop.

Așa de tare mi-aș dori să-i pot citi mai bine pe cei din jurul meu, fără ca măcar să mă chinui. Să le pot vedea culorile din suflet până și în cele mai urâte momente din viața lor.

Mi-am permis să-i împumrut hainele, iar după cum m-am așteptat atunci când am ieșit din duș, el nu mai era în casă. Tot ce făcuse era să-mi lase un bilet cu numărul lui alături de niște chei în locul unde stătuse pe canapea mai devreme. Aș vrea să pot răsufla ușurată.

O senzație atât de bizară mă cutreieră cu fiecare secundă care trece, mi-aș dori să o pot înțelege, dar liniștea și toată ordinea din casa asta mă face să nu fiu bine. Am impresia că ceva urmează să se întâmple, dar nu reușesc să înțeleg ce anume.

Oricât de mult îmi place ca totul să fie liniștit în jurul meu, pe atât de mult mă sperie senzația asta când nici măcar tăcerea nu mai face zgomot și îți poți auzi numai o parte din gândurile care te pun în alertă.

De această dată totul parcă e mult mai bizar în casa lui Xander. Liniștea de aici tânjește. Nu pot înțelege după ce anume, dar simt că pieptul mi se strânge cu fiecare secundă în care-i analizez în detaliu casa.

Ultima oară când am trecut printr-o stare similară, am primit vestea care mi-a schimbat mare parte din viitor.

Gândul ăsta mă face să mă agit mai tare. Încerc să mă întind puțin în pat și rămân cu ochii închiși. Inima îmi bate atât de tare încât, dacă nu ar fi plouat atât de tare afară, cel mai probabil întreaga casă ar fi răsunat din cauza acestui zgomot.

Încep să mă rotesc când pe-o parte, când pe alta, dar nu reușesc să adorm așa că mă ridic mai ofticată decât mai devreme și mă gândesc că o cafea nu ar strica. În fond, nu e niciodată prea devreme sau prea târziu pentru o cafea. Mă liniștesc puțin atunci când gândul la o cană uriașă de cafea proaspătă din care iese aburi îmi apare în minte.

Mă ridic și fug spre bucătărie, dar realitatea de care am parte vine ca o palmă asupra mea. Nu doar că această casă e curată și arată de parcă nimeni nu a stat vreodată aici, dar până și dulăpioarele sunt goale, iar frigiderul nu are de niciunele în el.

Pe moment mă simt asemenea unui copil care nu și-a primit înghețata, iar asta pentru că nu am putut să îmi fac o cafea. Afară plouă atât de tare încât nu aș putea să merg nici zece metri fără să mă fac fleașcă, iar cartierul în care mă aflu nu îmi e atât de cunoscut. Nu vreau să fac performanța de a mă rătăci, fiindcă niciodată nu am fost bună când vine vorba de orientare.

Mă întorc înapoi în pat mult mai ofitcată decât atunci când am plecat, iar din cauza sentimentului de dezamăgire, dar și a poftei pe care o am pentru o cană fierbinte de cafea, nu fac altceva decât să iau telefonul și să îi tastez un mesaj lui Xander în care să-l rog să cumpere niște cafea.

După ce trimit mesajul, golul din pieptul meu nu se mai simte atât de mare, dar în continuare mi-aș dori să pot să beau puțin lichidul acela amar.

Inspectez casa și mă învârt în ea până când sfârșesc cu pleoapele abia deschise pe canapeaua din sufragerie. A trecut aproape o oră de când i-am scris lui Xander și nu am primit nici măcar un mesaj din partea lui. Nu mă mai simt atât de stingheră acum, iar vremea pare că s-a mai calmat puțin. Ajung pradă somnului după alte câteva secunde în care abia dacă reușesc să-mi țin ochii deschiși.

Tot ce-mi aduc din momentul în care am adormit au fost doar sunetul stropilor care loveau geamul în continuare.

Târziu, o căldură puternică mă învăluiește. Abia atunci deschid din nou ochii și dacă nu mi-aș simți capul greu, nu aș crede că am reușit să dorm prea mult până acum.

Am picioarele și antebrațele ude, iar asta mă pune în panică tare, sper că nu am avut parte de vreunul din acele momente stânjenitoare când un vis urât vine cu și mai multe surprize urâte.

Durează până când înțeleg că toată căldura pe care o simt vine din partea unui alt corp, iar eu sunt chiar acum purtată în brațe asemenea unei prințese. Tresar și o voce calmă încearcă să mă liniștească.

— Șșșt.

Pot recunoaște glasul lui Xander.

— Ce faci? întreb și sunt atât de buimăcită că nu reușesc să am o altfel de reacție.

— Ai adormit pe canapea, murmură.

Abia după ce clipesc de mai multe ori și scap de buimăcie observ că fața lui Xander este udă. La fel și părul lui, și hainele. Totul.

Îmi îndrept din instinct privirea către geam. Afară nu mai plouă. Mă întreb cât timp a umblat omul ăsta prin ploaie?

— Îmi pot folosi picioarele, mulțumesc, încerc să mă desprind din strâmtoarea lui, dar nu face altceva decât să mă strângă mai tare la pieptul lui.

— Ți-am adus cafea, deviază total de la subiect.

Îmi aduc aminte cât de tare am râvnit după o cafea fierbinte, dar sigur dacă aș vrea să beau una acum nu aș mai pune geană pe geană.

— Mulțumesc, e tot ce pot să rostesc și mă fac dintr-o dată mică atunci când ochii lui albaștri îi capturează pe ai mei.

Nu reușesc să-i oberv atât de bine chipul, dar disting printre picături. Xander are o piele atât de palidă, noroc cu tatuajele lui care îi dau o altfel de înfățișare, altfel ai fi crezut despre el că este bolnav sau mort. Ce mă surprinde în momentul de față este că după ce pășește cu mine în brațe în dormitor, observ că are ochii foarte triști. Cu cât îl analizez mai mult îmi dă impresia că se întâmplă ceva cu el.

Ceva care îl face să sufere foarte tare în interiorul său.

— Ești bine? mă trezesc întrebând după ce mă lasă pe pat și își trece mâna prin păr, împroșcând peste tot cu picături de apă.

— Da, cu excepția câtorva chestii minore, nu mă pot plânge, răspunde, ridicând din umeri.

— OKK.

— Ți-ai mai dat cu cremă pe tatuaj?

Schimbă subiectul și își ferește pe cât poate de mult privirea de mine. În puținele momente în care ochii mei îi surprind pe ai săi, revăd acea urmă de durere.

— Astăzi nu am apucat.

Aproape că rămân cu gura întredeschisă când îl văd dându-și jos tricoul de pe el. Clipesc des, încercând să-mi dau seama dacă nu am spus ceva ce nu trebuie.

Rămâne la bustul gol în fața mea și nu pot să nu-i admir tatuajele de pe piept și abdomen. Are corpul acoperit aproape în întregime. Pielea la fel de albă este brăzdată de diferite desene. Are tatuate mai multe citate scrise în diverse limbi, un craniu, flăcări, o cruce, personaje din desene animate, păsări. Aș vrea să mă apropii ca să le analizez pe toate de aproape, dar aleg să-i admir operele de artă de la distanță.

Își aruncă tricoul undeva prin cameră, iar eu revin la gândul meu de mai devreme, că nu ai crede că Xander e viu la cât de albă e pielea lui.

Dacă aș sta să-l privesc mai mult în ochi mi-aș da dreptate. Doar că în situația asta el n-ar arată ca un mort, ci ca un om care a murit de mult timp în sinea lui.

— Tu le-ai făcut?

— Da, am exersat mult pe mine, apoi pe alții.

Mă strâmb.

— Asta e încurajator. Bine că nu te-am pus să-mi faci vreun dinozaur pe spate.

Observ că ridică din colțul gurii la gluma mea nesărată.

­— Ar trebui să te dai cu cremă pe spate.

­— Sunt conștientă de asta, dar întâmplările de azi au cam fost mai problematice decât tatuajul meu.

Se strâmbă, iar imaginea lui mă amuză.

— Acum ai vreo problemă?

Amuțesc.

Nu am nicio problemă, dar tatuajul meu a fost ultima mea grijă pe ziua de azi.

Tresar când îl văd brusc în fața mea. Mă privește drept în ochi și fără niciun fel de avertisment îmi trage tricoul larg peste cap. Simt cum obrajii mi se încălzesc deîndată ce înțeleg ce tocmai a făcut.

Instinctiv îmi acopăr pieptul. Nu obișnuiesc să dorm cu sutien pe mine, mi se pare total inconfortabil. El nu pare să aibă vreo reacție la imaginea mea pe jumătate dezbrăcată.

— Ai înnebunit? aproape țip.

Cu o mână îmi acopăr sânii, iar cu cealaltă îi smulg tricoul. Reușesc să îmi acopăr partea din față a pieptului. Rămâne total indiferent în fața mea.

— Nu e ca și cum nu te-am mai văzut fără tricou.

Mi-aș dori să-i pot muta fața la spate, dar nu pot.

— Nu e ca și cum nu purtam sutien atunci.

Pufnește.

— E una și aceeași chestie. Nu e ca și cum ai avea prea mult de arătat.

Rămân de-a dreptul perplexă în fața lui.

— Pardon?

— Da, stai liniștită, te iert că ai avut impresia că ar fi altfel.

Mijesc ochii.

— Știi ceva, ieși afară, mă răstesc spre el.

— Serios acum, April, nu te supăra.

Strâng din dinți. Să nu mă simt jignită?

— Dacă nu ieși tu, atunci o fac eu.

Mă grăbesc să mă ridic de pe pat și îl dau la o parte. Fac mai mulți pași în față și trag înapoi pe mine tricoul lui.

— April, îmi aud numele rostit cu duritate.

Ajung înapoi în sufragerie și încep să caut cu privirea după puținele lucruri pe care le-am adus cu mine. Nu am fugit de un ciudat ca să dau de altul.

Când îi simt degetele reci că încearcă să mă prindă de antebraț, mă grăbesc să mă dau în spate și fac contact vizual cu el. Din nou.

— Nu am vrut să sune așa.

Pufnesc.

— Și totuși a sunat. Ce naiba te-a apucat? nu-mi pot ține în frâu surprinderea și nervii.

Aș vrea să pot lua una din statuietele lui din sufragerie și să-l pocnesc cu ea în cap.

Își lasă mâinile pe lângă corp. Are maxilarul încleștat. Stă câteva secunde pe gânduri până să deschidă din nou gura.

— La ce te așteptai?

Aproape că mă înec la insinuarea lui. Casc ochii spre el și mă abțin să nu sar la gâtul lui. Se sprijină cu spatele de unul din pereți, iar tot acel amestec de emoții pe care i l-am citit mai devreme în ochi dispare subit, fiind înlocuit de obscuritate.

— Ești atât de josnic.

Când reușesc să-mi găsesc rucsacul cu privirea aproape că fug în direcția lui. Din păcate nu apuc să fac mai mult de patru pași, fiindcă mă prinde de antebraț, iar de data asta nu mai reușesc să scap.

Mă trage cu putere până când ajung în fața lui.

— Ce ai de gând?

Strâng din pumni.

Așa-i April, ce ai de gând? Vei dormi în vreo gară sau pe străzi? Cel mai probabil, da, fiindcă nu-mi doresc să plătesc astfel pentru un ajutor oferit.

— Doar nu crezi că voi rămâne aici să văd cum îți bați joc de mine.

Maxilarele i se strâng.

— Atunci de ce ai mai avut curajul să vii?

Replica lui mă face să mă simt de parcă eu aș fi dorit să vin aici de la bun început. Într-adevăr m-am simțit ușurată să primesc ajutor din partea cuiva, dar nu în schimbul a ceva.

Nu în genul schimburilor cu care Xander este obișnuit.

Mă dau mai aproape de el. Suficient cât să-mi poată citi scârba pe care o simt privindu-l acum în ochi.

— Din păcate pentru mine mai cred în omenire, asta chiar dacă m-a dezamăgit de prea multe ori.

Drept reacție la cuvintele mele expresia i se înăsprește.

— Ai putut să ai încredere în mine după ce te-am sărutat și prietenul tău cel mai bun te-a avertizat cu privire la mine? Aș putea spune că ești destul de curajoasă.

Ceva din sinea mea era convinsă că a auzit discuția pe care am avut-o cu Darren în campus. Într-adevăr, sună nebunesc, dar speranța se naște în fiecare dintre noi și toți trebuie să oferim ocazia persoanelor din jurul nostru de a-i cunoaște înainte de a-i judeca.

Strâng din buze.

— Ai dreptate.

Reușesc să-l îndepărtez și să merg în locul unde mi-am lăsat rucsacul. Mă asigur că are închise toate fermoarele și îl iau cu mine. Arunc o privire asupra unuia dintre ceasurile de pe perete. E abia patru jumătate dimineața, dar cred că aș putea să merg liniștită înspre campus. Cerul pare că începe deja să se lumineze.

— Apropo, Xander, îi apostrofez numele și mă opresc în dreptul ușii de la intrare. Mulțumesc pentru cafea, știi tu, când nu te gândești la cineva sau aștepți ceva în schimb de la cineva, nu te grăbești să fii atât de atent. Rămânem la ideea de băiat arogant, stai liniștit.

Învârt cheia în ială și deschid ușa. Când vreau să fac un pas înafară, vocea lui mă oprește din nou.

— April!

Seriozitatea din tonul lui parcă s-a mai diminuat. Îl privesc cu coada ochiului cum își ține în continuare mâinile strânse pe lângă corp.

— Poți să rămâi. Am glumit.

Zâmbesc stins.

Întorc fața către el cu aceeași expresie plină de dezamăgire.

— Să ai o zi frumoasă, Xander.

— Ohh, haide April.

— Gândește-te de două ori înainte să arunci cu vorbe în oameni. Pe unii dintre ei nu-i mai regăsești după ce le-ai greșit.

Ies pe ușa apartamentului său fără să-l mai ascult. Nu privesc deloc în urma mea, fiindcă nu l-aș vrea după mine. Și totuși, ceva din sinea mea continua să-mi repete tot drumul că discuția noastră încă nu s-a încheiat.