Peste o săptămână mă aflu în continuare în casa lui Xander. Niciunul dintre noi nu mai vorbește despre seara în care și-a spus pentru prima dată povestea, ci preferăm amândoi să ne comportăm de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cu toate că nopțile mă găsesc rugându-mă cu cămașa tatei strânsă la piept. Mă rog pentru liniștea lui și a lui Libbie, pentru iertarea ei și ca următoarea zi să mă găsească cu Xander încă aici.

Recunosc că mă panichez puțin atunci când îl aud că vrea să plece undeva, dar încerc pe cât de mult pot să nu mă arăt. Ca de exemplu ieri dimineața mi-a spus că trebuie să rezolve niște chestiuni legate de un teren pe care îl deține bunica lui și pe care plănuiește să-l vândă. După ce a plecat din apartament, am alergat ca o tornadă la ușa doamnei Grace să aflu dacă povestea lui este reală.

Din fericire, Xander nu m-a mințit. Doamna Grace a fost puțin șocată să mă vadă la ușa ei atât de speriată, dar cred că a înțeles îngrijorarea mea.

Nu voi rezista să trăiesc mereu cu frica asta, dar am speranța că într-o zi ea nu va mai exista, iar Xander se va bucura din nou de viață.

Cred că și el încearcă să se prefacă că nu observă cât de tensionată sunt atunci când pleacă de unul singur. Aș fi vrut să-l rog să mă ia cu el, dar ceva îmi spune că asta nu va face decât să se simtă mai rău.

Astăzi a zis că mai trebuie să treacă pe la un notar ca să vorbească despre acte. Mi s-a părut ciudat să mă întrebe dacă vreau să vin cu el. L-am refuzat în speranța că îi va crește siguranța atât în el cât și în mine. Totuși, înainte să plece m-a rugat să-i promit că mai pe seară o să merg cu el într-un loc secret.

Nu mi-a dat prea multe detalii, dar l-am observat foarte agitat așa că am acceptat fără să-i mai pun întrebări.

Înainte să plece l-am anunțat că voi merge la cafenea, fiindcă vreau să o văd pe Marianne, dar mai important îmi doresc să vorbesc și cu Diana. Nu am mai ținut legătura deloc, iar Xander mi-a povestit mai multe despre planurile pe care el le-a făcut împreună cu ea și Edward, băiatul decanului și vărul lui Xander. Am fost asigurată că rolul ei nu a fost altul decât de suport moral în momentele în care el nu era acolo.

Ce am înțeles eu din ce a încercat să îmi explice în legătură cu ea e că și-a dorit să fie sigur că voi avea pe cineva pe care să mă pot baza în cazul în care el n-ar mai fi putut face asta. Din nou, un nod uriaș mi se formează în gât în timp ce mă gândesc la posibilitatea de a-l pierde.

Xander a fost cel care i-a lansat invitația Dianei după ce a mers la cămin ca să-mi ia lucrurile pentru că oficial m-am mutat temporar aici. A acceptat bucuroasă și a rămas să ne vedem în după-amiaza asta.

Sper s-o găsesc și pe Marianne la cafenea, dacă nu va trebui să-i fac o vizită acasă. Mi s-a făcut dor de ea.

Ai cam început să prinzi curaj.

Ceva din subconștientul meu îmi spune asta când mă privesc în oglindă. Sunt îmbrăcată într-o salopetă albastră de blugi, mulată care îmi scoate coapsele și talia în evidență. Părul l-am lăsat liber pe spate și am încercat o nouanță de ruj care dă mai mult spre un vișiniu. Am găsit rujul ăsta undeva pe la fundul gentuței mele de machiaje, dar mi se pare că îmi face buzele să pară mai mari.

Am început să-mi acord mai multă atenție decât înainte și chestia asta mă face să mă simt foarte mândră de mine.

Arunc o ultimă privire în oglindă și mă întorc în cameră ca să-mi iau rucsăcelul. Nu mă dau atât de tare în vânt după gențile de mână, întotdeauna rucsacul mi s-a părut mai util. Îl găsesc proptit lângă șifonier și când dau să-l ridic mi se pare cam greu.

Stau câteva secunde până să-l deschid ca să văd ce are înăuntru.

— Aici erai! exclam și scot caietul vechi cu coperți negre din piele.

Jurnalul meu. M-am speriat puțin atunci când nu l-am găsit în cutia adusă de Xander. Aveam de gând s-o întreb pe Diana de el, dar se pare că nu mai e cazul.

Încep să-l răsfoiesc. Am trecut de mai bine de jumătatea lui. De când l-am cunoscut prima dată pe Xander și până acum am avut material suficient de scris. Mi-am notat în el sentimente atunci când am găsit o portiță de scăpare. Cred că după atâtea pagini în care mi-am împărtășit neliniștea, ar fi cazul să scriu cum a fost ultimul timp petrecut alături de el.

Un singur cuvânt ar descrie totul: nemaipomenit.

Am început să mă obișnuiesc cu el. Să-i simt parfumul când mă trezesc, să-i văd ochii adormiți cum mă analizează în fiecare dimineață. Să adorm la pieptul lui și să mă trezesc tot acolo. Inima mea nu a mai simțit de foarte mult timp atât de multă căldură și liniște.

Xander a stricat tot echilibrul pe care l-am avut cândva, dar mi-a oferit în schimb liniștea pe care nu am realizat că o pierdusem.

Las caietul în rucsac. În alt buzunar găsesc o oglinjoară și telefonul meu. Apăs pe butonul de deblocare, sunt uimită că mai are baterie. Intru de curiozitate în lista cu apeluri.

Încă mai am apelul din prima noapte când am pășit pentru prima dată în acest apartament. Un fior rece mă trece pe șira spinării. Noaptea care ar fi putut fi prima și ultima în compania lui Xander.

Înghit cu putere în sec și derulez. Sunt câteva numere pe care nu le cunosc în listă, cel mai probabil e și al lui Jeremhy acolo și a vreunui coleg de la facultate la care am apelat.

Mă așez pe marginea patului parcă vrăjită de telefonul meu. Inima mi se oprește când ajung la apeluri de acum mai bine de un an și dau de numărul mamei. Cred că sunt din perioada în care mă tot suna că va veni aici, iar eu încercam s-o opresc. Rămân cu degetul blocat deasupra ecranului.

Ar fi corect?

Nu stau să mă gândesc de două ori și apăs pe numărul ei de telefon. Telefonul începe să sune, dar după câteva tonuri sunt anunțată că persoana apelată nu poate fi contactată momentan. Cu siguranță e la lucru sau are vreo activitate, mama, la fel ca și mine, își pierde des telefonul când e ocupată cu ceva.

Mă ridic de pe pat și mă grăbesc spre ușă. Cu siguranță ea mă va suna înapoi deîndată ce o să vadă că am încercat să iau legătura cu ea. Sper doar ca până atunci să nu-mi pierd curajul.

Zâmbesc cu gura până la urechi după ce ies și razele soarelui îmi mângâie fața. În Aberdeen încă e foarte cald chiar dacă suntem în decembrie, rar ai norocul să prinzi vreun fulg pe aici sau temperaturi cu minus.

Cred că azi va fi o zi bună sau pentru mine a început bine pentru că găsesc în stație autobuzul care mă duce direct la cafenea. Mă grăbesc să urc, iar când ajung la destinație îmi aduc aminte când am venit pentru prima dată aici. Eram disperată să-mi găsesc de lucru, iar patronul m-a primit cu brațele deschise, urându-mi bun venit în minunata familie pe care se formase la el la cafenea.

Când intru, un miros puternic de cafea îmi invadează simțurile.

— April?

Sunt surprinsă de glasul lui Elliot. Stă după tejghea cu o cană de cafea în mână. Zâmbesc la vederea brunetului cu fața plină de pistrui.

— Salutare, îi zâmbesc.

— Revin imediat, fă-te comodă, spune și se grăbește să strângă cănile de la o masă.

Înaintez către tejghea, se pare că nu e Marianne în tură azi. Nici Diana nu a ajuns încă. Am venit puțin cam repede, dar o voi aștepta răbdătoare. Pe Elliot nu l-am mai văzut de ceva timp. Pe deasupra îmi mai și propusesem să-mi cers scuze față de el pentru scandalul pe care Xander l-a creat pe tura lui în ziua când m-am întors la garsonieră și am descoperit că Jimmy aruncase tot.

Știu că a fost în concediu medical o perioadă, dar nu am înțeles de ce. Din cauza asta am tot anulat să vin să-mi cer iertare în numele lui Xander.

— Cum mai ești? Am înțeles că te-ai îmbolnăvit?

Brunetul vine în dreapta mea și îmi oferă o îmbrățișare.

— Da, o penumonie. Abia dacă mă puteam ridica din pat, dar acum am revenit cu forțe proaspete, răspunde și își încordează mușchii.

— Mă bucur.

Uitasem cât de amuzant este.

— Vrei să-ți fac o cafea?

— Da, te rog. Cu toate că aștept pe cineva să vină. Marianne când intră în tură?

Elliot merge către aparatul de cafea.

— Azi și mâine e liberă, fiul ei nu s-a simțit prea bine și a rămas acasă să aibă grijă de el.

Sunt surprinsă de ce aud.

— Nu aveam idee. Îmi pare rău să aud asta, sper ca totul să fie bine.

Trebuie neapărat să trec pe la ea, poate are nevoie de ajutor. Ce naiba vorbesc, cu siguranță va avea nevoie de ajutor.

—Tu cum mai ești? Am înțeles că nici tu nu te-ai simțit prea bine.

Zâmbesc.

— Sunt ceva mai bine acum, aveam nevoie de o pauză.

— Șefu' a zis că se bazează pe mine și pe Joshua. E cam greu, dar ce nu facem noi pentru fetele noastre?

Pufnim în râs.

— Dacă aveți nevoie de ajutor, spune-mi. Eu și așa mă simt mai bine. Marianne cu siguranță că are nevoie de mai multe zile libere dacă ar probleme cu băiatul ei.

Elliot nu pare să mă aprobe.

— Să risc să mor cu o furculiță înfiptă în fund? Nu ai să vezi, stai acasă și odihnește-te. Îi poți transmite asta și lui Marianne. Ați lucrat mult în ultima perioadă, doar nu vreți să veniți aici până n-o să mai puteți.

Îmi face cu ochiul, iar eu pufnesc. M-am blocat la partea cu furculița înfiptă în fund.

— Cine te-a amenințat în asemenea fel?

Privește în dreapta și în stânga lui.

— Șefu'. A zis să mai rezistăm fără voi măcar săptămâna asta ca să vă puneți pe picioare. Adevărul e că dacă ne uitam pe hârtii, voi aveți cele mai multe ore lucrate.

Așa e. Am stat mult și peste program. Atât eu cât și Marianne.

— Sper doar ca Marianne și băiatul ei să fie bine.

— O să fie bine. Nu e atât de ușor de învins.

Aprob din cap.

— Nu am apucat să-mi cer scuze pentru ziua în care ai avut probleme la tura ta.

Stă puțin pe gânduri până înțelege la ce mă refer. Nu prea am avut parte de evenimente neplăcute în cafeneaua asta, din fericire. Sunt sigură că până la Xander, Elliot nu a mai avut parte de asemenea clienți.

— Te referi la prietenul tău? Stai calmă, nu m-am supărat, m-a luat prin surprindere atitudinea lui, dar am încercat să-l înțeleg.

Prietenul meu. Cât de ciudat mi se pare că sună. Nu mai comentez nimic și îi zâmbesc pur și simplu.

— Da, nu e foarte rafinat atunci când e nervos.

— Nimeni nu s-ar mai gândi la finețe când vine vorba de femeia la care ține.

Zâmbesc. Din nou. Cu toate că simt un mic gol în stomac, încerc să nu mă arăt.

— Mulțumesc, îi spun când așază cana de cafea pe tejghea la care mai pune un biscuite uriaș.

— Din partea casei.

Iau cana și fac un pas în spate. Mai bine mă retrag înainte să-mi fac alte gânduri.

— O să mai trec ca să mă asigur că supraviețuiți. Acum aștept să ajungă o prietenă, dacă ai nevoie de ceva cât sunt aici, nu ezita să-mi spui.

Râde.

— La o poveste te aștept oricând, dar nu pentru serviciu. Și nici nu mă bag atunci când urmează bârfa aia puternică între prietene.

Îmi dau ochii peste cap. Elliot e Elliot. Eu și Marianne am pus un pariu că și vara urmtătoare o va petrece la cafenea și în fața laptopului dacă nu încetează din a fi atât de sincer.

Pe cât de repede m-am așezat la tejghea, mă și ridic. Am auzit în spatele meu clopoțelul sunând și n-aș vrea să-l țin prea mult ocupat pe Elliot. Știu prea bine ce înseamnă să rămâi singur pe tură și de nicăieri să apară clineți.

Când mă rotesc pe călcâie văd un bărbat înalt cum se grăbește să ia loc la una din mese și butonează pe telefon. Speram ca totuși să fie Diana.

Mă îndrept către masa de lângă geam și las cana fierbinte din mâini. Conform ceasului meu am ajuns mai repede cu 20 de minute. Destul de mult. Așadar va mai dura puțin până când Diana o să ajungă.

Bat cu degetele în masă, apoi îmi aduc aminte că am jurnalul cu mine. Privesc din nou către ceas și îmi spun că am suficient timp să scriu în jurnal.

Scot din rucsac agenda împreună cu un pix și dau frâu emoțiilor. Undeva în colțul dreapta sus notez data de azi și încep să vorbesc despre tot. Despre cât de pripită am fost în privința lui Xander, despre Libbie, despre surpriza pe care Xander mi-a făcut-o atunci când mi-a readus lucrurile tatei. Despre cât de mult am ajuns să-l iubesc.

Chestia asta mă face să mă simt ușurată. De parcă toate grijile și temerile mele au fost șterse cu buretele. Nu realizez cum trece timpul decât după ce un scârțâit enervant mă scoate din visare, iar eu tresar.

Diana ia loc în fața mea și zâmbește, parcă scuzându-se de deranjul creat.

— Îmi pare rău, după ce că am întârziat, te-am mai și speriat.

Îi fac semn să stea liniștită și mă uit din nou la ceas. Au trecut 35 de minute, iar eu nu înțeleg cum a fost posibil să se scurgă atât de repede. Las pixul din mână, ar trebui să mai fac o mică încheiere la ce am scris azi, dar cred că mai poate aștepta. Bag înapoi agenda în rucsac și mă așez mai bine pe scaun.

— O zi aglomerată?

— Da, am avut un test și mi-am uitat portofelul în bancă. A trebuit să alerg înapoi, norocul meu că l-am găsit tot acolo.

— Stai liniștită, nici măcar nu am simțit când a trecut timpul.

— Am observat, erai foarte captivată de ce scriai.

Ridic din umeri. Se pare că nu am fost singura care și-a dorit să poarte salopetă astăzi. Diana e îmbrăcată tot într-o salopetă, doar că e albă dintr-un material asemănător cu satinul. Trei nasturi aurii ies în evidență pieptului, iar la talie și-a prins un cordon din același material fundă aproape perfectă.

— Aveam nevoie să mă descarc și în alt mod.

Subliniez cuvântul mod.

— Te cred.

Elliot apare lângă masa noastră și îi ia comanda Dianei. Îmi face cu ochiul înainte să plece, iar noi două rămânem tăcute. Pe fundal se aude doar sunetul provocat de râșnița de cafea. Din când în când ne aruncăm câte o privire scurtă, de parcă am fi unul dintre acele cupluri aflate încă în faza de cunoaștere.

— April? o aud rostindu-mi numele după câteva secunde.

— Și mie îmi pare bine să te revăd, replic dintr-o dată și pare că expresia i se ușurează.

Se grăbește să-mi tragă mâinile într-ale ei.

— Îmi pare atât de rău, știu cum a fost utlima noastră discuție, dar îți pot explica totul.

Îi fac semn să stea liniștită.

— Nu a fost cea mai înțeleaptă decizie, dar nu sunt supărată pe tine. Sufletul nu mă lasă să fiu.

Spun adevărul.

Mă uit la expresia ei plină de emoție și nu aș putea crede că a făcut ceva ca să sufăr. Cred că a intențiile ei au fost bune. Dacă aș încerca să mă pun în pielea ei cu siguranță aș fi luat niște alegeri asemănătoare.

— Dacă ai vreo întrebare sau neclaritate, îți pot explica totul.

Expir.

Acum e acum.

— Cum ți-a fost pusă problema?

Stă puțin pe gânduri.

Nu l-am întrebat pe Xander pentru că am vrut să lămuresc situația asta cu Diana.

— La spital. Edward fusese internat, iar eu am ajuns când tatăl lui îi ținea morală. Nu a fost de acord cu modul în care a reacționat față de Xander. Poate a încercat să facă mișto, dar nu a ales subiectul potrivit și nici nu s-a gândit de două ori la ce să spună. Pe seară, Xander a venit să-l vadă și atunci s-a deschis pentru prima dată părinților lui Edward și mie. Spunea că vrea să te ajute și că ești singură. Nu am avut o relație apropiată cu el, dar citeam sinceritate în ochii lui, iar după cum îl știu, dacă și-a îngropat orgoliul ca să îl roage ceva pe Edward însemnă că ești o fată cu adevărat specială. Și chiar ești.

— Care a fost rolul tău?

Trec la următoarea întrebare cu toate că răspunsul ei m-a înduioșat.

— Nu am avut un rol. El doar m-a rugat să-ți dau o șansă să devenim prietene. Propunerea să stau cu tine în aceeași cameră a venit de la mine.

Rămân uimită.

— De ce?

— Am vrut să fiu mai aproape de tine. Să înțeleg cine e fata care a reușit să-l facă pe Xander să simtă ceva.

— Nici chiar așa, comentez.

— Ba da. Edward și Xander nici măcar nu se salutau. Sunt foarte orgolioși amândoi. Am știut că e ceva la tine, uite, de exemplu, de când Edward și cu mine suntem împreună el mai lasă de la el sau trece unele lucruri cu vederea ca să nu mă supere. Practic și Xander a făcut asta, a trecut peste egoul său și i-a cerut ajutorul.

Procesez informația și îi dau dreptate.

— Dar de ce nu se înțeleg?

— Nu știu atât de multe despre familiile lor. Edward și Xander pur și simplu nu se suportă, au fost mereu în competiție.

Așadar e posibil ca Edward să nu știe nimic despre mama lui Xander?

— Te-a rugat să păstrezi secretul?

— Da. Xander a făcut-o.

— De ce nu ți-ai încălcat promisiunea? Doar tu m-ai avertizat cu privire la el.

Ridică din umeri.

— Am vrut să înțeleg ce intenții are. Când te-am cunoscut, am văzut în tine un om atât de bun, ți-am spus acele cuvinte doar din teama de a nu ajunge să suferi mai târziu. Xander e o persoană, nu știu cum să zic, încă nu e complet vindecat.

Facem o pauză când Elliot revine. Lasă cana de cafea în fața Dianei și o anunță că e din partea casei pentru masa noastră. Prietena mea e gata să-l apostrofeze, dar brunetul dispare aproape imediat din raza ei vizuală.

— Tot îi voi lăsa un bacșiș, nu se poate una ca asta.

Iau o gură mare din cafeaua mea și îmi ling buzele.

— Mai bine zis din teama că el nu va trece peste trecut? mă trezesc vorbind, făcând abstracție de la comentariul ei.

Încuviințează și soarbe și ea o gură de cafea.

— Ți-a cerut vreodată să spui tot ce fac în timpul liber?

— Adică ca și cum i-aș da raportul zilnic? Niciodată. Singura lui rugăminte față de mine înainte să vii tu aici a fost să am grijă de tine pentru că ești o fată bună. Poate a mai avut unele curiozități, dar mereu îl inivitam pe el să fie cel care află adevărul.

Mă încrunt.

— Curiozități?

— Da, erau momente când voia să afle dacă ești bine. Poate după o discuție mai aprinsă dintre voi.

— Ce-a fost cu seara din club?

Umerii Dianei devin rigizi. Mă simt ca la un interogatoriu pentru că pun întrebare după întrebare și niciuna nu are legătură cu anterioara.

— Am vrut să te scot puțin din rutină, aici nu am mințit cu nimic. Apoi s-a întâmplat ca el să mă contacteze, părea disperat. Îmi cerea să-i spun cine te-a rănit, dar nu am vrut să mă bag atât în detalii pe care tu probabil nu voiai să le ofer. Atunci a fost singura dată când i-am spus că intenționez să te scot la acea petrecere și el mi-a zis că va fi acolo. M-am sfătuit cu Marianne ca să văd dacă e bine sau nu ceea ce fac.

Era de așteptat ca femeia aia să fie complice.

— De asta erai atunci la cafenea?

— Da. Nu știam ce să fac, dar și Marianne a fost de părere că nu trebuie să-i spun mai mult decât o făcusem deja. Voi doi trebuia să vă rezolvați problemele. Și ca să fiu sinceră, poate nu afla de la mine adevărul, dar sigur găsea o cale prin care să afle. Bărbații din familia asta zici că se nasc cu sânge de detectivi.

Amândouă începem să râdem.

— Vasăzică nici relația cu Edward nu a fost plină doar de pupici și flori.

Dă din cap.

— Nu vrei să știi. La început a fost ca un ghimpe, oricât încercam să-l țin departe, el continua să se țină după mine. Au și ei ceva al lor, nu se lasă cu una cu două când își doresc ceva.

Încuviințez. Are drepate.

— Așadar nu ai fost vreun spion angajat? încerc să fac o glumă.

— Nu, doamne ferește. Nu am oferit mai mult decât aș fi știut că tu îmi vei permite.

Zâmbesc călduros spre ea.

— Diana, tu știi ceva despre seara accidentului în care Libbie a murit?

Din nou, sar la un alt subiect.

Stă puțin pe gânduri.

— Doar că Libbie a murit și că ar mai fi existat cineva acolo despre care nu am auzit ce s-a întâmplat mai departe.

— Nici Edward nu știe?

— Nu. Nu știu despre ai lui, dar Edward și cu mine nu am prea vorbit despre asta. Relația dintre ei e tensionată oricum, așa că evită să vorbească prea mult despre Xander.

Se înțelege, la cât de tare l-a bătut în după-amiaza aia. Mă las pe spătarul scaunului. O bună parte din mine a devenit mai împăcată acum. Cu toate că încă am impresia că mai e mult de excaldat, reușesc cumva să-mi găsesc motivația să continui.

— Acum îți pot pune eu o întrebare?

Sunt trezită din gândurile mele.

Diana se lasă cu coatele pe masă și vorbește în șoaptă. Revin la postura inițială și mă apropii mai mult de ea.

— S-a întâmplat ceva?

Pe moment privește parcă dincolo de mine, apoi revine cu atenția la mine.

— Cunoști bărbatul din spatele tău? Tastează pe telefon, apoi se holbează încoace. A făcut chestia asta de mai multe ori de când am venit. Și când am intrat părea foarte atent la tine.

Întrebarea ei mă lasă rece. Singura persoană care a mai intrat în cafenea a fost bărbatul înalt de mai devreme. Nu i-am acordat prea multă atenție, l-am văzut doar ca pe un alt client.

Încerc să-mi întorc prvirea ușor și îl surprind în momentul în care își coboară atenți către ecranul telefonului. Reușesc să-l analizez. Înalt, cu tenul foarte deschis, îmbrăcat în negru și chelios. Nimic la el nu îmi pare cunoscut, nici măcar nu am idee cum îl cheamă.

— Nu îl cunosc, revin cu atenția la Diana. Poate i s-au aprins călcâiele.

Diana încuviințează, dar și ea pare destul de rigidă când privește în direcția lui. Nici eu nu m-am simțit împăcată când m-am uitat la el. Sau cel puțin nu mi-a transmis o stare prea plăcută.

Ca să încep acum să-l analizez, ar fi foarte ciudat din partea mea. Poate e un simplu tip care ne caută pe vreo rețea de socializare, în speranța unei posibile convorbiri pe viitor.

Mai iau o gură de cafea.

Și dacă nu e numai atât?

O voce se propagă asemenea unui ecou în sinea mea. Am devenit foarte sceptică în ceea ce privește oamenii care mă înconjoară. Evenimentele din ultimele luni m-au făcut așa. Totuși identitatea bărbatului așezat în urma mea contează câtuși de puțin acum. Aș mai avea întrebări să-i pun Dianei, dar mă opresc când aud clopoțelul de la intare.

Odată ce lucrez aici de ani buni, am prins un obicei ca atunci când îl aud sunând să mă uit direct spre ușă. Încerc să văd cine a intrat. Pentru moment am impresia că o iau razna. Aerul mi se blochează în plămâni. Clipesc des și sper ca ochii să mă înșele.

— Nu se poate, comentez și Diana mă privește uimită.

Urmează direcția privirii mele ca să înțeleagă ce se întâmplă.

— Cred că mintea ne joacă feste amândurora din cauza cafelei, poate de aia e și din partea casei.

Nu râd la remarca ei. Nu mă pot concentra în altă parte decât la femeia care tocmai a pășit în cafenea.

Kiara.