Între noi s-a lăsat liniștea. Tot ce mai aud sunt bătăile inimilor noastre și sunt foarte puternice. Xander privește spre tavan de data asta, obrajii lui strălucind din cauza lacrimilor.

Cuvintele lui încă nu au reușit să mi se șteargă din cap.

Iar eu i-am promis că n-o voi lăsa singură nici după moarte.

Mi se face pielea de găină doar repetându-mi asta în cap. Nu mai spun că singurul gând care îmi întunecă mintea este posibilitatea ca Xander să fi încercat măcar să-și facă rău din cauza acestei promisiuni.

Căci prin promisiunea asta i-a spus că o va urma ca să n-o lase singură. I-a promis unui om care murea în brațele sale că îl va urma. A fost ultima ei dorință și ultima lui promisiune.

În stomac mi se cască un gol imens. Nici nu vreau să mă gândesc ce înseamnă pentru el fiecare secundă în care își aduce aminte de ea.

— Ai încercat vreodată să-ți faci rău?

Întrebarea mea sprage liniștea dintre noi.

Aștept până își face curajul să răspundă, dar când o face regret din suflet că am pus întrebarea.

— Da, iar momentul în care am crezut că îmi voi îndeplini promisiunea a fost în prima seara când tu ai venit aici.

Simt că mă sufioc. Îmi aduc aminte seara aia, nu mă temeam că eram aici și așa de tare îmi doream să pot să beau o cafea fierbinte. I-am scris să îmi aducă cafea și s-a întors aproape în miez de noapte, ud leorcă din cap până în picioare.

Mi-am dat seama că se întâmpla ceva ciudat cu el, dar am ales să nu îi ofer prea multă atenție atunci.

— Nu-i adevărat, încerc să neg.

Îl văd cum strânge din ochi. Aproape că rămân fără aer încercând numai să mă gândesc cum ar fi fost ca el să facă asta... să se sinucidă.

— Am mers pe plajă și am înaintat în apă. Eram sigur că nimeni n-o să mă mai găsească acolo sau dacă o vor face va fi prea târziu. Până când tu mi-ai scris, iar eu nu am mai putut să fac una ca asta. În seara aia, fix în seara aia, se făcuseră trei ani de când ea a murit.

Nici măcar eu nu înțelesesem de ce m-am trezit dintr-o dată cu o dorință atât de tare să beau cafea. Din seara aia nu cred că am mai trăit senzația aia, uneori nu apuc nici măcar s-o beau de dimineața.

— De ce?

Durerea mi se poate simți din voce, dar acum nu mai e vorba despre mine, ci despre el.

— Nu știu. Am simțit că, să aduc o fată în casa asta, unde am stat împreună cu ea, a încălcat promisiunea mea.

— Cum poți spune că să mă aduci aici a însemnat asta? M-ai ajutat atunci.

Îl văd cum dă din cap.

— Te-am ajutat, dar în seara aia s-a mai întâmplat ceva cu mine. De fapt, s-a întâmplat încă din momentul în care te-am văzut prima dată și am înețeles că erai în pericol.

— Ce?

— După mult timp am simțit că vreau să trăiesc. Că am un motiv s-o fac, iar motivul acela ai fost tu. Oricât de nenorocit încerc să fiu cu tine și să te țin departe, ceva din mine nu se poate opri din a se întreba dacă ești bine.

Dacă m-ar pune cineva să mă ridic acum din patul ăsta, cred că aș leșina. Nu știu dacă el înțelege valoarea cuvintelor pe care tocmai mi le-a spus, dar eu le văd și ca pe un mod prin care confirmă legătura dintre noi doi.

— Mai ciudat e că mi-am spus că te voi lăsa în siguranță apoi îmi voi încheia socotelile cu viața, dar de fiecare dată se întâmpla ceva și tu apăreai din nou.

— Xander, îi rostesc numele dureros.

— Știu, nu sună tocmai bine. Nu am vrut să-ți recunosc toate astea, fiindcă le ai pe ale tale și nu vreau să te umplu cu problemele mele.

— Te-ai gândit măcar o secundă ce răni vor provoca o astfel de decizie? Femeia care te-a crescut de mic ce va face? Oamenii care țin la tine ce vor face?

— Care oamenii? întreabă serios. Bunica și cu tine sunteți ultimele persoane care țin cu adevărat la mine.

— Cum rămâne cu vărul tău? Cu unchiul tău?

Pufenște.

— Crezi că lor le pasă? Nu te-ai întrebat niciodată de ce l-am bătut atât de tare pe Edward?

Adevărat. Până acum nu mi-a spus niciodată de la ce s-au luat în după-amiaza aia.

— Ba da.

— În ziua aia l-am rugat să vorbească cu tatăl lui ca să te ajute cu căminul, nu aveai nicio șansă la vreo cameră, fiindcă era prea târziu pentru cereri. Știam că tatăl lui ar putea rezolva cumva și că sunt camere neocupate. L-am oprit pe hol și i-am vorbit poate prea frumos. A crezut că fac mișto pentru că îi cer ajutorul și a început cu glume proaste, una dintre ele a fost de ce nu te iau la mine sau îmi e teamă că vei sfârși ca ultima. Îmi pare rău și astăzi că nu l-am bătut mai tare.

Cred că și mie mi-ar fi părut la fel dacă eram în locul lui.

— Taică-so și Diana s-au simțit rușinați de ce a făcut, de aia au acceptat să mă ajute. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat în seara accidentului, mulți au aruncat vina către mine, printre care și ei.

Poate aș crede că exagerează dacă nu aș știi că am fost avertizată de unchiul lui cu privire la el.

— De ce nu ți-ai făcut curajul să povetești?

— Aici nu e vorba despre curaj. Un om a murit, o persoană importantă mie a murit, iar pentru restul a contat doar cum s-a întâmplat, nu să vină cu vreo susținere. Gândește-te că mâine mama ta ar păți ceva, iar restul ar da vina pe tine pentru că ai lăsat-o singură. Fără să știe ce se întâmplă de fapt între voi. E atât de ușor să arunci și mai multă durere pe umerii cuiva atunci când nici măcar nu îi cunoști întreaga poveste.

Are dreptate. Celorlați le e foarte ușor să judece, să spună ce ar fi făcut dacă erau în locul tău. În fond, e ușor să vorbești de pe margine atunci când nu trăiești emoțiile și durerea omului pe care alegi să-l critici. Până și eu îmi aduc aminte că cineva m-a întrebat cum voi reuși eu să ajut pe cineva, dacă eu sufăr atât de mult? De parcă odată ce am ales să studiez psihologia, asta înseamnă că eu nu mai simt nimic.

Acum că privesc lucrurile din perspectiva asta, îmi pare cu atât mai rău că l-am judecat greșit. Am făcut presiuni asupra unui om care oricum se lupta cu ceva în sinea lui.

— Îmi pare rău, e tot ce spun și îmi las privirea în pământ.

— Niciunul dintre noi nu trebuie să-și ceară scuze. Maxim eu ar trebui să fac asta, fiindcă am avut atât de mult tupeu să-ți umblu prin trecut, dar tu nu ai de ce să-ți pară rău, ai cerut și ți-ai dorit tot ce e normal de la un om la care ții.

Pentru prima dată voi recunoaște că sunt geloasă pe Libbie. Mi-aș fi dorit să-l cunosc pe Xander în varianta lui întreagă, nu în cea ruptă în bucățele.

— De ce nu ai povestit nimănui despre ea?

Trage aer în piept.

— Îi respect amintirea. Prefer să rămână în ochii tuturor așa cum au cunoscut-o ei, nu varianta pe care eu o știu.

Cuvintele lui mă lasă fără aer. Diana a descris-o ca pe o fată aproape perfectă. Mi-o aduc aminte din poze cum zâmbea, părea fericită. Care e adevărul de fapt?

Se ridică în fund și își trage genunchii la piept, are ochii roși. Arată ca un copil nevinovat.

— Xander?

Își mută privirea asupra mea.

— Îmi poți promite ceva?

Observ cum ochii i se strâng. Probabil că amintirile care îl încearcă sunt cu adevărat răvășitoare.

Nu spune nimic, așa că îmi fac curajul să continui.

— Promite-mi că nu vei mai încerca să-ți iei viața.

Strânge cu putere din ochi. Probabil că se aștepta la una ca asta din partea mea. Sunt convinsă că promisiunea mea se va bate cap în cap cu trecutul lui.

— Nu-ți pot promite una ca asta, April, îmi spune și dacă ar fi putut să privească prin mine, probabil mi-ar fi văzut inima sfărmându-se în bucățele mici de tot.

Practic el nu îmi poate promite că va rămâne în viață.

— Tot ce îți pot promite e să nu mă mai pierd atât de des, pot face asta. Uneori e foarte greu să mă regăsesc în tot haosul ăsta.

Mă apropii de el și îl trag într-o îmbrățișare strânsă. Își afundă fața în scobitura gâtului meu și mă strânge foarte tare la piept.

— Nu vreau să-mi mai tatuez spatele vreodată, mărturisesc și știu că mi-a înțeles mesajul pentru că secunde bune nu mai repsiră.

Nu vreau să mai apară vreo dată nouă pe spatele meu. Nu încă una și mai ales nu a mamei sau a lui Xander. Trebuie să existe o cale prin care lucrurile să se poată repara.

Expiră cu putere.

— Nici eu nu-mi doresc, mai ales când știu mesajul pe care încerci să-l transmiți.

Pentru prima dată mi-aș dori ca eu să pățesc ceva înainte ca lui să i se întâmple ceva, doar ca să nu trăiesc momentul în care să aflu că el a pățit ceva. Niciodată nu mi-aș reveni după una ca asta.

Înghit în sec.

— Cum s-a întâmplat?

E ultimul mister care mă macină în privința lui Xander, în rest cred că le-am aflat pe toate. Libbie e singura necunoscută. Liniștea se lasă între noi, dar nu încerc să insist, sper doar să găsească în mine încrederea necesară.

— Nimeni apropiat nu știe ce s-a întâmplat în seara aia, dacă stau să mă gândesc nimeni nu știa cine era de fapt Libbie cu adevărat. Dincolo de studenta model cu zâmbet cald, erau demoni greu de învins.

Rămân lipită de el. Abia dacă respir ca să nu-l întrerup. Într-adevăr, până acum nu am auzit decât lucruri bune despre Libbie. Nimeni nu a caracterizat-o ca pe un personaj negativ.

— Kiara nu a fost singura care a intrat într-un cerc vicios plin de oameni ciudați, ci și Libbie. De la 18 ani tatăl lor le-a dat afară din casă, lăsându-le singure. Nu au avut încotro decât să se descurce singure, treaba asta le-a făcut să lucreze pentru niște oameni bizari și să nu facă cele mai legale afaceri. A fost singura lor salvare ca să poată supraviețui. Pe Libbie am cunsocut-o în vara dinaintea primului an de facultate, nu aș fi crezut că face parte dintr-o grupare plină de nenorociți. Părea o fată inocentă.

Rămân cu privirea blocată. Informațiile pe care le aud sunt departe față de chestiile pe care mi le-aș fi putut imagina vreodată. Asta paote explica înfățișarea bărbatului pe care l-am văzut cu Kiara și motivul pentru care purta o mască.

— M-am îndrăgostit de ea pentru că nu era ca restul. Nu-i pasă ce credeau ceilalți și nu era genul de fată care să se lase ușor, mereu avea ceva de comentat în plus în orice situație. Când am început să aflu cine era de fapt, m-am zbătut foarte tare s-o scot din mediul ăla toxic, dar Libbie avea tulburările ei. Acum îmi cerea s-o scot de acolo, apoi se întorcea de bună voie. Oamenii ăia le scoseseră din sărăcie, le oferiseră protecție. Pentru treburile astea se simțeau datoare față de ei și mai era o problemă.

Face o pauză.

— Băiatul șefului care se ocupa de rețeaua asta era îndrăgostit de ea. Reușea mereu s-o manipuleze, apelând la traumele ei. Când între noi ceva nu mergea bine, plângea pe umărul lui. Nu m-a înșelat cu el, dar vedea cumva în el alinarea aia când se simțea neînțeleasă. Eu încercam să-i deschid ochii, iar el continua s-o susțină în tot ce făcea, indiferent cât de grave erau lucrurile.

Un beculeț mi s-a aprins deasupra capului.

— El e băiatul care a fost găsit cu ea în mașină?

Întrebarea îmi scapă înainte să mă gândesc mai bine. Strâng din buze. Mă gândesc serios să-mi acopăr buze cu scotch atunci când port o discuție serioasă cu Xander.

Inspiră și expiră cu putere. S-a încordat tot.

— Da, recunoaște cu vocea înfrântă. Treceam printr-o perioadă în care devenisem obosit. El încerca s-o ia de lângă mine, mereu i se părea că el are mai multă dreptate, că eu îi iau din libertate. În seara accidentului mi-a recunoscut că își dorește s-o terminăm pentru că eu încerc s-o transform în altcineva.

Pumnii i se strâng pe genunchi.

— Am greșit s-o las să plece, dar ajunsesem într-un punct în care obosisem. O scoteam din belele și ea se arunca în ele fără să se gândească de două ori. Am pus punct și ea a plecat cu el. În aceeași seara, pe fondul consumului de alcool și al altor substanțe, au făcut accident. El conducea mașina, într-o curbă periculoasă a încercat să depășească o mașină și s-a lovit frontal de un tir. A murit pe loc, iar Libbie în drum spre spital.

Îmi așez o mână peste pumnii lui. Acum totul e mult mai clar. Înțeleg de ce Xander se panica mereu când plecam supărată. Se temea ca ceva rău să nu se întâmple.

— Știi că nu a fost vina ta.

Hohotește.

— Aș fi putut s-o opresc în noaptea aia.

Mă gândeam că va spune asta.

— Și dacă ai fi oprit-o, tot ar fi ales să plece într-un alt moment.

— Poate ar fi rămas în viață.

Răsuflu cu putere. Mă desprind de spatele lui ca să mă așez în fața lui. Are privirea în pământ și buzele strânse.

— Poate nu. Poate și-ar fi revenit. Poate s-ar fi distrus. Poate te-ar fi părăsit de mai multe ori. Poate ți-ar fi făcut rău. Poate ați fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Nu vom ști niciodată ce s-ar fi întâmplat, dar un lucru e sigur. Ți-ai dorit să fie bine, nu tu ai ucis-o, Xander. Trecutul ei, traumele, dependența, fricile, ele au făcut-o.

Ochii lui îi captează pe ai mei. Mă privește adânc în ochi ca mai apoi brațele sale să mă tragă într-o îmbrățișare puternică. Capul aproape că i se înfinge în umărul meu. Încep să-i mângâi părul. Mă strânge atât de tare încât am impresia că în curând mă va lăsa fără aer, dar nu mă deranjează. Are nevoie de asta... să scoată din el toți acei demoni care îl chinuie de atât de mult timp.

— Îmi pare rău, îl aud din nou și simt că inima mi se înmoaie cu totul.

Lacrimile mi se formează în ochi. Îl strâng la pieptul meu. Pentru prima dată îmi doresc să-l văd orgolios și îngâmfat din nou. Aș putea să-l înfrâng mai tare decât să-l văd suferind. De-ar fi să sufăr eu în locul lui tot ar fi mai ușor de suportat.

Cred că despre asta e vorba când ajungi să iubești cu adevărat pe cineva, ți se pare mai puțin dureros ca tu să suferi decât să-l vezi pe cel de lângă tine la pământ.

Iar eu am început să simt asta... să-l iubesc cu adevărat pe Xander Mianov.