Trag aer cu putere în piept. Cineva a spus cândva că dorul doare, dar nu mă așteptam s-o facă atât de tare. Observ cu coada ochiului cum Xander mă analizează din cap până în picioare fără să spună vreun cuvânt. Stăm împreună pe marginea patului și privim în gol. Eu port în continuarea tricoul lui, iar el și-a tras o percehe de boxeri.

Am rămas amândoi tăcuți și ceva îmi spune că vom mai sta mult și bine așa dacă unul dintre noi nu prinde curajul să spună ceva.

— Ce se va întâmpla?

Xander își întoarce capul spre mine. Se pare că el are mai mult curaj decât mine.

— Ce vrei să spui?

— Ce se va întâmpla în continuare?

Oftează cu putere și se ridică de pe marginea patului. Îl văd mai relaxat decât mai devreme, ceea ce e un lucru îmbucurător.

Vine în fața mea și îmi strânge mâinile într-ale lui. Din câte văd, revenim la normal. Cred că ar trebui să accept că asta e relația noastră, distrugem și reconstruim împreună.

­— Amândoi suferim pentru că cineva din viața noatră a dispărut prea devreme. Poate chiar mai devreme decât ne-am fi dorit, iar asta ne distruge pe interior, dar...

Se blochează în momentul când vrea să-și ducă ideea la bun sfârșit.

— Dar?

— Nu cred că ar trebui să ajungem la decizii drastice. Nu până când nu suntem siguri.

Clipesc des.

— De ce anume ar trebui să fim siguri?

— Că este cu adevărat ce ne dorim. Îmi pare rău dacă mă rătăcesc, dar trebuie să înțelegi, spune și observ cât de tare se chinuie. Trebuie să înțelegi că nici măcar eu nu m-am regăsit. Îmi e ste greu s-o fac, iar ție îți va fi și mai greu, dar totuși nu aș vrea să renunți din a face asta.

Înghite cu putere în sec. Cred că ăsta e singurul moment în care el mi-a cerut asta. Da, este unul din puținele momente în care îmi cere să nu renunț la el. Îi mângâi obrazul, privindu-l drept în ochi. Parcă mai ieri îmi tatua spatele, încercând să sape prin trecutul meu, iar acum el mă roagă să fac asta; să sap în continuare oricât de obositor ar părea.

— Nu-ți voi promite nimic, încep pe un ton răgușit. Tot ce îți pot spune este că nimic nu mă poate opri acum, dar nu știu ce se va întâmpla în viitor. Am nevoie de tine ca să pot continua să fac asta.

Este adevărul. Nu-i pot face o promisiune atât timp cât el acum face un efort să nu se lase condus de frici și durere, dar în secunda următoare se oprește și preferă să mă lipească de zid.

— Știu că azi e o zi grea pentru tine, spune și își lasă ochii în podea.

Strâng din dinți.

— Cum?

— Cum de știu? mă întrerupe până să-mi duc ideea la final. Pentru că datele astea mi-au rămas aproape imprimate, spune și începe să-mi mângâie spatele în locul în care am tatuajele.

O nouă lacrimă mi se scurge pe obraz. Cred că mama e singura persoană care mai resimte ziua de azi, în rest sunt sigură că pentru restul e o zi ca orice alta. Nu m-am așteptat ca el să țină minte ziua asta, am crezut că era concentrat asupra altor lucruri atunci când am mers la Angel la salon.

— Îmi pare rău pentru tatăl tău, dar sunt sigur că este mândru de tine oriunde ar fi acum.

Încerc să îmi țin lacrimile în frâu și să zâmbesc în același timp. Cam greu, cred că arăt caraghios, dar nu contează. Xander îmi șterge obraji. Dacă aș da frâu liber la tot ce simt acum, aș umple camera asta doar de lacrimi. Nu sunt un om slab, dar în timp ce îl privesc pe Xander în fața ochilor mi se derulează imagini cu tata încă în viață, cu zâmbetul lui călduros și privirea blândă și sufletul mă doare. Mă doare pentru că dimineți întregi mi-am spus că e doar un coșmar, iar el e în viață.

Zile la rând am încercat să mă întorc acasă. Mi-am cumpărat bilete de avion, mi-am făcut bagajul, dar nu am avut niciodată curajul să plec înapoi acasă. Nici măcar acum cred că m-aș putea întoarce.

Să merg undeva unde știu că el mă aștepta, dar să nu-l găsesc acolo ar fi adevărata mea întâlnire cu realitatea. Tata nu se mai întoarce, întotdeauna va știi că fiica lui e în anul întâi la facultate, dar măcar e fericită.

Cât de dur sună asta, tata nu se mai întoarce niciodată.

Xander continuă să-mi șteargă lacrimile, iar atingerea lui blândă mă trezește la relaitate.

— Hei, revino-ți, îmi spune și trag de nas.

— Scuze, doar că e un subiect mai sensibil.

Expresia lui e tristă. Încerc pe cât pot să-mi revin, fiindcă știu că și el se luptă cu aceeași demoni ca și mine.

— Cred că știu ceva, ce te-ar putea ajuta, îl aud și ridic din sprâncene.

— Nu-mi fac vreun tatuaj nou, îl avertizez și își dă ochii peste cap.

— Ar fi fost și asta o idee bună, dar nu e vorba despre vreun tatuaj.

Deja sună ciudat.

— Atunci?

Se ridică în fața mea și începe să se plimbe prin cameră, ceea ce îmi ridică un mare semn de întrebare în privința lui.

— Nu vreau să te superi pe mine, dar e ceva la care m-am gândit că o să îți placă. Bine, a fost o deicizie luată pe moment, dar nu vreau să fii nervoasă. Sau măcar ai putea lăsa asta pe mâine.

Reușește să îmi fure un zâmbet.

— OK? Atât timp cât nu ai făcut nimic ilegal, n-o să mă supăr.

— Mai degrabă e ceva imolar.

— Ai mai bătut pe cineva?

Dă din cap în semn de nu.

— Ai jefuit pe cineva?

Nu.

— Ai mințit?

Dă din umeri.

— Nu foarte mult.

Îmi lipesc o palmă peste frunte, când oare se vor termina toate astea și vom fi normali și noi?

— Deci? Despre ce e vorba?

Durează ceva până când îl văd ceva mai sigur pe el. Îmi face semn să aștept puțin. Iese grăbit din cameră și se întoarce la fel de repede cum a ieșit. Cară în mâini o cutie uriașă.

Ce naiba poate să fie acolo?

Trage o gură mare de aer înainte să lase cutia în fața mea. Nu mi se pare nimic familiar la ea, așa că mă întreb ce poate să fie acolo atât de imoral?

— O poți deschide.

Încerc să par calmă, dar curiozitatea mă macină. Nu știu de ce sunt și puțin agitată, nici măcar nu am cea mai mică idee de ce s-ar putea afla în ea.

Deschid cutia și primul lucru pe care îl văd este multă hârtie de împachetat. Nu e nimic împachetat în ea, ci lăsată deasupra conținutului. Dau la o parte cutia și zăresc o plăsuță în care se află ceva. O scot afară și încerc să-i ghicesc conținutul. Pare că e o bluză în ea.

— Mi-ai cumpărat haine? întreb și mijește ochii spre mine.

— Continuă să sapi, Petterson.

Strâmb din nas și scot conținutul pungii. Bluza este îmapchetată și ea în ceva din plastic, dar aproape că mi se taie cu totul respirația când recunosc modelul de cămașă. Mai întâi nu-mi vine să cred, așa că mă grăbesc să scot cămașa afară. Deindată ce îndepărtez ambalajul de pe ea, un parfum cunoscut îmi invadează simțurile.

Materialul din in îmi e atât de cunoscut la atingere.

Cămașa tatei.

Alte lacrimi mi se strâng în ochi când trag cămașa la pieptul meu și îi inspir cu putere parfumul.

— Cum e posibil?

Întrebarea mea sună mai mult ca o șoaptă, dar el o aude. Nu-mi răspunde, ci îmi face semn către cutie.

Cu cămașa lipită încă de piept, scot din interiorul cutiei poze și o sticluță de parfum aproape folosită. În poze apare tata singur, iar în altele e împreună cu mine și mama. Una din poze o recunosc aproape imediat, e de la majoratul meu. Eu cu tata am încercat să recreăm o poză de la aniversarea mea de patru ani. Tata mă ține în brațe, zâmbind către cameră, în timp ce eu sunt mozolită pe mâini, nas și obraji doar cu ciocolată. Am pumnii plini de ciocolată la gură și privesc către cameră.

Îmi mușc buza de jos ca să nu izbucnesc. Sticluța de parfum care se afla în cutie o cunosc prea bine. E parfumul preferat al tatei.

— Cum? întreb din nou și Xander se așază lângă mine.

Începe să-mi mângâie din nou fața, înlăturându-mi părul după obraji.

— Ți-am spus că am fost dispărut cu un motiv întemeiat.

Beculețul mi se aprinde deasupra capului. Sar ca arsă și mă întorc cu fața spre el.

— Ai fost în Portland?

Încuviințează.

Sute de senzații îmi traversează corpul. Întrebări la care nu reușesc să găsesc răspuns mă orbesc. Cum a știut unde trebuie să ajungă? Cum a abordat problema? Ce i-a spus mamei?

— Cum e posibil?

În continuare strâng lucrurile tatei în mâini. Xander își scarpină ceafa și pare că se simte emoționat.

— Știu cât de tare ai suferit după ce nenorocitul ăla ți-a aruncat lucruile.

Se referă la Jimmy. Încă îmi aduc aminte cât de tare m-a durut să aflu că mi-a aruncat toate lucrurile fără să mă întrebe măcar. M-am simțit distrusă în seara aia.

— În aceeași seară am decis să plec. Nu mi-am putut scoate din cap imaginea ta plângând. Mai întâi i-am tras-o bine tipului ăluia apoi am plecat la drum.

Xander își scarpină ceafa și privește doar în pământ în timp ce vorbește, semn că îi e puțin rușine să recunoască tot ce a făcut pentru mine.

— Stai așa, ai condus până în Portland?

Nu ar fi putut pleca cu avionul de seara fără să-și facă o rezervare din timp.

— Tu ai condus aproape două zile?

Distanța între Aberdeen și Portland e foarte mare, îți ia mult să ajungi cu mașina dacă mai pui la calcul pauzele.

— O zi jumate, spune și simt cum ochii mi se măresc.

— Nu te-ai oprit deloc?

Nu am permis de conducere, dar îmi pot da seama cât de obositor este să conduci atât timp.

— Aveam în minte numai imaginea ta plângând, nimeni și nimic nu m-ar fi putut opri atunci.

Simt cum o lacrimă mi se scurge din ochi.

— Tot ce se întâmplă acum nu poate fi real, e tot ce spun pentru că mi se pare că trăiesc un vis.

— Ai vrea să simți ceva mai real de atât?

Nici măcar nu apuc să-i răspund la întrebare pentru că buzele lui le-au capturat pe ale mele într-un sărut blând. Las lucrurile să-mi cadă din mâini și îmi așez palmele pe pieptul lui.

Mă lasă ușor pe spate și se pune deasupra mea. Inima mea bate cu putere. Totul e mult mai pasional, iar timpul pare că se mișcă în reluare.

Îmi înfund capul în saltea și gem cu putere atunci când atingem amândoi finalul în același timp. Rămân cu privirea în tavan și tot ce îmi pot spune e că Xander a reușit din nou.

Din nou a lăsat o prăpastie să se caște între noi doi și tot din nou s-a aruncat în ea și a urcat să ajungă la mine, dar o întrebare mă macină în continuare.

Cât timp voi mai fi dispusă să aștept după el ca să o escaladeze după ce se aruncă în ea?

∞

Afară s-a întunecat și încă nu realizez cât de repede a trecut timpul. Stăm amândoi întinși în pat, eu îmi odihnesc capul pe pieptul lui, iar el îmi mângâie părul

O singură întrebare mă chinuie și nu mai am răbdarea să aștept ca să i-o pun.

— Ce reacție a avut mama?

Întrebarea mea sparge liniștea, iar pieptul lui nu se mai ridică și coboară la fel de regulat. Îl simt cum înghite în sec, probabil s-a așteptat... sau poate că nu acum.

— Surprinsă. A fost destul de greu s-o fac să înțeleagă cine sunt.

Mi-o și imaginez.

— Însă când a auzit numele tău parcă s-a transformat dintr-o dată. Din femeia emoționată parcă s-a transformat într-o persoană gata să se bată.

Zâmbesc trist.

— Cum i-ai explicat totul?

— Exact cum a fost. A fost șocată să afle ce ai pățit, aproape că mi-a scos un dulap cu haine și trei albume de poze ca să le iau cu mine.

Așadar încă mai are lucrurile tatei.

— L-ai văzut și pe el?

Noul bărbat din viața mamei. Am înțeles că îl cheamă Ralph. Nu știu nimic despre el, dar Ralph pare numele unui om de treabă.

— Da, era acolo. Să știi că nu e un om rău. Când a auzit ce ți s-a întâmplat a propus să vină cu mama ta în Aberdeen.

Înghit în sec.

Acum un an jumătate au vrut să facă asta. I-am mințit că sunt plecată din oraș. La fel și acum doi ani.

— Și?

— A durat ceva până să se hotărască, dar mama ta m-a rugat să-ți transmit un mesaj.

Mă încordez cu totul.

— Ce anume?

— Oricând te simți pregătită, ea te așteaptă înapoi acasă.

Strâng din ochi. A înțeles că fug și de ce anume fug, din cauza asta a ales să-mi lase spațiul. Nu știu dacă voi avea vreodată curajul să fac asta, dar o apreciez pentru că îmi respectă decizia.

Cred că măcar aș putea încerca să-i dau un telefon. Au trecut câteva luni de când nu i-am mai auzit vocea.

— Mulțumesc pentru tot, spun și brațele lui se strâng mai tare în jurul meu.

— Nu-mi mulțumi, am intrat cu bocancii murdari în viața ta, eu ar trebui să-ți mulțumesc pentru că mă ții în continuare acolo.

Îmi ridic capul de pe pieptul lui și îl privesc drept în ochi.

— Vom încerca să curățăm totul împreună, dar am nevoie de tine să mă ajuți.

Dă din cap.

Mă pun cu capul înapoi pe pieptul lui și îi pot auzi clar bătăile inimii.

— Pentru tine cum a fost viața imediat după ce s-a întâmplat?

Știu la ce se referă. La cine se referă.

— Câteodată un vis, alteori un coșmar. Încă nu m-am trezit. Dar pentru tine?

Bătăile inimii sale au devenit mai puternice.

— Aproape la fel, dar am trăit știind că mai aveam ceva de făcut, de aia cred că am avut momente în care am fost mai mult treaz.

Sunt surprinsă de vorbele lui.

— Ce vrei să spui?

Trage cu putere aer în piept înainte să vorbească din nou.

— Nu știu dacă îți mai aduci aminte când am spus că i-am promis ceva, dar nu m-am ținut de cuvânt.

— Ba da, îmi aduc aminte.

S-a întâmplat în prima seară aici, atunci când a spart toate fotografiile cu ea.

— A murit în brațele mele. Am simțit cum sufletul ei i-a părăsit trupul. Era speriată și eu eram speriat, fiindcă nu am crezut că una ca asta se poate întâmpla.

Un nod puternic mi se pune în gât. E prima dată când Xander vorbește despre Libbie. La cât de tare îi bate inima îmi e frică să nu facă ceva.

Rămân tăcută și ascult.

— În secundele alea mă implora să-i promit ceva, iar eu am făcut-o.

Nu știu de ce simt că ce urmează să-mi spună va fi mai mult decât zguduitor și pentru mine. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă tata mi-ar fi murit în brațe.

— Ce anume?

— Mă implora să-i promit că n-o voi lăsa singură.

Aud cum își trage nasul. Mă ridic în fund și văd cum lacrimile îi alunecă pe obraji. Simt că inima mi se rupe în bucățele mici în fața imaginii ăsteia.

— Iar eu i-am promis că n-o voi lăsa singură nici după moarte.