Dimineața următoare mă trezesc singură în pat. Xander lipsește de la locul lui. Aseară am avut impresia la un moment dat că l-am auzit vorbind singur. Eram prea somnoroasă ca să-l înțeleg. Am fost atât de blocată în gândurile mele încât nu am realizat când am adormit.

Afară a ieșit soarele. Când mă dau jos din pat și trag de draperii, zâmbesc. Cred că una din părțile mele preferate ale zilei e să mă trezesc și să fie atât de luminos afară. Încep să-mi întind oasele și pășesc desculță pe parchet spre ușă.

Imagini din seara trecută îmi revin în cap. Din fericire când intru în sufragerie, constant că întreg dezastrul a fost strâns. Observ că toate dulapurile din sufragerie au fost deschise, iar acum sunt goale. Înghit cu putere în sec, când în minte îmi revin deodată pozele cu Libbie împrăștiate pe jos.

Recunsoc că sunt puțin geloasă, dar nu pe ea, fiindcă ea nu va mai avea vreodată șansa să-l atingă sau să-l vadă, ci pentru că realizez cât de mult o poate iubi Xander chiar dacă ea nu mai este în viață. Nu-i bine să gândesc așa, dar asta se întâmplă cu oamenii pe care-i iubim, dar nu mai sunt în viață. Rămân acolo pentru totdeauna.

— Bună dimineață, scumpo.

Scap un țipăt și sar într-o parte. Mă grâbesc să văd din partea cui a venit salutul și parcă mă mai liniștesc puțin atunci când o văd pe doamna Grace stând lângă masa din bucătărie.

Îmi duc mâna la inimă și încerc să-mi calmez respirația.

— Neața, salut înapoi și încerc să iau o gură mare de aer.

Nu am mai văzut-o pe femeia asta din seara în care am venit să-l caut din nou pe Xander. Chiar înainte ca el să reapară. Marea întrebare vine abia acum: ce caută aici?

Femeia nu mai poartă rochiile asortate cu eșarfă sau mărgele, ci e îmbrăcată într-o rochie de casă și poartă papuci de casă în picioare.

Clipesc des. Acum, pe bune, ce caută ea aici?

— Cum te mai simți? Ți-am făcut un ceai bun.

Nici măcar nu apuc să răspund la întrebarea ei pentru că vine către mine și îmi atinge fruntea, apoi obraji și, fără vreo avertizare, mă conduce spre canapeaua din sufragerie. Mă așez, ăsta nu e cumva un vis?

— Mai bine, replic și ea îmi zâmbește.

Pleacă după cana de ceai, apoi se întoarce făcându-se comodă lângă mine. E toată doar un zâmbet, iar chestia asta mă face să mă simt ciudat.

— Presupun că te întrebi de ce sunt aici, din cauza astă mă privești atât de nedumerită.

Nu răspund, în schimb iau o gură mare din ceaiul pe care l-a făcut. Mi-ar fi plăcut mai tare să-mi încep ziua cu o cafea tare, dar ceaiul făcut de ea e demențial.

— Puțin, răspund ușor rușinată.

Încearcă să-mi zâmbească apoi își freacă mâinile de picioare.

— N-aș vrea să te superi pe Xander pentru că nu ți-a spus, dar te asigur că el nici măcar prietenilor nu le vorbea despre mine. Odată au dat aici o petrecere și unul dintre ei adormise în cadă, mare sperietură a luat când m-a văzut încercând să-l trezesc cu oțet.

Zâmbesc și încerc să-mi imaginez cum ar fi să mă trezească cineva așa.

— Despre ce e vorba?

Nu e ca și cum Xander nu mi-a ascuns foarte multe lucruri în tot acest timp.

— Eu sunt bunica lui Xander.

Mă crispez puțin până când procesez informația. Asta explică destul de multe, încă de când am privit-o prima dată pe doamna Grace în ochi am observat o asemănare între ea și el. Nu am apucat măcar să vorbesc cu Xander vreodată despre ea sau s-o întreb ceva, dacă stau bine să mă gândesc nu știu nimic despre familia lui Xander.

Numai din partea lui Marianne mai rămâne să aud că e rudă cu Xander și nu va ma exista nimic pe planeta asta care să mă surprindă.

— Wow, păi, asta e super.

Ce reacție ar fi potrivită când o femeie în vârstă vine și îți spune că e bunica băiatului la care ai început să ții?

— Nu-i așa?

Încerc să zâmmbesc chiar dacă mă simt puțin inconfortabilă în momentul ăsta.

— Îmi dau seama că nu îți pică bine să aflii asta, spune și mă simt de parcă mi-a citit gândurile.

Nu știu dacă ar trebui sau nu să văd în asta vreo problemă. Xander nu a vorbit niciodată despre familia lui, iar pe doamna Grace am întâlnit-o din întâmplare atunci când am venit aici. Cumva, întâlnirea dintre noi două a fost mai mult vina mea.

— E surprinzător, n-am de ce să vă mint, dar nu am de ce să fiu supărată.

Detaliul ăsta mi se pare total neimportant în comparație cu toate celelalte.

— Să fii supărată pe mine, eu nu m-am prezentat din prima ca fiind bunica lui.

Da, dacă e s-o luăm așa, chiar ea este vinovata.

— Nu vreau să fiu supărată pe nimeni, încerc să zâmbesc. Niciuna nu am fost datoare una fața de alta să venim cu toate detaliile încă de la prima întrevedere.

— Da, dar și dacă e vreun strop de supărare, să fie pe mine, te rog.

Mă privește serioasă apoi ne bufnește pe amândouă râsul.

— OK.

Nu voi fi supărată pe nimeni. Cred că mai tare m-aș fi supărat dacă nu ar fi spus din prima cine e, de exemplul în cazul lui Warren nu m-aș fi gândit la posibilitatea ca cei doi să fie rude.

Măcar ea e sinceră.

— Unde e Xander?

Doamna Grace strânge din buze.

— Cred că a plecat acum o oră, a zis că nu va întârzia mult.

— Înțeleg.

A dispărut, sper că nu o face ca ultima dată.

— Dumneavoastră sunteți bunica lui, dar locuiți alături? încerc să schimb subiectul.

— Da, l-am crescut pe Xander de când era mic, înainte locuiam în Maine, dar am avut niște probleme de sănătate și am venit în Aberdeen. Aici mai am și alți nepoți.

Așadar, Xander vine din orașul Maine.

— Aici îl aveți și pe Warren.

Doamna Grace expiră cu putere.

— Așa e, uite vezi și eu greșesc mereu. Nepoata mea e mama lui Edward, Edward și Xander sunt strănepoții mei. Să mă scuzi, dar îl cresc pe Xander de când era un bebeluș și obișnuiam să spun mereu că sunt bunica lui. El îmi spune mamă, e o situație mult prea complicată.

Sunt uimită.

Xander îi spune străbunicii lui mamă.

— Ce s-a întâmplat cu mama lui Xander?

Întrebarea îmi scapă printre buze din cauza surprinderii. Aș vrea să-mi dau una peste gură, dar acum am scăpat-o.

— Mă scuzați că sunt atât de curioasă, dacă vă simțiți incomod să-mi spuneți, nu voi insista.

În ochii ei citesc puțină tristețe, dar o maschează.

— Stai liniștită, trecutul lasă cicatrici în sufletul oricui, iar dacă noi nu învățăm să acceptăm și să iertăm, peste ele se vor forma răni noi care vor sângera pe oamenii care nu ne-au făcut vreun rău.

Strâng din buze, are atât de mare drepate. Rămân blocată în fața ei, iar ea înțelege asta și continuă povestea.

— Nu, Xander nu a crescut lângă mama lui. După ce Xander s-a născut, ea a plecat.

După momentele de aseară, mă doare mai tare să aud una ca asta despre el. Mă uit la femeia de lângă mine și îmi dau seama după grija din ochii ei că îl iubește enorm de mult, dar golul lăsat de un părinte e foarte greu de acoperit, oricât de multă iubire ai putea împărtăși.

— Avea o carieră, planuri legate de viitor. Xander nu a făcut parte din ele de la bun început.

— Dar cum? Și tatăl lui?

Doamna Grace ridică pur și simplu din umeri.

— Nu știu cine este, nici dacă Xander l-a căutat vreodată, dar mama lui nu a vorbit niciodată despre el. Nici măcar nu cred că au avut vreo relație serioasă, dar nu am săpat niciodată prea mult în trecut. Xander e una din cele mai mari binecuvântări din viața mea. Nu am nevoie să știu mai mult de atât.

Îmi șterg o lacrimă de la colțul ochilor. Să aflu asta despre el mă întristează, dar m-a emoționat să aud cuvintele astea din partea doamnei Grace.

— Îmi pare rău.

— Ohh, scumpo, nu vreau să te întristezi și nici nu ai de ce să-ți ceri scuze.

Se grăbește să-mi atingă obrazul. Când îi simt pielea aspră pe față mea, mă grăbesc să-i lipesc palma pe fața mea și rămânem așa pentru câteva secunde.

Atingerea ei îmi aduce aminte de bunica mea. Asta îmi face inima să mi se strângă mai tare.

Doamna Grace nu se trage de lângă mine, ci cu mâna liberă începe să-mi mângâie părul.

— Xander e foarte norocos.

Zâmbește.

— Este un copil bun, April. Sufletul meu plânge adeseori când mă gândesc că soarta a fost nedreaptă cu el. Femeile pe care le-a iubit cel mai mult în viața lui, au dispărut. În fiecare seară mă rog la cel de sus să mă mai lase încă puțin lângă el. Știu că nu-i pot vindeca rănile, nimeni n-o poate face, dar voi închide ochii liniștită când voi știi că în viața lui a apărut cineva care îl va face din nou să iubească să trăiască.

Cuvintele ei au venit ca un pumnal în inima mea. Mai întâi mama lui l-a părăsit, apoi Libbie a murit. Nu vreau să știu ce va fi în sufletul lui dacă și doamna Grace ar dispărea.

Cum au putut atât de multe răni să treacă neobservate prin fața mea?

— Ați cunoscut-o pe Libbie?

Femeia dă din cap.

— A fost prima lui iubire, poate puțin prea toxică, dar a iubit-o foarte mult.

Simțurile mele parcă o iau razna la auzul cuvântului toxic.

— De ce spuneți că a fost toxică?

O aud cum expiră cu putere.

— Nu vreau ca Xander să afle că am purtat discuția asta cu tine, dar relația lor a fost mereu pline de surprize. Nu neg că ea nu l-a iubit, dar de multe ori mă gândeam că nu știau ce vor unul de la celălalt. Erau două firi total opuse, poate din cauza asta s-au iubit atât de mult. Din păcate, destinul a avut alte planuri.

— Știți ceva despre accident?

Strânge din buze în timp ce mâinile i se retrag în poală.

— Știu că s-au certat foarte tare în ziua aia. Ei au locuit împreună aici, iar în ziua aia a fost un scandal de proporții. Am apărut aici în momentul când ea îi spunea că s-a săturat și a ieșit pe ușă.

— Xander nu s-a dus după ea?

Doamna Grace mișcă din cap în semn de negație.

— Nu. Era și el nervos, dar mai era ceva, părea epuizat. Ea a plecat, el a rămas aici, iar seara a avut loc accidentul în care Libbie a murit.

— Xander nu a fost cu ea?

Încă o dată răspunsul este nu.

— Nu a plecat de acasă decât foarte târziu seara, când a fost anunțat că a avut un accident.

Informația asta mă face curioasă. Așadar Xander nici măcar nu a fost acolo atunci când Libbie a murit.

— V-a spus ceva despre ce s-a întâmplat?

— Nu. A fost total dărâmat. Vestea morții lui Libbie a fost o palmă puternică pentru toți. S-a închis foarte tare în el, a suferit. Cred că băiatul ăsta și-ar fi luat viața dacă nu eram eu.

Întreaga vlagă mi se scurge printre degete atunci când o aud.

— Xander a încercat să-și ia viața?

— Sunt sigură că în mintea lui asta era. Citeam asta în ochii lui de fiecare dată când se pierdea cu privirea. Arăta exact ca o persoană care nu mai are pentru ce trăi.

Când tata a murit am simțit că viața nu mai are sens. În zilele când mi se făcea dor de el mă întrebam dacă răspunsul la durerea mea era moartea. Oricât mi-aș fi spus eu că da, știu că pentru el ar fi fost un categoric nu.

Am suferit foarte tare din cauza absenței lui din viața mea în acești ani. Știu ce înseamnă șă-ți dorești să dai un minut din viața ta ca să mai poți auzi persoana pe care ai pierdut-o rostind un cuvânt.

— Nu a povestit niciodată ce s-a întâmplat în seara aia și nici eu nu am insistat. Cu toate că am aflat ceva din seara accidentului care și acum mă face să-mi pun semne mari de întrebare.

Cuvintele doamne Grace mă scot din gândurile mele și mă fac să fiu din nou atentă la ea.

— Despre ce e vorba?

Oftează atât de tare, de parcă se chinuie să prindă curaj.

— După ce s-a auzit de accident, normal că lumea, cunoscuții au început să vorbească, e trist să te gândești că o fată atât de tânără și-a pierdut viața într-un accident. Xander nu mi s-a deschis niciodată cu privire la ce s-a întâmplat în seara aia, mai târziu am aflat că în același accident și-a pierdut viața și un băiat, care era șoferul.

— Și ce legătură avea asta cu Libbie?

Doamna Grace se mulțumește doar să mă privească câteva secunde în ochi, apoi își lasă privirea în poală. Tăcerea se lasă între noi două. Pe moment nu înțeleg cum să-i traduc reacția, dar după ce încep să-i reanalizez fiecare cuvânt în parte realizez încotro bate, iar varianta asta mi se pare exagerată, imposibilă.

E posibil ca Libbie să-l fi înșelat pe Xander?