Mă grăbesc să ajung lângă el, având grijă să nu mă tai cumva în cioburile de pe jos. Xander pare complet rupt de realitare. După ce sparge o fotografie, întinde mâna după alta, o privește câteva secunde, apoi o lasă să pice la pământ pur și simplu.

Xander nici măcar nu e atent la mine atunci când apar în urma lui. Vinovăția pe care o simt în suflet mă copleșește. Fiecare cuvânt sau gând pe care l-am avut în legătură cu el și trecutul lui mă face să regret că am ales să fiu atât de pripită în privința lui.

Chiar acum, în fața ochilor mei, se întâmplă ceva.

Masca lui Xander a căzut și s-a spart în sute de bucățele.

Când sunt suficient de aproape de el, îl îmbrățișez din spate strâns, iar el se oprește din a mai scoate altceva din acel dulap. Mă simt atât de ciudat, dacă privesc în jos, nu văd decât fața lui Libbie. Îi văd pe ei doi fericiți împreună.

Recunosc că o singură dată m-am gândit că poate durerea l-a transformat pe Xander într-un om rece. Atunci m-am întrebat cine l-a rănt? Cine l-a rănit atât de tare încât a ajuns să-i facă să sufere până și pe cei care nu vor decât să-l iubească.

Asta până să mă apropii de el și să aflu despre Libbie. Dintotdeauna mi s-a părut o persoană atât de rece și introvertită, dar ceva la el îmi transmitea că nu este un om rău. Că nu ar trebui să-mi fie frică de el. Că dincolo de acei ochi de gheață el poate înțelege ce înseamnă durerea. Că îi îndepărtează pe cei din preajma lui, dar nu le face în vreun fel rău.

Când l-a bătut pe Warren a fost un adevărat șoc. Atunci mi s-a părut că văd ce se află în sinea lui, ce bestie continuă să se odihnească în adâncurile lui, așteptând să iasă la lumină.

În momentul ăsta nu pot decât să văd cine e Xander Mianov, iar acum nu mai există nimic care îl poate apăra.

— Îmi pare rău.

Cuvintele astea mi se par cele mai potrivite în momentul ăsta.

Mâinile lui se opresc din a mai face vreo mișcare, iar cioburile încetează să se mai spargă. În sfârșit pot să respir ușurată. Cu grijă îmi dezlipesc fața de spatele lui și privesc în jurul nostru.

Totul este un haos.

Atât în sinea noastră cât și în jurul nostru.

— Mi-am încălcat o promisiune.

Mă încordez la auzul vocii lui pline de suferință.

— O singură nenorocită de promisiune. O promisiune pe care i-am făcut-o persoanei pe care am iubit-o mai mult decât pe mine. Persoana din cauza căreia am făcut asta, ai fost tu April.

Inima mi se blochează.

Sângele îmi îngheață în vene.

Tote cuvintele pe care aș fi vrut să i le spun mi se opresc pe vârful limbii.

Aș vrea să întreb de ce, dar șocul e prea puternic ca să fiu capabilă să cer mai multe detalii. Din cauza mea? Dar cum?

— Acum să vii în casa asta și să spui că te-aș folosi ca să îmi pot aminti de ea, când eu simt că încep să mă îndepărtez mai mult de ea atunci când tu te aflii în preajma mea.

Un alt cuțit mi se înfige în inimă.

În fața ochilor încep să mi se deruleze toate momentele în care am pus la îndoială persoana din fața mea. Asta face rana să sângereze mai tare.

— De ce?

Vocea mea sună mai mult ca o șoaptă plină de durere, dar știu că m-a auzit, fiindcă i-am simțit mușchii încordându-se mai tare sub atingerea mea.

— De ce? Eu mă întreb asta de mult, dar nu am un răspuns. Te aflii aici cu mine ca să știu că ești în siguranță, nu am nevoie de nimic de la tine, poți să mă urăști, poți să fii în preajma oricui vrei, tot ce îmi doresc eu e să fii în siguranță și fericită. Chestia asta mie îmi face mai mult decât bine. Dacă simți că ai fost adusă aici doar ca să fii folosită, atunci sunt de acord să te duc înapoi la cămin sau la Marianne.

Înghit în sec.

— Îmi pare rău, repet din nou.

Știu că îmi înțelege răspunsul în măsura întrebării pe care tocmai a pus-o. Mi-aș dori să fiu în stare să-i spun mai multe de atât, acum când înțeleg cât de tare am dat-o în bară. Din păcate rușinea și durerea pe care o simt sunt prea greu de suportat în momentul ăsta ca să mai continui.

Mă rezum doar la cuvintele pe care oricine ajunge să le folosească atunci când realizează cât de mult au greșit.

Xander face un pas în față ca mai apoi să se rotească pe călcâie și să mă privească drept în ochi. Nu mai are lacrimi pe obraj, dar ochii săi sunt roșii. Abia dacă reușesc să-l recunosc în felul ăsta.

Îi prind obrajii în palme și îmi lipesc fruntea de fruntea lui.

Expiră cu putere.

— Îmi pare rău, repet din nou.

Strânge din maxilar.

— Știu, răspunde cu o voce răgușită.

Mă prinde cu palmele de talie. Încă de când i-am simțit atingerea am fost sigură că mă va îmbrățișa, în schimb, Xander mă ridică de la sol și începe să înainteze cu mine în brațe.

— Sunt cioburi pe jos, te poți răni, încep să mă zbat în brațele lui, dar fără folos pentru că el continuă să meargă cu mine așa.

Zâmbește stins.

— Chestiile alea nu pot să doară.

Merge cu mine înapoi în dormitor, unde mă întinde în pat. Chiar în clipa când vrea să-mi dea drumul, îmi încolăcesc picioarele în jurul bazinului său lipindu-l de mine. Îl pot simți atât de aproape de mine.

— Ce vrei să faci?

Poziția e una destul de neplăcută. Te duce mai degrabă cu gândul la cu totul altceva decât o discuție profundă.

La ceva și mai profund de atât.

— Nimic, răspunde prompt. Tu ce ai vrea să fac?

Întrebarea lui vine în timp ce mă privește în ochi. Cel puțin în direcția asta are privirea, fiindcă îmi dau seama foarte ușor că de fapt privește dincolo de ei.

Îi analizez chipul și un nod uriaș mi se pune în gât. Ultimele zile au fost mult prea pline de probleme, situații neprevăzute și adevăruri care au ieșit la iveală de nicăieri.

— Ar fi prea multe, e tot ce răspund și simt cum roșesc pentru că răspunsul meu poate fi ușor interpretabil.

— Cum ar fi? devine curios și o parte din încordarea de pe chip parcă îi mai dispare.

Inspir cu putere.

— Aș vrea ca măcar pentru două zile viața să devină normală. Prin normală mă refer să nu mai existe nimic care s-o perturbe, fără griji, fără adevăruri dureroase, fără măști. O zi în care totul să fie lipsit de armură.

Nu mint când spun toate astea. E destul de mult timp de când viața mea a luat-o razna. De când am început să cunosc fețele adevărate ale oamenilor, de când fiecare zi îmi înfățișează un nou mister sau un nou adevăr dureros. Dese ori mă gândesc când oare se va termina asta? Când totul va fi normal?

Sau anormal, fiindcă viața trăită în felul acesta a început să devină o normalitate.

— Asta ar însemna să nu mai trăiești, ci să supraviețuiești.

Nodul devine mai puternic.

— Ce vrea să însemne asta?

— Înseamnă că odată ce îți dorești ca viața să fie ușoară nu mai vrei s-o trăiești, fiindcă a trăi fiecare emoție din plin presupune să te bucuri de zilele cu soare și să știi să-ți ascunzi urletele de durere în zilele cu furtună. Când supraviețuiești, viața trece pe lângă tine. Din păcate, nu putem decât să ne bucurăm de viață fără să vărsăm și o lacrimă din când în când.

Uitasem cât de adânc poate să sape Xander atunci când își dorește asta.

— Spus în felul ăsta simt că îmi doresc ceva imposibil.

Ceva din supărarea care îi umbrea chipul mai devreme a mai dispărut.

— Atunci gândește-te la ceva posibil.

— Mă vei ajuta să-l obțin?

Se strâmbă atunci când aude.

— Dacă pot face asta, atunci te voi ajuta.

— Bun, sărută-mă.

Xander pare că tresare când mă aude.

— Ce?

— Ai auzit bine. Mi-ai cerut să cer ceva posibil, acum sărută-mă.

— Nu cred că...

Nu mai stau pe gânduri și îmi lipesc mâinile de obrajii lui, trăgându-l spre mine. Când buzele lui se lipesc de ale mele simt cum acel nod a explodat. E prima dată când sunt eu cea care face primul pas în direcția lui Xander.

La început pare susprins de îndrăzneală mea, dar reușește să mi se deschidă cu totul. Își lasă toată greutatea corpului pe mine și aproape scap un geamăt de plăcere când îl simt. Mă încordez cu totul când limba lui pătrunde în gura mea, adâncind mai mult sărutul.

Mâinile lui încep să se plimbe pe corpul meu.

Mângâie fiecare parte din trupul meu.

O alintă.

O sărută.

Toate astea mă înnebunesc puțin câte puțin. Xander scapă de tricoul de pe el în același timp cu mine. Rămân doar în lenjerie intimă în fața lui și pot vedea pe fața lui surprinderea amestecându-se cu plăcerea. Sunt puțin crispată, dar în seara petrecerii nu am putut să văd nimic.

Nu i-am putut citi emoțiile pe chip cum o fac în momentul ăsta. Pare că îmi studiază cu atenție fiecare părticică din trup. Încerc să nu las atenția pe care o primesc din partea lui să mă rușineze.

Xander este primul bărbat care mă vede așa. Care mă atinge în felul în care el a făcut-o. În trecut am mai avut relații, care nu au fost atât de serioase. Nu am reușit să ajung mai departe cu vreun băiat și asta pentru că nu am simțit că-mi doresc asta. După ce am ajuns în Aberdeen, moartea tatei m-a făcut să fiu foarte închisă în mine. În primul an de facultate nu am avut vreo relație, în următorii doi ani am încercat să ies și să mai cunosc oameni, dar fie nu era nimic serios, fie timpul meu puțin era un impediment pentru ceva serios.

La un moment dat mi-am spus că va veni momentul și persoana cândva, așa că nu are sens să forțez nota în ceea ce privește o relație. Nu știu nici cât de serioasă ar fi o relație cu Xander, dar acum sufletul îmi spune că orice se va întâmpla nu voi regreta nimic.

Dacă în prima noapte petrecută aici am vrut să dispar mai repde, acum îmi doresc ca secundele să devină mai lungi.

— Ești minunată, aud din partea lui.

Zâmbesc.

— Mulțumesc, tonul meu sună puțin nervos, dar încerc să scap de starea asta.

— Cred că ar trebui să plec.

Când îl aud aproape că tresar cu totul. Îmi strâng din nou picioarele în jurul lui ca să mă asigur că măcar îl pot împiedica.

— De ce?

Xander oftează.

— Nu vreau să forțez lucrurile. Nu știu dacă asta este bine pentru noi.

Mă ridic în fund și îl forțez să mă privească drept în ochi.

— În seara când ai venit în club a fost ceva bine pentru noi?

Xander strânge din dinți.

— Nu știu ce sentimente ai tu, Xander, e total adevărat. Nu știu nimic despre povestea ta. Nu știu ce lupte interioare se duc în sinea ta. Pentru mine un singur lucru a început să fie real.

— Ce anume?

Oftez și încerc să-mi schimb poziția, pentru că îmi e clar că momentul a trecut deja și nimic nu se va întâmpla între noi acum.

— Că viața îmi joacă în continuu feste. Că am avut încredere în oameni care m-au învățat doar cum să nu mai am încredere în ei. Că oricât de multe planuri aș încerca să-mi fac, ele niciodată nu vor urma cursul ales de mine și așa am ajuns în postura de acum. Am fost luată pe nepregătite cu foarte multe lucruri și am trecut cu greu peste unele întâmplări. Acum privesc înapoi și realizez că regret că nu mi-am permis să trăiesc fără să mai am așa multe așteptări și planuri fixe.

Înghite în sec și începe să mă mângâie pe spate, chiar în locul tatuajului.

— Înțeleg.

— Niciodată nu am avut o relație serioasă. Mi-am zis mereu că voi avea timp de asta, dar târziu am înțeles că nu e atât de ușor pe cât credeam. Nu vreau să te fac în vreun fel vinovat pentru ce urmează să spun, dar simt nevoia s-o fac.

Devine foarte atent la mine atunci când mă aude.

— Îmi pare nespus de rău pentru totul. Știu că am zis-o mai devreme, fac o pauza și o lacrimă îmi evadează din ochi, dacă am exagerat în vreun fel sau nu ți-am oferit oportunitatea să ai dreptul la replică a fost pentru că am început să am sentimente pentru tine. Chestia asta m-a speriat la început, apoi a apărut suferința.

Xander mă trage în brațele lui până să mai apuc să spun ceva. Nu zice nimic, ci mă mângâie în continuu pe spate. Pot interpreta reacția asta ca pe ceva rău sau bun, dar aleg ca în noaptea asta să las garda jos și să mă bucur că el este lângă mine.

Dacă mâine va decide că trebuie să mă dea din nou la o parte, atunci voi rămâne cu amintirea acestei seri în care amândoi am fost dezbrăcați de sentimente.