Despărțirea dintre noi a fost rapidă. Am încuiat ușa camerei de cămin, iar Xander mi-a depus un sărut pe frunte chiar înainte să-mi întoarcă spatele și să plece. Fără alte cuvinte, fără alte gesturi. A plecat, probabil înțelegând că vorbele pe care le-a spus l-au readus aproape de locul de unde a plecat.

Eu mi-am văzut de drum către facultate, încercând să nu mă mai gândesc atât de mult la el. Sau asta am crezut că fac, dar cu fiecare pas am avut o nouă întrebare sau curiozitate în cap.

Când am trecut de ușile de la intrarea în clădirea facultății, mai multe persoane au început să mă privească îndelung. Câțiva băieți s-au oprit din ce vorbeau doar ca să se uite după mine. Pe moment am crezut că poate m-am pătat cu ceva pe față, ba chiar am luat în calcul să nu fi plecat vreun zvon despre vizita nocturnă a lui Xander, dar apoi am înțeles.

Privesc în jos spre picioarele mele zvelte, lăsate la vedere. Nu din cauza lui Xander primesc atenția asta, ci din a mea.

În tot acest timp nu am venit la facultate exagerat de aranjată sau îmbrăcată mai sexy. E una din puținele dăți în care se întâmplă, dar pare că a atras privirile tuturor persoanele aflate pe hol.

Trag cu putere aer în piept și îmi continui drumul către vestiar, sub privirile atente ale băieților și răsutăcioase ale fetelor.

Drumul parcă a fost mai lung decât am crezut vreodată. Deschid dulapul ca să-mi arunc rucsacul și rămân pe loc. Mă simt ciudat și nu e din cauza câtorva secunde de glorie parcurse pe hol.

— Ce-avem noi aici? aud întrebarea din stânga mea, iar când recunosc vocea, închid ușa dulapului și chipul lui Darren iese la lumină.

Acum se înțelege.

Nu am mai vorbit deloc cu Darren de la ultima noastră întâlnire, în care am avut impresia că și-ar fi dorit să-mi rupă încheietura. Cred că e de vină acel moment sau zilele în care nu ne-am mai vorbit deloc pentru că pare diferit de cum îl știam.

Fața lui luminoasă a căpătat o umbră uriașă. Are pungi sub ochi, probabil din cauza lipsei de somn, iar tricoul de pe el nici măcar nu e călcat. Surprinzător din partea unei persoane care e atentă până la și cel mai mic detaliu atunci când vine vorba de el.

— Ziua ta nu e, deci presupun că s-a întâmplat ceva semnificativ în viața ta odată ce te-ai aranjat.

Ridic din sprâncene.

— Neața și ție, încep. Nu știu de când a te spăla pe față, pe dinți și a-ți trage o rochie pe tine înseamnă un mare efort, dar mersi că ai pus în evidență asta. Mă întreb ce părere aveai despre mine când purtam hainele mele largi.

Își dă ochii peste cap.

— Fii serioasă.

Mă întreb când voi mai reuși să fiu liniștită.

— Singurul neserios acum ești tu, continui și îmi scot cărțile de care am nevoie pentru că vreau ca acest dialog să se încheie cât mai repede cu putință.

— Vezi să nu. Ce s-a întâmplat cu tine, April?

Rămân surprinsă de întrebarea lui.

— Cu mine? Absolut nimic, mai bine te-aș întreba asta pe tine.

Face semn spre el.

— Mă dai la o parte exact cum ai făcut cu Sophia și Christian, și tot eu sunt ăla vinovat.

Din nou acel subiect. Mai enervantă e postura de victimă pe care o adoptă, de parcă aș fi un monstru.

— Cred că nu e cazul să redeschidem un subiect despre care am mai discutat o dată. Adu-ți aminte ultimul nostru dialog, apoi deschide gura.

Cuvintele mele îi mai taie din elan.

— Nu încerca să iei o postură de victimă, fiindcă nu ești una, continui să-l atac.

Ochii i se îngustează.

— Singura care a făcut până acum pe victima și va deveni una ești chiar tu.

Mă amuză.

— Încerci să mă ameninți?

Îi înfrunt fără frică privirea. L-am iubit pe Darren ca pe un frate, dar din câte se pare, în cazul lui, sângele s-a făcut apă.

— Ești atât de fraieră uneori, April.

— Am încheiat dialogul ăsta, mă răstesc la el și plec cu direcția spre sala în care urmează să am următorul curs.

Aud pași grei în urma mea, se pare că nu va renunța atât de ușor. Mă urmează în tăcere până când ajungem în sală unde dăm de două fete. Privesc în urma mea cu coada ochiului cum Darren se oprește în dreptul lor și le zâmbește de parcă nimic nu s-a întâmplat mai devreme. Inima mi se strânge când realizez cât de fals e băiatul ăsta de fapt.

Cele două fete îi zâmbesc înapoi, apoi mă privesc pe mine. Se ridică de pe locurile lor și ies din sala de curs. Darren se grăbește să închidă ușa în urma lor, iar când se rotește pe călcâie zâmbetul i se șterge de pe chip.

Arunc lucrurile pe masă. Cred că am sperat prea repede că voi scăpa ușor de el.

— De ce? vine întrebarea mea.

Face pași în direcția mea. Niciodată nu mi-a fost teamă de Darren, dar acum nu mă simt atât de bine, știindu-mă singură cu el.

Încep să mă întreb dacă l-am cunoscut vreodată cu adevărat.

— Discuția noastră abia a început, nu-mi poți întoarce așa spatele, April. Tu nu vezi ce se întâmplă între noi și felul în care am ajuns? În Portland nimic nu era așa.

Încep să cred că el trăiește doar în trecut.

— Nu mai suntem copii, Darren.

Strânge din buze.

— Serios, April. Trebuie să facem ceva, lucrurile nu pot rămâne așa între noi, nu se dă bătut. Am ascuns până acum asta de tine, dar eu te iubesc și tu mă rănești cu cât te îndepărtezi mai tare de mine.

Înghit în sec.

Îmi era teamă de ziua în care el va ajunge să-și mărturisească sentimentele față de mine.

Dacă înainte știam că nu-l pot iubi, după ce am văzut cât de departe poate ajunge, acum nu mai vreau să-l iubesc.

— Putem fi ca înainte. Ne putem întoarce înapoi în Portland. O luăm de la zero, totul va fi bine.

Încerc să zâmbesc, chiar dacă nu am vreun motiv de bucurie în mine. De fapt, în sufletul meu totul e pustiu la auzul cuvântului acasă.

Sunt sigură că uimirea mi se poate citi pe față. Nu mă pot întoarce să dau ochii cu mama și noua ei familie.

Noua ei familia.

Noua ei casă.

Noile brațe în îmbrățișarea cărora se simte acasă.

Noul ei soț.

Nu sunt pregătită pentru o astfel de întâlnire. Decât să merg înapoi acasă, prefer mai bine să mă întorc în camera mea de cămin și a Dianei și să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat.

— Îmi pare rău, încerc să nu mai fiu atât de încordată, dar singurul lucru pe care-l putem face e să ne salvăm prietenia. Nu am sentimente pentru tine, Darren, nu în felul în care tu ți-ai dori.

Devine mai încordat.

— De ce? Cândva m-ai iubit.

Cândva.

Ș în ziua când am încetat s-o fac, a fost tot din cauza lui. Încerc să las puțin garda jos pentru că îmi imaginez cât de greu este și pentru el să se simtă așa.

În definitiv știu cum se site o iubire în totalitate neîmpărtășită.

Tot el m-a făcut s-o simt.

— Îmi pare rău, repet. Înțeleg cât de greu e și pentru tine, dar nu mă poți obliga să simt mai mult. Îmi e dor de tine, Darren, de prietenia ta, de sprijinul tău, dar nu mă poți obliga să te iubesc. Te-am iubit cândva, dar totul s-a schimbat. Nu e vina nimănui, pur și simplu noi s-a întâmplat de fiecare dată la mometul nepotrivit.

Am încercat să strâng toată răbdarea pe care o am ca să-i pot vorbi. Înțeleg că în mintea lui dă vina pe Xander, dar unicul și singurul vinovat pentru tot ce se întâmplă e Darren.

Pare mai liniștit, dar dintr-o dată un zâmbet și o expresie total scârbită îi umbresc fața. Schimbarea lui bruscă mă face să mă simt nu tocmai în siguranță.

Privesc în urma lui spre ușă. De ce naiba nu a mai venit nimeni până acum?

Pentru prima oară în viața mea, simt teamă stând atât de aproape de el.

— Era de așteptat, cât mai ai de gând să rămâi o idioată? continuă după o pauză lungă, iar cuvintele îi ies amenințător pe buze.

Încremenesc când îl aud.

Darren își dă o palmă peste frunte și începe să râdă.

— M-am cam săturat să-ți suport fițele astea, strâmbă din nas și face un pas în față. Tu suferi, dar efectiv te doare în cur de casa pe care ai lăsat-o în urmă. Toată lumea te-a trădat pe tine, tu ești unica, care a suferit, când e de fapt invers. Tuturor o să ne moară părinții, asta nu înseamnă că trebuie să ne transformăm în niște gunoaie de oameni.

Mai fac un pas în spate. Inima mea se oprește din bătut când își duce ideea la final. Nu-mi vine să cred că poate vorbi cu așa de multă ușurință despre un subiect atât de delicat.

Se pare că azi voi cunoaște fața reală a tuturor oamenilor din viața mea.

— Nu faci altceva decât o dramă din viața pe care ți-ai ratat-o singură! urlă la mine.

Pe lângă sentimentul de uimire și ură care a început să mocnească în mine, mă simt scârbită de omul care se află în fața mea.

— Pe lângă asta mă faci să mi-o pierd și pe a mea, continuă dezamăgit. Am venit aici după tine, am făcut pe băiatul bun cu tine și am încercat să-ți fiu alături. Nu am primit nici măcar o șansă din partea ta după toate astea! În schimb nenorocitul ăla de Mianov a devenit umbra ta!

— Nu-l amesteca pe el, strig la fel de tare către el cu speranța că vom fi auziți.

Râde din nou.

— Știi cum va fi o relație cu el? Se va sătura de tine după ce ți-o trage, apoi vei veni tot la mine să-ți lingi rănile!

— Visezi, băiete.

— Eu încerc să te scot la lumină, April, ai devenit o târfă la propiu și la figurat.

Ridic palma ca să-l lovesc, dar îmi anticipează mișcarea și mă prinde de încheietură chiar înainte să-l lovesc. Mă strânge din nou, la fel de tare cum a făcut-o pe holurile facultății.

— Nici să nu îndrăznești, spune și presiunea pe care o pune asupra mea se mărește.

Mă împinge cu putere în spate. Nu reușesc să-mi mențin echilibrul din cauza forței pe care a folosit-o și cad pe podea. Impactul dintre genunchii mei și sol îmi trimite unde de durere în picioare.

Rămân cu privirea blocată în pământ, încercând să înțeleg ce s-a întâmplat.

— Am vrut să fie ceva serios între noi, dar dacă stau să mă gândesc mai bine acum, nici măcar n-aș fi dispus să ți-o trag acum când știu că el probabil te-a atins deja.

— Ești un nenorocit, scuip cuvintele cu obraji plini de lacrimi.

Ceea ce urmează este mai dureros decât m-am așteptat. În fond, nu știu dacă fizic sau sufletește mă doare mai tare. După ce rostesc acele cuvinte, vizibil supărată și plină de ranchiună durează circa o secundă până când îmi simt obrazul ars, iar capul mi se întoarce într-o parte.

— Ai grijă cum vorbești!

Darren tocmai m-a lovit.

Rămân blocată cu fața în direcția opusă și amintiri din trecut îmi revin în minte. Amintiri cu noi doi când eram mici și ne jucam împreună. Amintiri din școala generală când împărțeam pachetul.

Amintiri în care îmi promitea că mereu va avea grijă de mine și mă va apăra. Din câte se pare, m-a apărat de aproape oricine cu excepția persoanei lui.

Obrazul mă ustură foarte tare, dar durerea asta nu se compară cu durerea pe care o simt în interiorul meu. Am știut de când eram în Portland că vreau să plec de acasă, fiiindcă simțeam că, cu excepția familiei mele, nimeni nu era real. Prieteniile existau, fiindcă era ceva normal, dar, din păcate, nu au fost și autentice.

Știu că am ales să plec din Portland, fiindcă nu mă mai regăseam. Fiindcă mă puteam afla în mijlocul grupului, știam că fiecare era pentru el.

L-am iubit cândva pe Darren, dar el era preocupat doar să filtreze cu alte fete. Chiar el mi-a mărturisit la momentul acela că nu ar putea fi împreună cu o fată ca mine pentru că nu-și dorește nimic serios.

Mi-a rupt inima în două și nu am mai putut să-l iubesc. Ăsta e și motivul pentru care acum nu aș putea să fiu cu el, nu-l pot uita cum mă privea atunci când a spus acele cuvinte fără nicio reținere. Fără ca măcar să înțeleagă cât de tare mă rănea.

— Niciodată nu voi putea fi împreună cu o fată ca tine.

El a uitat toate astea, la fel ca multe altele. A uitat ziua în care mi-a frânt inima și era de așteptat s-o facă, căci dacă nu ar fi uitat, ar fi încercat să repare ceva.

Încep să râd în timp ce noi lacrimi mi se rostogolesc pe obraz.

Dintr-un anumit punct de vedere are dreptate, sunt o idioată.

— Ce dracu' e în neregulă cu tine?

Strâng mâinile în pumni și mă ridic de jos, evitând să-i răspund la întrebarea pe care mi-a pus-o. Reușesc să mă ridic, dar durerea continuă să-mi pulseze în picioare.

În sinea mea a început o furtună. De fapt, era de mult acolo, până acum am reușit să fug din calea ei, dar a venit momentul să mă lovească din plin.

Nu mai pot să fug.

Nu mai vreau să fug.

— Te urăsc, spun printre lacrimi, mai mult ca niciodată.

Tresare la auzul cuvintelor mele, vizibil surprins de tonul meu plin de ranchiună. Probabil s-a așteptat la vreo declarație de dragoste drept cadou pentru ce tocmai a făcut.

— Nu te vreau în viața mea. Iar dacă ai existat în ea a fost pentru că ți-ai dorit asta, nu pentru că te-am forțat eu.

Mă ascultă atent, strângându-și pumnii pe lângă corp.

— Iar pe Xander nu-l amesteca în problemele noastre. Atât timp cât eu îl las în viața mea, nu ar trebui să fie problema ta.

Tensiunea din jurul nostru se poate tăia cu un cuțit. Lacrimile mi s-au uscat pe obraji, nici măcar nu ar mai avea vreun rost. Nu pentru el.

A demonstrat tot ce era de demonstrat.

— Mă urăști, așa-i? întrebarea lui e scuipată cu atât de multă ură.

Observ că se încordează.

— Da.

— Dar pe el îl iubești?

Știu la cine se referă fără să-i rostească numele.

— Da, răspund și am parte de o explozie în capul pieptul când realizez că tocmai am recunoscut asta cu voce tare.

Darren pare șocat și mă împinge din nou la pământ, strângându-și pumnii pe lângă corp.

Mă încordez din tot mușchii, când înțeleg ce urmează, iar el pare atât de mulțumit și mândru de el. Sunt pregătită să deschid gura și să strig după ajutor când o voce groasă umple golul din sală.

— Dacă faci asta, o să-ți dorești să mori.

Rămân fără aer.

Nu se poate.

În pragul ușii stă un băiat înalt, bine făcut cu părul nisipos și ochii verzi. Nu vorbesc despre acel verde obișnuit, ci despre o culoare foarte deschisă, poate dacă te-ai uita la el fugitiv ai crede că de fapt sunt albaștri. Are vreo trei alunițe pe față, două sub sprânceana dreaptă și una pe pometele stâng.

Acei ochi i-am mai văzut cândva și sunt sigură că memoria nu mă trătează. El e băiatul pe care Xander bătut pe holurile liceului.

Fiul decanului.

Vizibil încordat face pași mari către noi, împingându-l pe Darren din fața mea.

— April! aud o voce cunsocută.

L-am analizat atât pe băiatul ăsta încât nu am mai dat importanță celorlalte detalii.

— Diana? îi rostesc numele surprinsă când, cârlionții ei aproape că îmi taie repsirația după ce mă îmbrățișează.

Aceasta mă strânge cu putere apoi îmi ia la control fața. Pare foarte speriată, mă întreb ce a văzut sau ce a auzit. Mă ajută să mă ridic de jos, brațele ei strângându-mă cu putere. Observ că tremură, dar dacă mă uit mai bine și eu fac asta.

Zâmbetul macabru de pe fața lui Darren, nu dispare. Când mă fixează din nou cu privirea, mă blochez.

— Vezi cât de drăguț, April? Vărul lui Xander și iubita lui îți sar în ajutor. Ups, nu cred că trebuia să spun asta.

Zâmbește cu toți dinți, iar eu mă pierd. Băiatul din dreptul meu se repede către el și îl lovește cu pumnul. Am privirea blocată în direcția lor, dar mintea mea e în altă parte. Nici măcar nu mai sunt atât de atentă la ce se întâmplă între ei. Diana pare că încearcă să-mi vorbească, arată și ea suprinsă, dar nu o aud. În capul meu se învârte o singură întrebare.

Vărul și iubita cui?

Nimeni nu este real, îmi șoptește subconștientul meu.

Nici măcar tu.