Angel mă împinge cu un gest scurt în interior, iar primul impuls pe care-l simt e să mă întorc și s-o iau la goană de-aici. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să mă aflu în aceeași încăpere cu bărbatul din fața mea. Nu mi-a făcut nimic, este total adevărat, dar ceva îmi inspiră nesiguranță când mă privește. De parcă toate simțurile mele o iau razna brusc și îmi urlă să fug, pentru că nu mă aflu unde trebuie și alături de cine trebuie

De parcă el ar putea să semnifice mai mult decât pot eu să înțeleg.

Strâng din ochi și din buze când aud cum ușa se închide în urma mea, semn că Angel a plecat și ne-a lăsat singuri. În mintea mea numai cuvinte de mulțumire nu au existat la adresa lui.

Parcă să mă las pe mâna unui necunoscut găsit pe internet nu mai sună chiar atât de rău. Ce poate să meargă prost în cele din urmă?

Pe cine păcălești, April? N-ai face niciodată asta, așa că lasă-l să te tatueze și fă-te nevăzută apoi.

— Pe lângă intrat în belele, îți plac și tatuajele?

Când îl aud vorbind, din nou, simțurile mele se pun toate în alertă. Puține sunt momentele în care m-am simțit atât de stânjenită față de cineva.

Ceea ce simt atunci când ochii săi albaștri mă analizează din cap până în picioare, iar maxilarul i se încordează când studiază fiecare părticică din mine nu este nici pe departe frică, ci o senzație ciudată care îmi spune că ar trebui să stea departe de mine, dar în același timp să vină mai aproape și să îndrăznească mai mult.

Oficial, o iau razna.

— Să spunem că mi se par cel puțin interesante, încerc să vorbesc, chiar dacă am impresia că limba mi s-a împleticit în gură.

Fac câțiva pași spre el, simțindu-mă din ce în ce mai mică sub privirea lui de gheață. Cred că totuși o să pot să trăiesc după ziua asta.

— Cel mai nașpa răspuns pe care l-am primit vreodată, dar e în regulă. Spune-mi, cu ce anume te pot ajuta?

Se ridică de pe scaunul lui și se îndreaptă de spate în timp ce începe să-și strângă toate ustensilele pe care urmează să le folosească.

Haide, April, nu mai fi un copil. E un coleg de la facultate, nu-ți poate face niciun rău.

Încerc să mă susțin și expir o gură mare de aer.

— Nimic complicat, comentez.

Pufnește din nou.

— Ai încredere, chiar dacă era ceva mai complicat, aș fi scos-o la capăt.

Momentul în care încearcă să zâmbească atunci când revine cu privirea asupra feței mele în timp ce-și trage pe mâini o pereche de mânuși, mă neliniștește mai tare.

— Așa mă gândeam și eu!

— Unde anume vrei tatuajul?

Strâng din dinți pentru că asta e partea de care m-am temut cel mai tare din clipa în care l-am văzut. E acum ori niciodată, dacă nu las deoparte toate temerile astea care mă fac să simt furnicături pe piele, nu voi ajunge nicăieri. Știu de ce am venit aici și ce îmi doresc, așa că nu mai are sens să las toate emoțiile astea să mă sperie.

Fără vreun avertisment sau răspuns la întrebarea lui, scap de bluza de pe mine. Rămân doar în sutien în fața lui Xander, iar pe fața lui pot citi uimirea. Nu cred că se aștepta la una ca asta din partea mea. Totuși, să mă aflu așa în fața lui nu mă face să mă simt la fel de vulnerabilă ca atunci când îi întorc spatele, lăsând la vedere pitonul uriaș pe care Angel mi l-a tatuat pe spate acum trei ani, alături de alte două date care sunt scrise cu cifre romane chiar sub tatuajul cu șarpele.

Strâng din buze din cauza tăcerii lui. Știu, nu s-ar fi așteptat vreodată la una ca asta din partea unei fete ca mine. Mi s-a spus des atunci când tatuajul meu a fost văzut și de alți oameni. Persoanele care ajung să vorbească mai des cu mine, nu înțeleg cum am ales un asemenea tatuaj.

Din păcate, ei nu vor înțelege pe deplin toate motivele care stau în spatele lui.

Tot aerul mi se blochează în piept când simt cum sunt atinsă pe spate, exact în locul unde se află capul pitonului. Tatuajul meu a fost una din capodoperele lui Angel, o lucrare care i-a adus nimic altceva înafară de mândrie și determinare.

Nu voi uita ziua în care am venit aici și l-am rugat să-mi facă un tatuaj, orice știe că ar putea avea legătura cu păcatul, fiindcă așa mă simțeam în clipa aia, murdară de păcate.

— E minunat, e tot ce aud din partea lui Xander și zâmbesc trist.

— Opera lui Angel, răspund și mă așez pe un scaun, încercând să rămân în continuare cu spatele îndreptat spre el.

— Care e semnificația lui?

Clipesc des. Probabil ar trebui să nu-i ofer prea multe explicații, dar simt că vreau să-l fac să mă înțeleagă. Chiar dacă asta nu are vreo logică în clipa de față.

— Păcatul, replic aproape robotic. Mi-am dorit ceva care să reprezinte asta și Angel mi-a tatuat un piton.

Când îl aud că izbucnește într-un râs scurt, îmi rotesc privirea suficient cât să-l pot vedea cu coada ochiului.

— Râzi cumva de mine?

— Mi se pare amuzant că ai cerut un tatuaj, care putea fi interpretat în atât de multe feluri, iar el a ales să-ți tuatueze o reptilă. Clasic.

— Hmm, tu ce ai fi ales dacă aș fi venit la tine atunci?

Nu stă prea mult pe gânduri și îmi oferă un răspuns.

— Ți-aș fi tatuat ceva care să aibă legătură cu dragostea, fiindcă nu există păcat mai mare sau mai savuros decât iubirea.

Mă blochez din cauza vorbelor pe care le aud venind tocmai din partea lui. Nu e o idee atât de rea, dar am ajuns să ador pitonul făcut de Angel. E ceva opus a ceea sunt eu de fapt, iar asta mă face să-l simt atât de special.

— Datele astea ce reprezintă?

Mă îndoi de spate când simt că degetul lui a început să atingă locul în care sunt tatuate cele două date în cifre romane. Momentul în care l-am simțit acolo a fost similar cu o arsură.

— Ele îmi aduc aminte cât de lașă sunt de fapt.

Tăcere.

— Pot să întreb de ce?

Mi se pare amuzant că încearcă să facă pe băiatul drăguț acum.

— E o poveste tristă, e tot ce răspund și îmi sprijin obrazul în palme.

Îl aud doar cum oftează.

— Poate vei avea timp într-o zi să mi-o povestești.

Dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg, inima începe să-mi bată mai tare. Nu cred că ziua aia o să vină, dar aleg doar să încuviințez.

— Îți va frânge inima o astfel de poveste, comentez.

Râde.

— Nu poți frânge ceva ce a încetat să mai bată acum mult timp.

Rămân fără replica în fața cuvintelor sale. Totuși respect faptul că nu a insistat să afle mai multe despre motivele care stau în spatele tatuajului meu, așa că nici eu nu îl întreb mai multe. Simt că devenim apropiați, iar conexiunea asta mi se pare ciudată.

Recunosc că îmi place să cunosc oameni noi, dar a început să-mi fie atât de teamă să devin mai apropiată de cineva. Știu toate învelișurile pe care sufletul meu le are, odată ce sunt date la o parte, nu găsești decât o April vulnerabilă care nu vrea decât să-i ajute pe cei din jur, fiindcă știe cât de greu poate fi să treci peste durere.

Pentru că știe cum se simte acel drum și nu vrea să-l parcurgă din nou.

Nu vrea să aibă așteptări prea mari, fiindcă asta însemnă să ajungi dezamăgită.

— Așadar, ce să fie acum? îl aud și observ cum pregătește mașina de tatuat.

— O nouă dată.

Vorbele îmi ies cu o greutate imensă. Toate trăsăturile i se înăspresc. Cred că începe să înțeleagă că semnificația lor e mai mult decât importantă.

Continui să-l analizez cu coada ochiului fiecare pas pe care-l face, modul în care se încordează atunci când îi spun data exactă. Cum strânge din buze și oftează din ce în ce mai des atunci când începe să-și pregătească ustensilele.

Rămân într-o tăcere totală pe tot parcursul orei în care eu stau în încăperea asta, tot ce umple liniștea este bâzâitul mașinii de tatuat.

Nu simt durere.

Nu mai simt durerea.

Nu când mă gândesc care e motivul ei. Mă surprind și pe mine de cât de calmă reușesc să fiu în momentul ăsta. Când rămâneam cu Angel, aveam nevoie de câteva pauze în timp ce lucra, fiindcă nu reușeam să mă controlez, dar mai ales pentru că Angel știa totul și îmi permitea să fiu slabă în acele secunde.

Îmi spunea să dau totul afară, fiindcă atât timp cât le țin în mine, le voi da puterea să mă distrugă.

Din când în când privesc spre una din oglinzile atașate de perete și pot să-i văd în continuare expresia încruntată a lui Xander. E foarte concentrat încât nu observă că îl analizez, dar ăsta e unul din puținele momente în care pot să îl văd atât de aproape. Față de mine, corpul lui e acoperit aproape pe de-a-ntregul cu tatuaje, dar cel mai curioasă mă face tatuajul de pe fața lui. Chiar sub ochiul drept, pe pomete e tatuată o mică lacrimă.

Înghit în sec. Nu cred că mă înșel, aceea e o lacrimă. Mijesc ochii ca să mă asigur că nu sunt vedeniile mele, dar în acel moment privirea lui Xander se ridică și o cuprinde pe-a mea. Mă simt de parcă aș îngheța în clipa când ochii lui îmi analizează chipul.

De această dată nu mă mai arăt speriată și rămân acolo, susțind contactul vizual dintre noi doi, ceea ce îmi provoacă furnicături pe șira spinării, exact în locul unde degetele sale se odihnesc acum.

— Ai găsit ceva interesant? îl aud în sfârșit, iar vocea lui răgușită face ca tensiunea din mine să crească.

— Îmi plac tatuajele tale.

Zâmbește în colțul gurii.

— Mulțumesc, o parte din ele mi le-am făcut chiar eu.

Tensiunea se evaporă și lasă loc surprinderii.

— Wow, e tot ce reușesc să spun.

Ridică din umeri.

— Trebuia să exersez pe cineva, nu?

— Asta începe să-mi ridice niște semne de întrebare, comentez și pentru prima oară de când am pășit în locul ăsta îl văd zâmind.

Tensiuea s-a întors.

— Stai liniștită, presupun că semnificația datelor ăstora nu e una plăcută, așa că dacă ceva nu iese bine, oricum tu nu ești fericită atunci când te uiți la ele.

— Ești chiar atât de sigur?

— Nu ai cum să te simți fericită atunci când privești spre ceva sau cineva care te-a distrus.

Tot aerul din plămâni se evaporă și contrar așteptărilor sau principiilor pe care le urmez atunci când mă aflu în preajma persoanelor pe care abia le-am cunoscut, mă aud spunând adevărul din spatele acestor tatuaje.

— Fiecare dată reprezintă ziua în care am pierdut pe cineva drag.

Tăcere.

Din nou.

În viață nu alegi pe cine să pierzi, ci pur și simplu se întâmplă. Tot ce-ți rămâne de făcut este să înveți să trăiești fără ei. În unele momente mă gândesc că am murit acum mult timp, cam după ce am eșuat la fiecare încercare de a trăi fără acele persoane care erau mai mult decât importante. Erau asemenea soarelui pe care-l cauți după zile lungi de furtună... te încălzesc, te fac să zâmbești fără motiv. Te fac să trăești, iar când dispar, totul vine ca o palmă grea care te lovește cu forță.

Este palma pe care o primești atunci când ai impresia că urmează să fii mângâiat.

Pierzi oameni pentru care ți-ai da viața și începi să vezi adevărata fața a lucrurilor și a persoanelor din jurul tău. Ajungi prins într-un labirint unde trăiești șocul singurătății și te chinui să-ți vindeci acele răni, urli, plângi, suferi, implori după ajutor.

Implori cerul să-ți mai ofere câteva secunde lângă acea persoană. El e singurul martor la suferința ta, dar nu te poate salva, fiindcă el ți-a luat totul. Partea cea mai grea vine atunci când trebuie să te ridici.

Ești speriat.

Nu știi ce să mai faci cu propria viață.

Nu accepți că totul a trebuit să fie așa.

Realizezi că ești singur și nu știi ce drum să urmezi, totuși te zbați ca sufletul tău să rămână curat. Cazi, te ridici, iar cazi, apoi te înfurii. Observi că tu nu cauți decât bine, dar tot ce primești sunt răni noi. La fiecare cădere nouă, nu doar obrazul ajunge să-ți fie pătat, ci și sufletul.

Începi să te întuneci.

Renunți la tot.

Adopți un nou chip, îți întemnițezi sufletul și arunci cheia, uiți continuitatea normală a vieții și începi să faci ravagii, atât în jurul tău cât și în sinea ta.

— Îmi pare rău, e tot ce aud.

Glasul lui nu mai e la fel de rece ca mai devreme, pot simți tristețea din el.

— Din păcate, nu poți alege când apare sfârșitul, viața trebuie să meargă mai departe.

Ești o mare mincinoasă, April, viața ta numai înainte nu a mers.

— Unde au fost sentimente, lași bucăți din tine, indiferent dacă ți-ai dorit sau nu asta.

Mi-ar plăcea să nu-i dau dreptate, dar nu pot, fiindcă asta s-a și întâmplat. Am lăsat părți din minea în urma mea. Atât de multe încât am ajuns să mă simt amorțită și pierdută.

— Eu am ales să-mi aduc aminte când au fost acele momente, încerc să fac o glumă, dar îngheț când palma lui mă mângâie din nou pe spate, făcând cerculețe mici.

— Mai degrabă te-ai pedepsit să-ți aduci aminte.

— Nu am o viață atât de tristă.

Iar ai mințit.

— Ce reprezintă pentru tine un tatuaj?

Nu stau prea mult pe gânduri.

— O amintire.

— Și asta nu se numește pedeapsă? Să-ți aduci aminte de fiecare dată ce te-a făcut să suferi?

Strâng din buze.

— Dar pentru tine ce reprezintă?

Răspunsul lui vine la fel de repede ca al meu.

— Sunt ca pansamentele pe care le pui peste o cicatrice, în speranța că se va vindeca.

Zâmbesc trist. Nu m-am gândit niciodată la o astfel de semnificație. La fel de bine cum n-aș fi crezut că Xander poate să fie o persoană atât de profundă. Asta mă face să mă tem de el. De ce? Fiindcă asta înseamnă că dincolo de tot ce vrea să arate se ascund multe răni și dureri nespuse.

Sufletele condamnate la o astfel de pedeapsă sunt cele mai periculoase. Nu vei știi niciodată sub ce forma va ieși la suprafață toată durerea aia.

Nu vei știi niciodată cum arată bestia care hibernează în adâncurile lor.

— Cicatricile nu se vindecă.

— Ohh, ba da, se vindecă. Nu există oameni care vor să vindece așa ceva.

La partea asta trebuie să-i dau dreptate, oricât de tare simt că-mi displace asta. Din păcate, nimeni nu mai vrea să rămână alături de tine atunci când înțeleg că sunt prea multe părți din tine pe care trebuie să le repare.

— E gata, vrei să-l vezi?

Sunt ruptă din gândurile mele. Priviriea lui încă nu s-a dezlipit de chipul meu. Stă acolo de parcă încearcă să pătrundă în sinea mea.

— Da, mă grăbesc să răspund.

Ce nu e în regulă cu mine?

Se întinde după ceea ce pare a fi o oglindă. Când o întoarce spre spatele meu și văd noua dată proaspăt tatuată nu pot decât să trag cu putere aer în piept și să oftez. Cifrele arată exact ca cele făcute de Angel, aș fi vrut să mă bucur mai tare de el, dar când știu ce semnifică nu pot decât să-mi promit din nou că nu o să mai revin din nou în locul ăsta.

Nu ca să mai adaug un nou nume pe listă.

— E minunat, e tot ce reușesc să spun înainte să-mi mut privirea asupra feței lui și să observ expresia tristă care i s-a conturat pe chip în timp ce privește către tatuajele mele.

— Cel mai vechi are trei ani, comentează când observă că sunt fixată pe privirea lui.

Înghit cu putere în sec.

— Iar următorul e la câteva zile diferență făcut față de celălalt.

— Așa e, într-un timp atât de scurt poți pierde mai multe decât crezi.

Îl aud cum trage cu putere aer în piept.

Încep să mă mișc de pe locul meu, iar când mă întorc cu fața spre el observ că este în continuare blocat. Mă întreb ce se află dincolo de acei ochi care acum privesc pierduți în gol?

Nu e prima dată când văd astfel de fețe.

Nu e prima dată când mă lovesc de situația în care oameni care nu mă cunosc și încep să-mi afle povestea, să rămână șocați de ceea ce ascunde zâmbetul meu fals. În ultimii trei ani nu pot spune că am mai zâmbit cu adevărat, ci doar ca restul să nu-și facă griji. Realitatea e că mi-aș dori din nou să aflu cum se simte fericirea sinceră, dar April din trecut a murit acum mult timp.

Nimeni nu știe asta. Ei nici măcar nu cred că așa ceva s-a întâmplat, fiindcă mă văd în continuare aici. Fiindcă nu văd vreo rană.

Fiindcă nu am cerut ajutor.

Respir.

Vorbesc.

Zâmbesc.

Dar ei nu știu ce se află dincolo de toate astea. Nu vor știi că fac toate astea, dar nu trăiesc cu adevărat de fapt. Mă prefac doar ca restul să creadă că sunt bine, dar în mine s-au dat lupte despre care nimeni nu va știi vreodată.

— Îmi pare rău, îl aud încă o dată și își ridică privirea spre mine.

— Nu trebuie, nu e ca și cum ai tu vreo vină. Apropo, nu am apucat să-ți mulțumesc pentru azi dimineață.

Ochii lui îi fixează din nou pe ai mei, iar fiorul pe care-l simt în urma contactului nostru vizual îmi face pielea să se zbârlească.

Mai devreme păreau atât de deschiși și limpezi, dar după ce m-a auzit ceva din ei s-a întunecat.

Zâmbește și ceva din reacția lui nu-mi place.

— Nu merge așa, continuă și simt că mă blochez.

— Adică?

— Adică nu îmi sunt de ajuns scuzele, vreau ceva mai mult.

Ridic una dintre sprâncene și încep să analizez din nou locul în care ne aflăm ca să mă asigur că ăsta nu e cumva vreun vis. Nu am stat îndeajuns de mult în preajma lui Xander încât să-mi pot crea o părere personală despre el, dar știu ceva foarte sigur, anume că e o fire îndrăzneață. Nu mă refer numai la curajul lui, ci și la tupeul lui.

Încerc să râd în speranța că asta va mai calma apele și el îmi va urma exemplul, din păcate nu primesc de la el decât o mică încruntătură între ochi. Apare în fața mea cu aceeași expresie ciudată.

— Nu poți vorbi serios, ce aș putea eu să-ți ofer în schimb pentru ajutorul tău și cum rămâne cu partea aia în care bărbatul trebuie să fie un adevărat gentleman?

De data asta obțin un rânjet din partea lui.

Sunt pregătită să-i aud următoarea replica, dar nu spune nimic, ci face exact ultimul lucru la care m-aș fi putut aștepta vreodată.

Acum se află în fața mea, rânjind și privindu-mă drept în ochi, dorindu-și să găsească acele părți din mine pe care le-am îngropat atât de bine, iar în următoarea secundă mă trezesc cu el, trăgându-mă spre el, suficient cât piepturile să ni se lipească, iar pelvisul meu să fie fie lipit de abdomenul lui. Una din mâinile sale zace pe spatele meu, parcă trăgând conturul șarpelui.

Între fețele noastre sunt doar câțiva centimetri distanță, îi pot simți respirația mentolată, combinată cu un iz puternic de tutun.

— În ce eră trăiești?

Încerc să las șocul și fierbânțeala din obraji să dispară și primul meu instinct e să-i prind obraji în palme și să-l țin la o distanță mai mare de fața mea.

— Te avertizez că am făcut karate când eram mică și o să iasă urât dacă nu te îndepărtezi.

Pentru prima oară zâmbește larg, dezvelindu-și dinții albi și drepți. Sub atingerea mea pot să simt gropița care i se formează în obrazul drept. Greșesc, lăsându-mi garda jos pentru că ajung cu mâinile imobilizate la spate și fruntea lui lipită de-a mea.

— Chiar sunt curios.

Expir cu putere.

OK, poate am crezut în dimineața asta că mi-a fost de mare ajutor, dar acum înțeleg că cel mai mare pericol este el, nicidecum acei muncitori. Încep să mă zbat în strânsoarea lui, dar el aplică mai mult presiune.

— Te rănești singură.

— Poate dacă mi-ai da drumul, n-aș mai face-o.

Strânge din buze.

— Nu mă refer la încercarea ta de a evada.

Mă încordez, iar când privirile ni se conectează observ din nou acea întunecime ciudată, ceea ce îmi face inima s-o ia razna.

— Ești un ciudat, mărturisesc și zâmbește din nou.

— Repet, nu am de gând să mă mulțumesc doar cu niște scuze.

— Dacă nu-mi dai drumul acum o să țip, îl ameninț și îmi aduc aminte fețele străinilor pe care le-am văzut la intrare, cineva cu siguranță o să mă audă.

— De ce nu încerci?

— Ce nu e in regulă cu tine? Am vrut să fiu politicoasă, dar tu duci politețea la un alt nivel.

Nici măcar nu vreau să privesc în jos, fiindcă eu sunt în continuare îmbrăcată în sutienul meu din dantelă negră. Senzația pe care mi-o provoacă apropierea mea de el, nu e nici pe departe una plăcută.

— Mă așteptam la altceva din partea ta.

— Același lucru îl pot spune și despre tine.

Râde din nou, doar că de data asta cu mai mult patos. Când ochii lui îi captează din nou pe-ai mei, ceva din mine parcă îngheață.

— Nu te aștepta din partea mea să fiu vreun erou, fiindcă vei fi cu adevărat dezamăgită. Așa că nu-ți mai pune atât încrederea în oameni, fiindcă îți oferă un sfat, nu vei știi niciodată ce se află dincolo de un chip luminos.

Trag cu puetere aer în piept, situația asta îmi dă o senzație ciudată, dar cu toate astea, o parte din mine îmi spune să rămân acolo. Să văd ce are în continuare de spus, dar asta nu se va întâmpla sub nicio formă. Trebuie să plec de aici și să uit de existența omului din fața mea, care în momentul de față îmi creează despre sine imaginea unui maniac.

Înainte să apuc să fac vreo mișcare, îmi anticipează gândurile și spațiul dintre noi doi devine inexistent. Buzele lui se lipesc de ale mele într-un mod brutal, dar ceea ce simt în interiorul meu atunci când sărutul lui se adâncește și limba lui îmi trece peste buze, nu este frică, ci dorință. Ceea ce mă face să mă simt chiar mai agitată, cu atât mai mult cu cât știu că nu-l cunosc suficient pe omul din fața mea. Îmi mișc brațele, bazinul, picioarele, dar nu și capul. Parcă rămâne blocat în înlănțuirea buzelor noastre.

Mișcările lui nu sunt tandre sau drăgăstoase, ci agresive, pline de posesivitate, ceea ce mă face să mă întreb din ce în ce mai mult ce nu e în regulă cu mine, fiindcă nu mă îndepărtez.

Îl simt cum zâmbește atunci când obține un scâncet din partea mea după ce dinții i se înfig în buza mea.

— Xander, reușesc să articulez.

Ochii ni se întâlnesc și pot jura că ceea ce văd în ei arată la fel cum mă simt pe interior.

— Ăsta e un mod mult mai plăcut prin care să-mi mulțumești.

Strânsoarea mâinilor sale se slăbește.

— De ce? reușesc să întreb după ce mă eliberează cu totul și încep să-mi masez încheieturile.

— Ți-am spus, nu-mi place să mă mulțumesc cu puțin.

Când se îndepărtează de mine am impresia că ceva s-a rupt din mine. Totul se simte rece și pustiu.

Îl văd cum ia niște gel și un șervețel pe una din mese, expresia lui e atât de liniștită și senină de parcă în urmă cu câteva secunde nu era lipit cu totul de mine, sărutându-mă.

De parcă nimic din tot ce s-a întâmplat mai devreme nici măcar nu a avut loc.

— Nu ai strigat după ajutor și nici nu ai făcut vreuna din mișcările tale de karate, asta înseamnă că a fost plăcut și pentru tine.

Se apropie de mine și, involuntar, mă încordez.

— Ce nu e în regulă cu tine?

Îmi găsesc tricoul și îmi ascund pieptul.

Își dă ochii peste cap la vederea gestului meu.

— Toți avem în noi acea parte întunecată și bolnavă care ne face să vrem ce e mai rău, chiar dacă suntem înconjurați doar de bine.

— Cred că mă pot ocupa eu de restul, comentez, dar mă opresc atunci când palma lui îmi curpinde umărul și mă forțează să stau jos ca el să poată să mă dea cu gel peste tatuaj.

— Oricât de drăguță încerci să te arăți, toți avem asta în noi, toți ajungem să adorăm ceea ce ne face cel mai mult rău.

— Nu încerc să arăt nimic, vorbesc și strâng din dinți în același timp. Nici măcar nu mă cunoști suficient încât să-ți dai cu părerea despre mine.

— Ar suna ciudat să-ți spun că ți se citesc în privire toate astea?

După ce pune folia peste noul tatuaj reușesc să expir și îmi trag cât pot de repede tricoul pe mine.

— Nimic nu ar fi mai ciudat decât ce ai făcut mai devreme.

— Ai putea să-mi mulțumești și pentru asta, îmi face cu ochiul și nu pot decât să mă bucur de momentul în care siguranța de pe chipul său e înlocuită cu o grimasă de durere după ce genunchiul meu îl lovește în vintre.

— Am omis să-ți spun că ăsta e modul prin care îmi arăt eu mulțumirea mai nou. Nu încerca să faci pe atotștioutorul, te-ai speria dacă ar fi atât de ușor să citești sufletele celor din jur.

Îmi aruncă o privire plină de ură. Îi ofer un zâmbet larg și mă grăbesc spre ușă.

— Îi voi lăsa banii lui Angel, sper din suflet că nu oferi tuturor clientelor tale genul ăsta de atenție.

Ies până să mai spună ceva, tot ce mai apuc să aud este o scurtă înjurătură. Inspir și expir mai rapid ca șocul să treacă, ziua asta a fost plină de prea multe surprize, iar cea mai neașteptată dintre toate vine chiar acum, fiindcă în secunda asta realizez că inima mea bate ca nebuna și corpul meu se încordează dată când mă gândesc la sărutul ăla.

La naiba cu tine, Xander Mianov!