Nu am mai îndrăznit să mai trec în cartierul în care locuiește Xander. Azi e vineri, iar mâine se face o săptămână de când Xander a dispărut fără să lase vreo urmă. Curiozitatea nu m-a lăsat să stau locului, așa că acum mă aflu la bibliotecă și sunt pe cale să fac un lucru pe care nu l-am mai făcut până acum.

Eu nu am rețele de socializare. Le-am șters pe toate după moartea tatei. Decesul lui nu m-a influențat să fac asta, dar am avut parte de o adevărată criză atunci când am văzut postări de ale rudelor în care îl înfățișau pe el, cu ani în urmă, la care s-au mai adăugat mesaje pline de durere și regret.

Nu am mai suportat și am decis să ma deconectez de la lumea virtuală. Tata a fost un om iubit, iar dispariția lui a lăsat o amprentă în sufletele multor oameni.

Ca să pot naviga mai ușor, a trebuit să-mi creez un nou cont de instagram. Nu am fost prea sigură la început, dar am zis că nu e nimic rău în asta, doar nu-l voi folosi permanent. Așa că mi-am introdus toate datele personale, am sărit peste pasul care îmi spune să adaug o fotografie de profil, mulțumindu-mă să las o fotografie cu un bujor pe care am găsit-o în calculator.

Aplicația s-a mai actualizat în timp, dar nu durează mult până când mă prind cum trebuie s-o folosesc. Inima îmi bate cu putere când introduc mai multe variante de utilizatori care să conțină numele Xander Mianov. După câteva eșurări, reușesc să dau de profilul lui.

Întâmplarea a făcut să-i recunosc tatuajul de sub ochi, fiindcă poza lui de profil e o fotografie alb-negru făcută ochiului său drept, sub care am remarcat lacrima tatuată.

Strâng din buze fericită pentru că are profilul public, ăsta e singurul lucru de care m-am temut. Să nu-l caut degeaba.

Încep să mă consider disperată, fiindcă stau să-i urmăresc profilul. Aseară m-am gândit la el și am luat în calcul posibilitatea ca nu cumva el să fie undeva plecat în vacanță, iar eu să n-o iau razna.

Din păcate, nu remarc nimic nou. Ultimele lui postări sunt poze la diverse peisaje sau obiecte. Toate alb-negru.

Fotografiile în care apare el sunt de prin luna martie. Din nou, fotografii simple, în care nu-l poți vedea cu totul. Mă opresc cu analizatul când văd o poză în care apare el și Libbie. De la poza asta în spate, restul postărilor sale sunt colore. Imagini cu cei doi la restaurnt, în parc, în diverse zone exotice.

Imagini în care Xander pare cu adevărat fericit și îndrăgostit. Oricine ar putea remarca asta după cum o privește sau din câte de multe poze are în care apare doar ea cu un mesaj frumos lăsat la descriere. Nu pare un om nefericit.

Inima mi se strânge. Nu simt gelozie față de ea, ar fi culmea să fiu geloasă pe o persoană care nu mai e printre noi, dar observ atât de tare diferența dintre Xander din trecut și cel din prezent.

Fața lui e atât de luminoasă și ochii îi sunt plini de viață.

Nu vreau să mă gândesc cât de tare a suferit după ce Libbie a murit. Cum viața și-a pierdut întreg sensul în ochii lui. Lacrimile mi se strâng în colțurile ochilor.

Știu cât de pierdută m-am simțit când tata a murit și cât de greu am acceptat că nu o să-l mai văd.

Mă deconectez de pe instagram pentru că un gol imens parcă mi s-a căscat în stomac. E atât de greu să accepți când cineva drag pleacă, în fond, n-o faci niciodată, ci doar te obișnuiești cu lipsa lor.

Închid laptopul, îmi iau lucrurile și plec, cred că e suficient pentru ziua asta. Nu știu unde se află Xander s-au ce s-a întâmplat cu el, dar aleg să încerc să mă deconectez puțin de la el. Dacă este un obicei pentru el să dispară, atunci nu ar trebui să-mi fac atât de multe filme în cap.

Îmi strâng lucrurile și o pornesc spre cafenea.

Săptămâna asta a fost ceva mai liniștită. Marianne și Diana au remarcat că sunt puțin abătută, dar nu au insistat să facă presiuni asupra mea. În schimb, dacă subiectul Xander nu a mai fost atât de discutat, Darren a devenit vedeta.

Asemenea doamnei Grace, cele două au fost șocate să mă vadă cu încheietura umflată și vânătă.

Diana i-a aruncat florile la tomberon, iar Marianne a promis că la urmtătoarea lui vizită la cafenea se va asigrua că se împiedică de ceva când are tava plină.

Nici mie încă nu-mi vine să cred atitudinea pe care a avut-o față de mine. Din fericire, nici pe el nu l-am mai văzut. Diana mi-a zis că l-a remarcat de câteva ori pe hol și că avea o privire foarte gravă.

Părea scos din sărite.

Din fericire nu m-a mai căutat să-și ceară scuze sau să înceapă din nou cu motivele pentru care nu ar trebui să umblu cu Mianov.

Așadar aș putea spune că atmosfera a fost una ceva mai liniștită.

Liniștea de dinaintea furtunii, desigur.

Ajung la cafenea și sunt surprinsă s-o văd pe Diana deja aici, discutând cu Marianne. Părerea mea în legătură cu ea nu s-a schimbat absolut deloc. Prietenia dintre noi e din ce în ce mai strânsă.

Mi-a demonstrat că pot avea încredere în ea.

Mă bucur că se înțelege bine și cu Marianne.

— Uite cine și-a făcut apariția, începe Marianne, atrăgând atenția singurilor doi clienți din cafenea.

Diana zâmbește când mă vede și mă întâmpină cu o îmbrățișare.

— Mă gândeam că poate vi s-a făcut dor de mine.

— Absolut.

Zâmbesc și trec dincolo de tejghea ca să-mi pot lua șorțul și restul lucrurilor.

— Chiar vorbeam cu Diana despre tine.

Rămân surprinsă.

— Serios?

— Da, ea tocmai îmi povestea despre o frăție care organizează petreceri super tari. Jur, că dacă eram de-o vârstă cu voi, numai acolo mergeam.

Îmi mut privirea asupra Dianei care zâmbește larg.

— Voaim să vorbesc cu tine despre asta când veneai încoace.

O petrecere? Cred că nu am mai fost la una de pe vremea când locuiam în Phoenix.

— Despre ce e vorba?

— Anul trecut am descoperit locul ăsta. Petrecerile se țin într-un club care aparține unor foști studenți de la facultatea noastră. Am auzit de el la o ieșire cu studenții care au terminat anul trecut.

— Înțeleg. Și de ce e atât de intersant locul ăla?

— Așteaptă numai să auzi, intervine dintr-o dată Marianne.

— Petrecerile se țin doar vineri, iar în fiecare săptămâna tema ei este diferită.

— Temă? Adică într-o vineri asculți pop și în alta rock?

O văd pe Marianne cum își lipește o palmă peste frunte.

— Nu, intervine Diana. În fiecare vineri tematica ei e diferită, de exemplu sătpămâna trecută tematica a fost ceva exotic. Locul era amenajat de parcă erai la plajă, iar la intrare primeai o coroniță cu flori și un cocktail Sex on the Beach gratis.

Sună interesant. Desigur, nu vreau să mă gândesc de ce primeai acel cocktail gratis.

— Să ghicesc, trebuia să porți costum de baie?

— De fapt, chiar trebuia.

Strâng din buze. Asta e ceva nou, cel puțin pentru mine.

— OK și de ce vorbim despre asta? Vrei să mergem?

Trec direct la subiect pentru că poate exista un singur motiv pentru care vorbim despre asta acum. La cum mă privește Marianne sunt sigură că despre asta e vorba.

— Mă gândeam că ți-ar prinde bine o ieșire. Ești prea încordată și cred că ai obosit.

— Nu neg că ar fi așa, dar azi e tura mea.

— Nu, nu e, se bagă Marianne.

Mă întorc către ea.

— Am vorbit cu Elliot, a zis că el avea nevoie de tura asta ca să strângă mai multe ore. O duce cam rău cu banii în ultima vreme. Iar tu nu o să mori dacă o zi nu vii aici și mergi să te distrezi.

Așadar m-au lucrat pe la spate.

— De când ai vorbit mai exact cu Elliot despre asta?

Marianne doar din umeri.

— Nu-i treaba ta.

Aș vrea să mă pot da cu capul de un perete.

— Și ce fel de tematică e azi? Că eu în costum de baie nu merg nicăieri.

Diana zâmbește.

— Blind party.

— Ce mai e și asta? Doar nu ne leagă la ochi, sună atât de ciudat.

Încerc să râd, dar Diana rămână serioasă.

— De fapt, asta se întâmplă.

— Nu, clar nu voi lua parte la așa ceva, sar dintr-o dată și observ cu coada ochiului cum expresia lui Marianne se schimbă deodată.

— Ai puțină răbdare, mă ceartă. Ai auzit toate detaliile de ești atât de sigură că nu vrei să participi.

Revin cu atenția asupra Dianei care se abține să nu râdă de noi.

— Continuă.

— Într-adevăr, la intrare toți participanți sunt legați la ochi cu o eșarfă albă. Inclusiv hainele în care vii trebuie să fie albe.

Nu cred că am așa ceva.

— Și ce siguranță am eu că nu apare vreun ciudat care vine să mă pipăie și apoi să mă răpească?

De data asta Marianne își dă una peste frunte.

— Până și bunica mea mergea cu mai multă încredere într-un club decât o faci tu. Despre ce naiba vorbesc? Până și eu aș merge cu mai mult încredere decât tine.

Strâmb din nas.

Sunt puțin paranoică, dar gândul ca un libidinos să vină să mă pipăie, mă scârbește.

— În interior sunt bodyguarzi. Nu ai voie să îți dai eșarfa jos de la ochi, altfel vei fi scos afară. De asta ei stau acolo, dacă observă pe cineva care renunță la eșarfă doar ca să caute pe cineva anume sau să-și aleagă o țintă, cheamă poliția. E un loc sigur, anul trecut am luat și eu parte la o petrecere de genul. A fost foarte interesant și nu am întâmpinat probleme.

— Nu știu ce să zic.

— Ohh, haide, April.

— Doar gândește-te puțin, intervine din nou Diana, înainte ca Marianne să-mi mai spună ceva despre bunica ei. Eu am considerat că o astfel de petrecere e perfectă pentru tine. Dacă nu ești văzută și nu-i vezi pe restul, ai putea să fii mult mai relaxată și te-ai distra. Algerea tematicii ăsteia este tocmai pentru ca toată lumea să se distreze fără să existe acea anxietate provocată de ceilalți prezenți. Eu zic că ar fi momentul să mai renunți puțin la rutină și să mergem.

Nu-mi doresc să-i dau dreptate, din păcate are. Nu am mai ieșit într-un club, fiindcă nu am simțit nevoie o dată și a doua oară pentru că eram puțin anxioasă la gândul de a merge singură să mă distrez între necunoscuți.

— Nu am nimic alb, mă trezesc vorbind dintr-o dată.

— Pff, asta se poate rezolva. Am eu să-ți dau, nu suntem atât de diferite la măsuri.

Nu știu de ce am sperat că aș putea scăpa cu scuza asta.

— Nu știu ce să zic, sună interesant.

— Ai putea să fii de acord și să mergeți să vă pegătiți, intervine din nou Marianne.

— Nu vreau să te simți obligată să vii, dar îți garantez că nu ți-aș sugera să mergem într-un loc în care siguranța noastră ar fi pusă în pericol.

Dacă Diana ar fi lăsat-o doar pe Marianne să vorbească, ar fi fost conștientă că modul ei de abordare, uneori mult prea dur, nu m-ar fi convins.

— Eu zic că meriți să te distrezi, iar dacă simți că ceva nu e în regulă sau cineva încearcă ceva, e foarte simplu, doar renunți la eșarfă. Cine e în sală se va ocupa să te scoată și să te ajute în cazul în care situația o cere.

Îmi așez coatele pe tejghea și îmi sprinji bărbia în palme.

— Nu știu ce să zic, repet.

Amândouă pufnesc și își dau ochii peste cap.

— Poți spune că ești de acord si ne-ai ușura amândurora situația.

— O să fie distractiv. Ce vrei altceva să faci azi? Vii încoace să servești la mese, apoi mergi acasă lucrezi la vreun proiect și te gândești la prințul dispărut.

Diana tace, iar Marianne pare că e scoasă din sărite de data asta. Ăsta nu e un lucru bun.

— Așa vrei să-ți aduci aminte de anii ăștia? Pentru că îți zic de-acum că mai târziu o să-ți pară rău că nu ai profitat de fiecare moment în care tu să te faci pe tine fericită.

Amuțesc în fața ei.

Nu aș putea s-o contrazic în vreun fel sau să-i spun că nu are dreptate, fiindcă aș minți. Sunt conștientă că acum nu acord atât de multă atenție mie. Și prin asta mă refer la micile gesturi sau momentele care mă fac fericită. Peste anii, nu știu cât de dezamăgită voi fi din cauza acestor alegeri.

— Eu zic să încetezi cu atitudinea asta și să-ți mai dai frâu liber libertății, e momentul. Iar în ceea ce îl privește pe micul prinț, nu te mai gândi atât. Poate se distrează și el la o petrecere de-asta cât timp tu îți faci toate procesele astea de gândire.

Înghit în sec. Nu prea cred.

— Are drepate, April. Sună dur, dar așa e.

Calmitatea din vocea Dianei parcă mai liniștește puțin spiritele.

— Ce-ar fi ca azi doar să te desprinzi de toate gândurile din ultimele săptămâni și să te simți bine? Poate așa nu o să ți se mai pară că viața ta e cu fundul în sus.

— Și poate dai peste altcineva, completează Marianne și din nou, Diana se abține să nu râdă.

Jur, femeia asta e atât de dură uneori că nu ai crede apoi că poate să-ți vorbească călduros.

— Bine, dar dacă nu mă simt bine, nu vreau să vă aud apoi că începeți cu altă morală.

Marianne și Diana zâmbesc în același timp și bat palma deasupra capului meu.

Oftez, oare de cât timp se gândesc la cum să-mi spună despre ideea asta? Cumva le dau și puțină dreptate. După atât timp, nu ar strica puțină distracție.

Iar dacă ceva va fi ciudat, nici măcar nu ar trebui să mă simt surprinsă. În ultima vreme se întâmplă doar lucruri ciudate.

Surprinzător ar fi ca totul să se petreacă perfect normal.

Slabe șanse.