Privesc cerea pe care am luat-o de la secretariat și încerc să mă conving că asta e cea mai bună alagere pe care pot s-o iau. Trebuie să economisesc mai mult anul ăsta, mai ales că voi avea o festivitate de încheiere, apoi balul și îmi doresc din tot sufletul ca ziua în care voi absolvi să nu vine cu gândurile obișnuite cum ar fi, mai trebuie și să mănânci nu să cumperi cârpe. Banii de bursă plus banii pe care voi mai reuși să-i strâng, vor fi mai mult decât de ajuns.

Inspir cu putere și mă hotărăsc să o completez. În cazul în care propietarul nu va vrea să lase aceeași sumă măcar voi avea o a doua varinată. Desigur, nici planul ăsta nu e sută la sută sigur, având în vedere că am început noul an univeristar și locurile se presepune că au fost deja ocupate.

Poate o să fie cu noroc. Nu mi se va întâmpla nimic dacă încerc.

Pe la jumătatea cererii simt două palme mari cum mi se așază pe umeri. Aproape că sar de pe bancă ca să mă întorc să văd despre cine e vorba. Norocul meu că nu am mâzgălit cererea.

După evenimentele de dimineață am rămas puțin încordată, încă mă gândesc de ce Xander a făcut pe eroul.

Pot să mă înșel în ceea ce-l privește, dar nu găsesc motive plauzibile pentru efortul lui.

Respir ușurată când îl văd pe Darren.

— Pe bune, chiar atât de urât sunt? se încruntă în direcția mea și își dezvelește dinții perfecți într-un zâmbet larg.

Încerc să zâmbesc și eu ca să acopăr surprinderea și îmi trec una din mâini prin buclele sale șatene. Acesta mă îmbrățișează strâns.

Darren e singurul meu prieten. Ne cunoaștem din școala generală, de când și-a vărsat sucul pe rochia mea preferată. Din momentul acela, destinul s-a asigurat ca noi doi să nu ne mai despărțim.

El e anul doi. După ce am terminat liceul nu știa încotro s-o ia. În schimb eu am știut mereu că vreau să studiez psihologia, așa că în toamna aceluiași an îmi făceam bagajele și mă mutam din Vermont.

N-aș fi crezut că nu o să mă mai întorc acasă.

Aproape doi ani mai târziu m-am trezit cu el în fața ușii mele. Tot nu știa ce să facă cu viața lui, dar s-a gândit dacă tot alege o facultate, să nu o lase singură pe prietena lui cea mai bună.

— Eram concentrată la hârtiile astea, spun și îi fac loc să se așeze lângă mine.

Ochii săi verzi încep să studieze cu atenție hârtiile. Observ în ei o tresărire atunci când înțelege despre ce e vorba.

Își ridică privirea și îmi dau seama la ce se gândește. Ridic din umeri când văd cum strânge din maxilar. Știu că mi-ar fi mult mai ușor dacă aș accepta ajutor, dar încă nu am găsit curajul necesar ca să-mi înfrunt trecutul.

— Trebuie să discutăm, April.

Tonul lui serios și privirea care nu se dezlipește de-a mea mă tensionează.

Îmbrăcat într-o pereche de blugi simpli și un tricou în dungi, încearcă să-și găsească cuvintele potrivite. În mare parte știu despre ce e vorba, ținând cont că, el s-a întors acasă, în Vermont, vara asta.

Acasă.

— Mama ta m-a rugat să ți-l dau atunci când mă întorc, vorbește foarte repede.

Abia acum observ punguța pe care o scoate din buzunarele blugilor.

Un nod puternic mi se formează în gât atunci când o aduce pe mama în discuție.

Se fac trei ani de când nu am mai mers acasă, iar noi două nu ne-am mai văzut. Ne-am mulțumit cu câteva apeluri scurte și mesaje.

Vede că tac prea mult timp așa că îmi întinde plăsuță de cadou verde. Zâmbesc trist la vederea ei și o iau din mâinile sale după ce îmi face mai multe semne cu privirea spre ea.

Culoarea verde e preferata mea.

Dar judecând după modul în care privește punga de hârtie, sunt sigură că nu e un semn bun. Ochii lui, mai devreme vioi, acum parcă s-au îngreunat.

— Poți să stai liniștită, nu m-am uitat înăuntru. Exact cum m-a rugat ea.

— Mulțumesc, îngaim.

Durează câteva secunde până când mă decid să scot conținutul punguței. Expresia lui Darren și încordarea pe care o emană când scot la iveală un săculeț mic, roșu, mă face să fiu foarte agitată. Îl cunosc de prea mult timp, știu când vine cu vești proaste, iar fața lui îmi spune că nu mă așteaptă nimic bun.

Poate fi ceva mai rău decât ce s-a întâmplat acum trei ani?

Încerc să schițez un zâmbet fals, dar asta nu pare să-l clintească, așa că desfac nodul săculețului din catifea. E ceva mic în el, simt asta.

Întorc săculețul, iar când ce se afla în el ajunge în palma mea, respirația mi se taie.

Săculețul conține un inel de argint.

Nu e un inel oarecare, ci inelul bunicii mele, cel după care eram disperată când eram copil din cauza pietricelelor multicolore, care înconjoară o inimioară de argint.

Inelul pe care mi-a zis că mi-l va oferi mie atunci când ea nu va mai fi,

— Îmi pare rău, April, îl aud pe Darren lângă mine.

Strâng din ochi cu putere atunci când brațele lui Darren mă înconjoară.

Oricât de tare aș încerca, nu reușesc să-mi țin în frâu lacrimile.

— Cum s-a întâmplat? e prima întrebare care îmi vine în minte.

Darren își lasă privirea în pământ.

— Acum o săptămână. A fost găsită fără suflare de dimineață.

Îmi trag nasul.

La începutul lunii august a fost ultima oară când am vorbit cu bunica și era bine, îmi ducea dorul, dar nu îmi spunea, însă eu o știam. Puteam să o simt.

Nu mi-a judecat niciodată alegerile. La început a fost puțin supărată pe mine pentru că am decis să fug de probleme în loc să le înfrunt, dar dorul și grija față de mine au făcut-o să lase garda jos și să accepte.

Sunt cuprinsă de spasme, iar vina și gândurile care mă acaparează reușesc să pună stăpânire pe mine.

Pun inelul pe degetul mijlociu și abia dacă reușesc să-l mai văd prin perdeaua de lacrimi.

— Cum se simte mama?

E următoarea întrebare.

Nu e prima dată când e nevoită să treacă printr-un astfel de moment, iar eu să nu fiu acolo.

— La început i-a fost greu, dar acum e împăcată. Bunica ta nu mai era bine de la un timp de vreme.

Probabil dorul a făcut-o s-o doară chiar mai tare.

Expir cu putere. Nu vreau să fac vreo scenă în curtea facultății, dar vestea asta a venit ca o gheară care mi-a cuprins inima și a strâns-o cu putere. Prin minte îmi trec imagini cu ea și conversațiile pe care le-am avut în ultima vreme.

Își dorea foarte tare să-mi găsesc pe cineva, să mă angajez și să-mi întemeiez o familie. Din păcate, nici ea nu va putea fi prezentă la evenimentele astea. Nu-mi va cunoaște copii, nici măcar soțul. Nu o să-i mai pot vedea expresia din nou după ce voi lăsa deoparte vina și mă voi întoarce acasă.

N-o să-i mai simt mâinile calde și ușor aspre atunci când îmi mângâie obrajii. Nu o să-i mai văd ochii căprui bucurându-se la fiecare gest micuț făcut pentru ea.

Nu voi mai putea s-o simt. În urmă rămân ca de fiecare dată multe regrete și lacrimi.

Ultima imagine pe care o am cu ea este zâmbind înainte să-mi decoleze avionul. Știam că avea lacrimi în ochi, dar erau de fericire.

Nu va mai exista o altă zi care să mi-o aduc atât de bine aminte. Să mă întorc acasă, va fi cu atât mai greu.

Mai greu decât până acum.

— Îmi pare sincer rău, mama ta nu a vrut să te sune. Știa că îți va face rău o astfel de veste.

Și a avut dreptate.

N-ar fi singura veste proastă pe care am primit-o prin intermediul telefonului.

— Cum a fost vacanța? încerc să schimb subiectul, dar nu reușesc să-mi mai iau privirea de la inelul de pe mâna mea.

Nu pot nici măcar să opresc lacrimile, dar nu vreau să fiu slabă, oricât de tare mi-aș dori să cedez chiar în acest moment.

Bunica mea a murit. A dispărut și nu va mai exista nimic care s-o aducă înapoi.

Ce e și mai rău că nici măcar nu am apucat să-mi iau la revedere.

Întotdeauana ai fost o lașă April, meriți să suferi.

— April, nu fi atât de dură cu tine, îl aud și palmele lui îmi ridică bărbia ca să-l pot privi drept în ochii săi verzi.

Dau din cap în semn de negație.

— Știi prea bine de ce nu pot.

— Nu e vina ta, nimic din ce se întâmplă sau s-a întâmplat nu a fost din vina ta.

Înghit în sec, simțind gustul lacrimilor sărate cum alunecă pe gât.

— Asta nu înseamnă că nu m-aș fi putut comporta diferit.

Oftează.

— Toți greșim, dar crede-mă, oamenii care ne iubesc, mereu vor găsi puterea iertării și a înțelegerii, mai ales când văd că depui eforturi și te căiești pentru fapta ta.

Încuviințez.

Darren are mereu cuvintele la el, mă bucur atât de tare că el încă mai e alături de mine și mă înțelege. Oricât de tare mă pierd uneori, el e mereu aici ca să-mi întindă o mână de ajutor și să mă salveze, chiar și în momentele în care m-am scufundat deja prea mult.

— Vara asta a fost super, Christian s-a apucat să facă cursuri de instructor auto, iar Sophia se gândește serios să-i pună ceva noaptea în băutură ca să nu se trezească dimineața să meargă la cursuri. Adică, gândește-te, Christian să învețe ceva pe cineva. E o nebunie totală!

Schimbă subiectul când înțelege că nu va obține nimic din partea mea la povestea cu iertarea de sine.

Aleg să tac când el începe să-mi povestească ce se mai întâmplă pe acasă cu vechii noștri prieteni. Mai bine zis, vechii mei prieteni, fiindcă Darren încă mai ține legătura cu ei.

Eu am ales să mă desprind de tot ce reprezintă trecut, iar singurul care s-a încăpățâmat să mă urmeze a fost Darren. Sophia a fost cea mai bună prietenă a mea, iar Christian este iubitul ei. Când m-am mutat din Vermont am fost copleșită atât de tare de noua mea viață, încât m-am îndepărtat ușor de cei de acasă.

Am fost atât de egoistă, încât nu am mai ținut legătura, iar când viața mea a început să o ia razna, nu am mai vorbit deloc. Sunt sigură că ei sunt încă supărați pe mine. Singura persoană care a decis să vină după mine și să mă caute a fost Darren. El nu s-a arătat supărat pe mine în niciun moment.

Cumva, sunt mulțumită de gestul său, e singurul față de care mă deschid și care mi-a fost alături de fiecare dată. Știu că dincolo de prietenia lui se mai află și altceva, dar nu sunt sigură că el ar merita o persoană ca mine lângă el.

Atât de slabă.

Cândva și eu l-am văzut altfel în ochii mei. Aș fi vrut ceva mai mult, dar am părăsit acele sentimente alături de întreaga viață pe care am avut-o în Vermont.

— Ar trebui să te întorci și tu în vacanța asta de iarnă, restul îți duc dorul.

Mă blochez atunci când îl aud.

Încep să râd, dar nu e nimic amuzant, mai degrabă trist și amar.

— Cine anume îmi duce dorul? Cred că mama e singura care m-ar primi dacă aș alege să mă întorc, pufnesc.

Pot să văd din privirea lui că nu e deloc de acord cu gândurile mele.

— Toată lumea, April. Poate Sophia e puțin suparată, dar știe prin ce ai trecut și te înțelege. Îți va fi alături orice ar fi.

Încerc să mă abțin.

Este adevărat, am plecat de acasă și nu am mai dat niciun semn. Dar când viața mea a luat-o razna, ea nici măcar nu s-o obosit să-mi scrie. Nu a știut prin ce am trecut și prin ce trec, fiindcă rana încă nu e complet vindecată.

Realitatea din spatele prieteniei noastre este că am avut nevoie una de cealaltă, iar când una dintre noi nu a mai fost prezentă, prietenia noastră a apus. Nu vreau să-i spun asta lui Darren, fiindcă amândouă avem variante diferite, iar el nu trebuie să pice la mijloc.

Un prieten adevărat e alături de tine până și atunci când tu nu-ți dorești asta. Nici timpul și nici distanța nu pot rupe așa ceva.

— Va veni și ziua aia, încerc să mă îndepărtez de subicetul acasă.

Voi avea nevoie de foarte mult curaj, dar într-o zi va trebui să mă întorc în Vermont, fiindcă nu pot fugi o viață. Acum că privesc inelul bunicii, găsesc cu atât mai multe motive să mă întorc. Îmi e teamă să nu vină ziua în care o voi pierde și pe mama, iar eu tot plecată voi fi.

— Nu vreau să fac presiuni asupra ta, dar mama ta are nevoie de tine.

Zâmbesc și încerc să-mi recapăt puterile.

N-ai idee cât de mare nevoie am eu de ea.

— Nu a sunat deloc ca și cum ai insista.

Darren doar strânge din buze.

— Vreau să te ajut April, știu că și ție îți e dor de casă, dar nu vei rezolva nimic dacă continui să fugi.

— Nu fug, OK? Încă nu am găsit curajul să mă întorc și...

— April, au trecut trei ani.

Reușește să-mi închidă gura înainte să-mi duc replica la final.

Într-adevăr, au trecut doar trei ani, dar asta nu înseamnă că durerea cunoaște limitele temporale. Puteau trece și zece, ea încă e prezentă acolo și pulsează.

— M-am gândit și o să cer o camera la cămin, încerc să schimb din nou subiectul după ce se lasă liniștea între noi doi.

Pot să remarc disperarea din ochii lui atunci când mă aude, dar cred că înțelege de unul singur că mai bine ar renunța la luptă. Știe cât de încăpățânată pot să fiu în unele momente, așa că e o bătălie pierdută să încere să-mi schimbe modul în care văd tot ce se petrece în jurul meu.

— Te las acum, dar voi continua să te presez cu asta.

— Crezi că îmi vor accepta cererea? continui.

Își lipește o palmă peste față înainte să-mi ia foaia din mâini ca să citească.

Reușim să trecem peste dialogul de mai devreme destul de ușor, dar în timp ce el îmi explică toate procedurile ca să obțin o camera la cămin în perioada asta, privirea mea se mai pierde din când în când asupra inelului de pe degetul meu mijlociu.

Chiar dacă nu se vede, încă doare.

∞

De ce am ales psihologia?

Fiindcă vreau ca meseria mea să nu se preteze deât la o sumă lunară de bani, ci să aducă și o schimbarea în viața cuiva.

N-am avut atât de multe variante, dar psihologia mi s-a părut cea mai atractivă dintre toate.

Privesc spre ceasul de pe noptieră. E aproape ora șase, iar eu nu am apucat nici măcar să mă schimb, ci doar am stat în pat, complet blocată.

Privirea îmi cade asupra fotografiei înrămată de lângă ceas. Zâmbesc. În ea apar eu alături de familia mea, toți părem atât de fericiți, iar acum mă refer la exact acel gen de fericire sinceră și reală.

Nu cea pe care mă chinui s-o mimez acum.

21.09.2018.

După ce mi-a povestit Darren asta e data la care bunica mea s-a stins. Ultima zi în care aș fi putut s-o văd și să-i fiu alături, dar eu am preferat să repet același greșeli ca până acum și să fug de trecut. Acum și ea a devenit o parte din el.

O parte pe care nu o s-o mai văd, dar mereu o s-o simt ca tatuată pe piele.

Atât la propriu cât și la figurat.

Îmi iau geanta și cheile apoi mă grăbesc să cobor pentru că am de gând să-mi fac un tatuaj.

Acum doi ani am dat întâmplător de locul ăsta atunci când mi-am făcut primele tatuaje. Ultima dată când am trecut pe acolo mi-am repetat că nu o să mă mai întorc curând.

Uite-mă acum, mi-am încălcat promisiunea că mă voi lupta să fiu bine și nu voi mai ajunge din nou să sufăr. Din cauza asta merit să-mi aduc aminte că am mai trecut o nouă data pe listă. O nouă dată care să-mi spună că am mai pierdut încă o persoană importantă din viața mea pentru că mi-a fost frică.

Când ajung în fața salonului, inspir și expir de mai multe ori. Ceva s-a schimbat aici. Acum trei ani arăta mult mai sărăcăcios, numele salonului era scris pe un carton atașat deasupra ușii de la intrare cu o sârmă.

Poate dacă nu aș fi văzut ce creații avea Angel, băiatul care s-a ocupat de tatuajele mele, probabil nu aș fi avut vreodată curajul să apelez la un loc ca ăsta. Noroc cu rețelele de scoializare care te fac să întâlnești talente noi.

În prezent salonul e amenajat cu gust. Cartonul uriaș a fost înlocuit de o pancardă mare, neagră pe care stă inscripționat Angel's tatoo.

Cu alt curaj îți vine să intri într-un loc ca ăsta.

Când deschid ușa, sunetul unui clopoțel îmi anunță prezența, iar două persoane care par că-și așteaptă rândul, întorc privirea spre mine.

Strâng din buze și încerc să zâmbesc.

— Salut, mă trezesc spunând când o fată tunsă la zero, cu aproape fiecare părticică din piele tatuată mă analizează cu totul.

Cel mai probabil se întreabă ce caut aici? Nici nu vreau să mă gândesc ce ar putea spune dacă ar auzi că nici măcar nu am programare, dar cu toate astea vreau un tatuaj.

Și vreau să fie azi.

— April! îmi aud deodată numele strigat, iar momentul în care-l văd pe Angel apărând în dreapta mea vine asemenea unei mari guri de aer, după o lungă alergare.

Întind mâinile ca să primesc una din îmbrățișările lui călduroase și blânde. Vorbim despre un bărbat de aproape un metru nouăzeci, trebuie să mă ridic pe vârfuri ca să-l pot cuprinde cum trebuie în brațe.

— Aș vrea să-ți spun că mă bucur să te revăd, dar știu ce înseamnă prezența ta aici, așa că nu pot decât să-ți spun că-mi pare rău.

Simt cum brațele lui se strâng mai tare în jurul meu atunci când încep să tremur. Angel știe o parte din trecutul meu.

Când am intrat prima oară pe ușa asta, băusem ceva, eram pierdută, plânsesem, nu mâncasem nimic. Nu mă mai puteam numi om, iar el stătuse o noapte întreagă ca să-mi termine tatuajul și îmi ascultase povestea.

El e una din puținele persoane care îmi cunoaște trecutul. Nu știu dacă mă înșel sau nu, dar pot să jur că l-am văzut plângând la un moment dat în acea seară.

În prezent uriașul ăsta brunet nu va recunoaște niciodată că din acei ochi negri ca smoala au curs lacrimi. Îi place să facă pe durul, dar știu că are un suflet de aur, dincolo de tot ce vrea să lase să se înțeleagă despre el.

— Îmi pare rău că am venit neanunțată, încerc să mă scuz atunci când mă desprind de el. Dar e o urgență.

Ultima parte o zic în șoaptă, ca să nu fiu auzită.

Observ că fața lui Angel se tensionează, iar asta nu-mi transmite nimic bun în legătură cu răspunsul lui. Ultima oară, salonul lui abia dacă era vizitat de două-trei persoane, dar acum a devenit un real succes, cu siguranță politica lui s-a schimbat odată cu asta.

— Te rog, continui cu un mare nod în gât.

Angel face un pas mai aproape de mine.

— Despre ce e vorba acum?

Speranța crește în mine.

— O nouă dată.

Umerii mi se lasă atunci când pupilele i se măresc.

— O să putem discuta despre asta, continui.

Rămâne câteva secunde pe gânduri până începe să vorbească din nou.

— Persoanele care așteaptă la rând și-au făcut programarea de acum trei săptămâni.

Nu vreau să mă gândesc ce expresie am afișat la cum i s-a înmuiat chipul.

— Dar am o soluție pentru tine.

Și speranța revine.

— Despre ce e vorba? mă grăbesc să întreb.

— Nu o să mă pot ocupa personal de tatuajul tău, dar am un angajat, lucrează deja de două luni pentru mine, am încredere că s-ar putea ocupa de tine. Poți să fii sigură că nu aș lăsa un neprofesionist să te tatueze, dacă te temi că ceva ar putea merge prost.

Stau câteva secunde pe gânduri și ajung să-i accept propunerea. Mai multă încredere pot să am în cineva recomandat pe Angel decât în orice altă persoană pe care aș reuși eu să o găsesc pe internet.

— O să vorbesc cu el, va fi în regulă și așa se plânge mereu că ar vrea să aibă mai mulți clienți,

Rămân pe loc când dispare din câmpul meu vizual. Pot să jur că am auzit pe cineva pufnind în urma mea, dar prefer să par neafectată de asta. Nici mie nu mi-ar conveni să apară cineva de nicăieri că își dorește să intre înainte și fără programare.

Fac un lucru imoral pentru o clauză foarte morală.

Nici măcar nu am apucat să clipesc de câteva ori, căci ușa pe care a intrat Angel mai devreme se deschide, iar chipul acestuia e zâmbitor în timp ce mă privește.

— E ca și rezolvată, April.

— Mulțumesc din suflet, Angel, încerc să vorbesc mai șoptit pentru că mormăiturile din urma mea au devenit ceva mai puternice.

— Stai liniștită, sunt convins că Xander e la fel de entuziasmat ca tine.

Pentru a doua oară pe ziua de azi simt că cerul mi-a picat în cap.

— Stai. Cine? repet, iar Angel pare că nu mai înțelege nimic.

Face un pas lateral și atunci îl văd, stând pe un scaun, cu exact aceleași haine din dimineața asta, dar și cu acei ochi de gheață care par să taie prin carne atunci când te privesc.

Xander Mianov.