Nici uimirea, dar nici indiferența nu mă pot descrie. Mă uit blocată la cele două în timp ce îmi readuc aminte de scurtul moment petrecut în compania fetei cu părul colorat. A părut puțin pierdută atunci când mă privea, dar nu a dat niciun semn că m-ar cunoaște sau că l-ar cunoaște pe Xander. Ciudat e că ei se știu și încă foarte bine, având în vedere că e fostul iubit al surorii sale, asta mă face să mă întreb mai tare de ce nu mi-a spus nimic despre el atunci când am întrebat-o cine m-a adus acolo.

De ce îl ajută?

— Așadar povestea asta este mai încâlcită decât am crezut noi.

Diana ne analizează pe amândouă.

— Ți-a zis ceva atunci când ai fost la infirmerie? mă întreabă.

— Nimic. Când am întrebat-o cine m-a aduc acolo nu mi-a menționat numele lui sau orice alt detaliu ca să îmi dau seama că el a fost acolo.

— Cât de ciudat, ea ar fi știut despre cine e vorba oricum. Plus că nu am auzit ca ea să facă vreun voluntariat pe acolo sau să ajute cu ceva.

Cam asta consider și eu.

— April, tu cum îl vezi pe băiatul ăsta? intervine Marriane.

Rămân câteva secunde în tăcere până când să dau un răspuns. Nu știu dacă este un răspuns potrivit, dar simt că e cel mai bun în situația asta.

— De cele mai multe ori nu-l înțeleg. Până acum a făcut foarte multe gesturi frumoase față de mine, dar aproape de fiecare dată când a înțeles că face un lucru bun, a trebuit să facă și ceva rău. Asta a fost și cauza pentru care nu l-am dat din prima la o parte, în sinea mea mă întreb de ce face asta și mai important e că nu l-aș putea crede că acțiunile lui sunt menite să mă impresioneze, pentru că o parte din ele sunt făcute fără ca eu să am idee. De exemplu m-a dus la infirmerie și a stat acolo, chit că eu nu credeam că e cineva acolo. Mă întreb câte alte lucruri a făcut fără ca eu să știu.

Marianne și Diana par că încep să contempleze asupra vorbelor mele. Poate suna ciudat sau nu, dar ceva din mine începe să bată mai tare atunci când îmi aduc aminte momentele în care a fost alături de mine și m-a ajutat.

Sunt cumva dezobișnuită de ideea de a fi ajutată sau salvată de cineva, pentru că în marea majoritate a situațiilor m-am descurcat de una singură fără să aștept nimic de la mine. Fără să mă gândesc că aș putea apela la cineva să mă ajute. Încă de când am venit în Aberdeen am știut că nu voi avea pe nimeni și mă voi baza pe forțe proprii. Chiar și după venirea lui Darren, el a fost mai mult un sprijin moral decât un salvator. Un sprijin moral doar în momentele în care l-am lăsat să știe ce se întâmpla cu mine. Aș putea umple pagini în care să scriu clipele în care mi-a fost greu, dar am încercat să mă scot de una singură din groapă înainte de a striga după ajutor.

Viața nu e întotdeauna roz. Drumul spre fericire e plin de gropi imaginare sau reale, tu alegi în care să cazi și din care să te ridici.

Voi fi rea pentru că mă gândesc așa, dar au fost dăți în care duceam în spate foarte multă greutate pe umerii mei și așteptam parcă să apară cineva. Nu ca s-o ridice, ci ca să mă ajute s-o car.

De când Xander a apărut în viața mea, am simțit că am găsit pe cineva care mai ridică greutatea aia din când în când. Asta a fost cauza sincerității mele vădite față de el. Știam că, dacă voi începe să-i vorbesc despre ce mi se întâmpla mă va ajuta cumva. Știu, el pentru mine e un străin în cele din urmă, dar am simțit că îi pot spune totul fără teama de a fi judecată sau nebăgată în seamă.

— Nu pot înțelege modul lui de gândire și de acționare.

Diana își așază coatele pe tejghea și mă privește drept în ochi.

— Dacă m-aș pune în pielea ta acum, aș crede că e vreun ciudat. Nu știu cât de multă încredere i-aș putea acorda.

Încep să mă fâstâcesc. Mă simt aiurea când cineva începe să-și dea cu părerea despre ce ar fi făcut sau cum ar fi reacționat în locul meu.

Nu fac eu cele mai bune alegeri întotdeauna, dar măcar mi le asum până la capăt.

— Puiuț, părerile sunt mereu împărțite, începe Marianne pe un ton călduros.

Vine după tejghea și își lasă geantă pe un scaun, ca mai apoi să-și lege la spate cordonul de la micul șorț negru în ale cărui buzunare își ține carnetul pentru comenzi și pixul.

— Când nu ești implicat direct este foarte ușor să-ți dai cu părerea. Alea sunt momentele în care oameni ajung să fie aspru judecați. Într-adevăr, toți știm cam ce este bine și ce este rău pentru noi, dar nu putem știi și pentru restul. Nu putem știi ce se află dincolo de alegerile cuiva.

Şi cu toate astea, continuăm să judecăm ce e bine şi ce e rău. Chiar dacă definiția binelui a rămas ceva incert.

— Când eram aproape de vârsta voastră, am făcut o greșeală în privința cuiva. L-am judecat după aparanțe, mi-am spus că e o persoană ciudată și nu pot să-i dau o șansă. L-am ales pe cel care mi s-a părut sigur, care, după aparențe, era bărbatul perfect. Ce s-a întâmplat după?

Strâng din buze pentru că știu prea bine povestea.

— M-a abandonat când aveam cea mai mare nevoie de el. Înainte de asta, viața alături de el se transformase într-un calvar. Omul pe care l-am înlăturat pentru că am judecat fără a încerca să-l înțeleg e acum fericit alături de familia lui.

Observ o sclipire în privirea Dianei atunci când aude povestea. Marianne a înfruntat multe de-a lungul vieții, iar dacă cineva ar ajunge să-i asculte una din multele povești în care i s-a oferit o lecție durereosă, probabil multe persoane și-ar schimba perspectiva despre anumite aspecte din viață.

— Acum, desigur, nu trebuie cazul meu să fie neapărat și al altcuiva, dar când dai de o persoană ale cărei intenții nu sunt să te rănească, îi poți oferi măcar șansa de a-l ține în preajma ta ca să-l înțelegi.

Ceva din mine se bucură foarte tare pentru că Marianne mi-a luat cumva apărarea acum.

— N-ați încercat să-l căutați?

Marianne râde.

— Ne putem tutui să știi, prietenii lui April sunt și prietenii mei.

Zâmbesc involuntar.

— OK.

Stă puțin pe gânduri până când să-i răspundă Dianei.

— Nu am încercat. Și nici nu voi regreta vreodată că nu am făcut-o, Dumnezeu mi-a dat de ales și eu am mers pe drumul pe care l-am văzut bun pentru mine. Din căsnicia aia s-a născut miracolul meu, nu voi regreta o secundă.

— Miracolul?

Marianne zâmbește și iese de după tejghea.

— Fiul meu. Acum, cred că a fost de-ajuns cu ora de consiliere. April, îmi atrage atenția, noi suntem aici să te suținem. Știi că te iubesc foarte mult și voi fi acolo pentru tine să mă bucur sau să-ți șterg lacrimile. Orice urmări vor avea alegerile tale, doar fă-le cu o inimă deschisă ca să nu regreți mai târziu.

Inima mi se strânge în piept. Știu că Marianne nu vorbește cu oricine despre băiatul ei, poate din cauza asta vrea să închidem subiectul.

— Și eu te iubesc Marianne.

Zâmbește.

— Ar trebui să pleci, tura asta în plus s-a terminat, mai trebuie să te și relaxezi.

Aprob din cap.

Diana pare că a rămas puțin pe gânduri.

— Totuși mai vreau să-ți spun ceva înainte să plecați.

— Despre ce e vorba?

— Dacă dracul ăla mai vine să ne distrugă liniștea, îi scot ochii aia frumoși cu o linguriță de mestecat în cafea.

Rămân mută în fața expresiei sale serioase. Reușesc doar să dau din cap. Fața lui Marianne se schimbă de la serioasă într-una zâmbitoare, ne salută călduros pe amândouă înainte să-și vadă de treabă în cafenea.

Eu și Diana ne privim surprinse.

— E o femeie drăguță, dar înfiorătoare, o aud dintr-o dată pe prietena mea.

— Aici îți dau perfectă dreptate.

∞

Eu și Diana mergem alene pe drumul spre campus. Între noi două s-a lăsat liniștea, iar singurul lucru de care îmi fac griji e să nu mă creadă vreo ciudată din cauza a tot ce a aflat mai devreme.

Sau să nu se gândească că sunt vreun magent de situații ciudate.

— Uneori mi-aș dori ca serile să fie răcoroase sau să fie zilele mai ploioase.

Tipic. Ce poți face atunci când nu reușești să susții un dialog sau să-l pornești? Vorbești de vreme.

Diana zâmbește și mă privește.

Ăsta e un semn bun.

— Să știi că nu sunt supărată sau nu te judec în vreun fel în momentul ăsta.

Clipesc de mai multe ori.

— Ești medium?

Râde.

— Nu, dar și eu mă gândeam cum să începem să vorbim. Desigur, fără ca tu să te simți prost.

Nu pot să fiu mai fericită de atât că am cunoscut-o pe fata asta.

— Sunt OK. Dacă ai vreo opinie sau vreo întrebare, mi le poți adresa. Știu că nu vrei să mă pui în vreo situație nasoală.

Mă simt mai bine să zic așa, m-am deschis ei și lui Marianne, iar asta parcă mi-a mai luat o piatră de pe inimă.

Niciuna nu a venit cu vreo critică sau îndrumare, dar sunt momente când oricine îți dorește să se deschidă apropelui său doar pentru a se simți ascultat. E complicat să lași tot ce se întâmplă să te conducă fără ca măcar să le dai ton.

— Mă întrebam doar cum te simți acum? Știi tu, ai aflat lucruri noi, mă gândesc că e totul o învălmășeală în capul tău.

Într-adevăr, sunt multe informații venite într-un timp foarte scurt. Nici măcar nu am apucat să le pun cap la cap sau să le analizez.

— Să fiu sinceră? Cred că subconștienul meu nu mă lasă să mă gândesc prea mult la ele. De parcă aș vrea să nu le fi știut. Mi se pare o situație complicată, dar nici nu-mi pot forma vreo decizie sau vreo alegere. Mai ales că am avut ieri acel schimb de replici cu el, acum nu știu în ce situație ne aflăm. Poate punctul a fost pus ieri și noi nu ne vom mai vorbi vreodată.

— Am o presimțire că nu e gata. Nu încă.

Ridic din umeri.

— La câte s-au întâmplat nici nu știu la ce să mă aștept. Îmi e teamă să îmi fac vreun film în cap, fiindcă ceva îmi spune că va fi totul opusul realității.

Și așa e. Ceva din mine îmi spune că nu se va termina totul atât de ușor, dar nu vreau să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla mai departe.

Așteptările pot fi cu adevărat dureroase.

— Mi-aș dori să te pot ajuta cu mai multe în situația asta, dar Marianne are dreptate, alegerile sunt ale tale și indiferent care vor fi acelea nu vreau să te judec. Oricine, oricând ar putea fi în locul tău, chiar dacă pare imposibil.

Zâmbesc.

— Mulțumesc foarte mult. Și eu mă întreb unde va duce drumul ăsta.

— Să sperăm că spre direcția corectă.

Dau din cap și ne continuăm drumul mai departe.

De multe ori și pe mine mă macină întrebarea asta, încotro mă va duce viața? Sau dacă fiecare alegerea de-a mea este cea corectă, dar cred că dacă fac ce simt, măcar voi rămâne fără regrete.

Asta chiar dacă înseamnă că e mai bine sau mai rău.

Nu mai vreau regrete. Nu mai vreau planuri pe termen lung. Vreau doar prezentul și nimic mai mult. Orice m-aș gândi să fac în viitor, am învățat că se pot întâmpla mereu lucruri care să-ți schimbe sensul.

Până să moară tată puneam preț doar pe lucrurile care nu contau. Abia după moartea lui am înțeles cât de norocoasă sunt că trăiesc și că sunt sănătoasă înainte de toate. Că pot să simt, să văd, să merg, să învăț lucruri noi, să fac tot ce mi-aș dori.

În trecut nu știam sau mi se părea că e imposibil să mi se întâmple mie ceva. Mi se părea că viața parcă venea garantată, de parcă tuturor ne-ar fi promis o viață lungă, lipsită de probleme sau accidente.

Total greșit.

Oricând poate apărea o întorsătura care să dea alt curs. Din cauza asta până în ultima secundă nu vreau să mai am alte regrete sau păereri de rău.

Privesc atentă cerul când ajungem în fața căminului. Că risc să sufăr sau să nu fie ce trebuie, prefer să înfrunt durerea care vine după decât să mă afund în întrebări.

— April, se pare că ești căutată, o aud dintr-o dată pe Diana.

Mai am un rând de scări de urcat până la etajul nostru, iar Diana stă deja la capătul scărilor, arătând cu degetul în direcția unde e camera noastră.

Strâmb din nas și inima face o tumbă scurtă, cu gândul că ar putea fi Xander, dar îmi revin la normal când văd capul lui Darren cum apare dintr-o dată în peisaj.

— Salutare din nou, îl aud pe un ton vesel.

— Hei, îi răspund și încerc să-mi ascund dezamăgirea.

Urc până la capăt scările și îl văd cum se postează în fața mea cu mâinile la spate.

— Eu o să merg să fac un duș. Vorbim mai încolo, se scuză Diana și înainte să mai apuc să spun ceva dispare din raza mea vizuală.

Imediat ai fugit.

— Cum de ești în vizită? Poate o să ai probleme, din câte știu nu prea e permis ca băieții să vină în pavilionul fetelor.

Darren își dă ochii peste cap.

— Cu siguranță. Știi câtor persoane le pasă de regula asta? Aproape nimănui.

— OK, atunci, cu ce ocazie pe la noi?

— Nu putem vorbi undeva numai noi doi? N-aș vrea să apară cineva să ne întrerupă.

Oftez prelung și îi fac semn să mă urmeze.

O iau înainte spre bucătăria de la capătul holului. Spre norocul lui, e goală. Încăperea este mică. Poate dacă ar dispărea frigiderul, un corp de bucătărie, aragazul și chiuvetă, ar părea ceva mai mare.

Imediat ce intrăm, Darren scoate din spatele lui un buchet de trandafiri. Rămân înmărmurită în fața zâmbetului și al gestului său.

De ce?

Încep să mă fâstâcesc.

— Ohh, e tot ce reușesc să spun și îmi vine să-mi trag una pentru asta, dar ce reacție ar fi mai bună acum?

— În semn de îmi pare rău. Știi tu, pentru cum am reacționat. N-am idee ce m-a apucat, uneori îmi e dor de trecut și cu greu accept că vremurile alea s-au dus.

Clipesc des și iau trandafirii din mâinile lui. Nu pentru că vreau, ci pentru cât de tare face semn cu privirea către ei.

— Mulțumesc, încep puțin nesigură pe mine. Dar nu era nevoie, fiecare dintre noi mai poate greși.

— Știu. Doar că azi m-am gândit mai mult la ce ai zis. Poate nu ți-am recunoscut vreodată asta, dar am regretat și voi regreta mereu că ai trecut singură prin atâtea. Într-adevăr, nu-ți puteam lua durerea, dar măcar ai fi avut pe cineva cu care să vorbești în acele momente.

Înghit cu putere în sec.

Și eu mi-am dorit asta. Mi-am dorit doar un umăr pe care să-mi sprijin fruntea, atât. Să simt că cineva era lângă mine și îmi putea oferi un sprijin mic.

Dar e trecutul, iar eu nu-l mai pot întoarce. Cum nu pot întoarce nici zilele în care tata a suferit singur.

— E în regulă

Am vocea ușor tremurată.

— Unele dureri ne fac mai puternici, Îți mulțumesc, dar nu trebuia. Nu sunt supărată pe tine sau ceva.

Umerii i se detensionează.

— Știu, dar e doar un gest pe care mi l-am dorit să-l fac. Meriți asta.

Își desface brațele larg. La început sunt puțin ezitantă pentru că nu înțeleg de ce o parte din mine îmi spune că nu ar trebui să fiu aici.

Îl cunosc pe Darren de când eram mici, dar e prima dată când ceva la el nu îmi oferă aceeași siguranță ca înainte. Aleg totuși să-mi las gândurile deoparte și să-i ofer o îmbrățișare scurtă. L-am simțit cum mi-a inspirat puternic parfumul, iar gestul ăsta m-a făcut să mă desprind instant de el.

Ne-am zâmbit unul celăluilalt, dar în continuare acea stare ciudată e acolo.

Ba chiar s-a înrăutățit.

— Acum că ne-am înțeles, te superi dacă mă retrag? Abia aștept să fac un duș și să mă relaxez cu o carte, am avut o zi plină.

— Da, desigur, nu vreau să te rețin.

Zâmbim unul la celălalt. Ies din mica bucătărioară cu Darren în urma mea și multe întrebări în mintea mea.

Totuși, când revenim pe holul îngust, reușesc să-mi răspund la una dintre ele. Din păcate nu are legătură cu Darren, ci cu senzația ciudată pe care am simțit-o.

Undeva la jumătatea holului, pășește cu mâinile în buzunar și ochii mijiți nimeni altul decât Xander Mianov.