Cum se mai spune? Fii preocupat să-ți trăiești viața, nu de lucrurile care i-ar putea aduce sfârșitul.

Nu pot spune că viața mea s-a sfârșit, dar mă simt de parcă o bună parte din ea s-a dus odată cu pierderea singurelor mele amintiri legate de familia mea. Sau, mai bine zis, legate de acei membrii pe care nu voi mai fi în stare să-i strâng vreodată în brațe.

Am rămas acolo, pe podea, jelindu-mi pierderea. Două vecine de vârsta mea pe care le cunoșteam vag m-au ridicat și m-au dus jos, încurajându-mă să-mi revin. Când am ieșit lumea era atât de atentă la mine, de parcă făcusem ceva rău.

De parcă ucisesem pe cineva.

Din păcate nu realizau că singura persoană care fusese omorâtă eram eu. O bună parte din sufletul meu a dispărut pe podeaua aia.

Nu l-am mai privit nici măcar o secundă pe Jimmy, fiindcă îmi era teamă de ce aș putea să-i fac dacă îl văd cumva zâmbind. M-am tras din strânsoarea celor două și am început să merg la pas, fără o direcție sau un scop.

Am plâns atât de mult încât plasturele de pe nas s-a umezit și a alunecat. Mă simt ciudat să-l port într-o parte așa că l-am dat cu totul jos.

Oamenii trec pe lângă mine, își dau coate și încep să șușotească, dar nici măcar asta nu poate schimba modul în care mă simt acum. În continuare mi se pare ireal tot ce mi se întâmplă, încă am speranța că ăsta nu e nimic mai mult decât un vis urât.

Nu se poate numi realitate nimic din ce trăiesc acum.

Am mai trecut o dată prin asta. Am plecat plângând de la garsonieră, neavând vreo destinație. Acum ca și atunci oxigenul mi s-a părut insuficient.

Sunt atât de pierdută că realizez târziu că cei din jurul meu au început să fugă, dar de ce? Atât de urât arăt? Mă întorc alene în secunda când cineva strigă cu putere să mă feresc. Nici măcar nu tresar la atenționarea bărbatului care mi-a strigat asta, ci mă chinui să rămân în picioare.

Două faruri puternice mă orbesc, iar sunetul frânei apăsate cel mai probabil până la fund mă face să strâmb din nas și să fac un pas în spate. Hyundai-ul negru s-a oprit la maxim douăzeci de centimetri de mine. Îmi șterg ochii, fiindcă nu văd prea bine din cauza plânsului. Nu realizez din prima cine este persoana care a coborât din mașină. Abia după ce i-am auzit vocea am înțeles că Iadul nu e pe sfârșite, ci tocmai urma să se dezlănțuiască.

— April?

Inimea mea primește un al doilea șoc pe ziua de azi.

— Xander, rostesc cu un glas plin de amărăciune.

Lasă portiera mașinii deschisă și se grăbește să vină în fața mea. Mă apucă de antebrațe, începând să-mi analizeze fiecare centimetru de piele cu o privire sălbatică.

— Ce s-a întâmplat?

E pentru prima dată când tonul lui sună compătimitor, nu plin de gheață. Buzele încep să-mi tremure și simt cum devin moale în strânsoarea lui.

— Mi-am pierdut aminitirile, izbucnesc și chipul mi se umple din nou de lacrimi.

Xander mă privește încurcat.

— Ce vrei să spui?

— Jimmy e de vină. El mi-a luat tot! urlu cât pot de tare.

Toată expresia lui Xander se încordează la auzul numelui său. Strânge din dinți, apoi îl aud spunându-mi:

— Hai în mașină. Ești în siguranță acum, îmi vei putea spune pe larg ce ți-a făcut nenorocitul ăla.

Nu am puterea necesară să mă mai împotrivesc, așa că mă las condusă de el la mașină. Simt un fior pe șira spinării atunci când mă așază pe locul din dreapta șoferului și închide portiera.

— Trebuie să mă întorc la cămin, încep deodată și îl văd cum își strânge mâinile pe volan atunci când mă aude.

— Nu mergem acolo.

Răspunsul lui prompt mă face să ridic din sprâncene.

— Vreau să mă întorc.

Sprâncenele i se unesc la auzul numelui său.

— Nu te duc înapoi acolo în starea asta.

Aproape că mă bufnește râsul. Nici dacă aș fi băut ceva, nu cred că aș fi avut niște stări atât de schimbătoare. Nu vreau ca Xander să mă vadă în felul ăsta... la pământ. Vreau să-mi jelesc viața de una singură, nu alături de el.

— Deodată îți pasă de mine, Mianov?

La cât de tare strânge volanul în mâini, tare îmi e frică că va ajunge să-l rupă.

— Ce vrea să însemne asta?

— Adevărul. Parcă nu-ți păsa de mine.

— Aproape te-am călcat cu mașina. Preferai să te am pe conștiință?

Pufnesc.

— Ai tu așa ceva?

Nu am remarcat în tot acest timp ce drum urmează, dar după frâna bruscă pe care a pus-o, aproape că m-am lovit cu capul de bordul mașinii.

Privesc nedumerită în jur și realizez că aproape am ajuns la el acasă. Am remarcat blocurile cu graffiti ultima dată când am plecat de la el.

Zona asta mi se pare așa ciudată, abia dacă vezi oameni pe stradă, dar există suficiente indicii că aici există și alți locuitori.

— Da, am.

De data asta tonul lui este mult mai calm și calculat.

— Și dacă nu aș fi avut, aș fi preferat mai bine să știu că ai pățit ceva fără ca eu să fi fost ultima persoană care te-a văzut în viață.

Cerul aproape că mi-a picat în cap.

Înghit în sec și încerc să cobor din mașină, dar ce surpriză frumoasă, ușile sunt blocate.

— În zadar, continuă.

— Ești un mare nenorocit!

Mă întorc cu fața la el. Simt că obrajii îmi sunt plini de lacrimi, dar se pare că imaginea mea nu-l mișcă deloc. De ce ar face-o? Mai devreme a recunoscut că nu-și dorește să știe că a fost ultima persoană care m-a văzut în viață.

Chiar dacă acel ceva din mine continua să strige că trebuie să am încredere în el, mă simt sfărmată de cuvintele lui. El poate nu vede asta, dar cu fiecare pas greșit pe care-l face, toate acele sentimente frumoase se transformă în ură.

Iar cuvintele pe care mi le-a aruncat mai devreme au fost primul pas.

— Cred că am stabilit asta o dată.

Îmi lovesc obrajii cu palmele.

— Bun, dacă nu vrei să fii ultima persoană care m-a văzut în viață, de ce mama dracului nu mă duci înapoi la cămin? Promit că nu mă voi arunca de la etaj. Nu azi.

Vorbele mele l-au făcut să tresare. A fost o reacție scurtă și aproape sesizabilă, dar eu am observat-o.

— Ce naiba e cu tine?

Râd.

— Ce vrei să spui? Singura persoană cu probleme de aici ești tu!

Strânge din buze și îmi înfruntă privirea. Acei ochi de gheață par că încercă să-mi citească în suflet.

— Ce s-a întâmplat? deviază de la subiect.

— Vreau să mă întorc la cămin, iar dacă nu mă duci acolo, jur că vei fi ultima persoană care m-a văzut în viață.

Aproape că-mi vine să-mi trag palme peste față la ce am fost capabilă să spun. A existat o perioadă, scurtă ce-i drept, în care mi-am dorit să-mi fac rău. Chiar după ce tata a murit și am început să cred că viața nu mai are niciun sens. Stăteam cu orele, privind pereții și nimic din ceea ce făceam nu mai avea valoare.

Cred că în acele secunde am îneput să realizez cât de valoroasă este viața de fapt. Orice mică atenție pe care mi-o făceam, orice reușită sau laudă primeam, nimic din toate astea nu reușeau să aline golul pe care îl aveam în piept.

Din păcate, în prezent avem numeroase reușite, chiar dacă am eșuat la capitolul umanitate.

Golul pe care îl am în piept nu va putea fi vreodată umplut de nimic.

Nici cariera.

Nici banii.

Nici lucrurile materiale nu-i vor putea lua locul tatei. Cerul a chemat la el unul dintre cei mai frumoși îngeri.

Să revin cu gândul la el m-a întors la motivele pentru care a început tot haosul ăsta.

Am pierdut tot.

— Nu, n-o vei face, îl aud, iar tonul lui e pe cât se poate de serios.

Revin cu atenția asupra lui Xander, care tocmai a scos cheile din contact.

— Ce faci? mă panichez când începe să-și deschidă cureaua de la pantaloni.

N-o face, fiindcă i-au luat-o razna hormonii, ci pentru aș băga cheile în chiloți. Aproape că izbucnesc atunci când își lasă cheile să cadă în lenjeria lui intimă.

Cu aceeași privire nonșalantă se încheie la pantaloni și își întoarce capul spre mine.

— Le vrei? Succes în a face rost de ele! Te avertizez că nu e atât de ușor să-mi ajungi în pantaloni.

Rămân perplexă. Încă nu-mi vine să cred că a făcut asta.

— Te comporți asemenea unui copil.

— Cine, tu? Îți dau dreptate în totalitate!

— Lămurește-mă cu un singur lucru, de ce faci toate astea?

— Ți-am spus odată de ce.

Inspir.

Expir.

— Te rog frumos. Amândoi am exagerat, încep mult mai calmă. Eu nu am de gând să-mi fac rău și tu nu vei avea pe nimeni pe conștință, acum, haide s-o terminăm odată.

Ridică din sprâncene.

— Ți-am zis o dată, dacă reușești să ajungi la chei sunt ale tale.

Îl lovesc cu pumul în umăr.

— O să stăm în mașină?

— Afară nu e frig. Poți să dormi pe bancheta din spate, este chiar foarte confortabilă.

— Așadar asta este rezolvarea?

Dă din umeri.

Mă las pe spate și privesc pe geam. Cu ce am greșit doamne?

— Chiar dacă viața mea a fost și poate că încă este un haos, nu aș fi atât de lașă. Nu ar fi drept pentru toți oamenii care au plecat de lângă noi fără să-ți dorească asta.

— Doar pentru că realizezi ce ai scos pe gură, asta nu înseamnă că-ți voi da cheile.

Încerc să-mi găsesc răbdarea ca să nu-l omor. Presupun că în cele din urmă sunt blocată aici cu el. Mi se pare atât de amuzant cum a decurs ultima discuție dintre noi și cum e cea de-acum.

Aproape ireal.

— Știu, spun pe un ton scăzut.

— Acum îmi poți spune ce s-a întâmplat?

— De ce îți pasă?

Nu-l privesc, dar pot să jur că și-a dat ochii peste cap.

— Nu-mi pasă. Dar cred că ai fi la fel de curioasă ca și mine dacă eu aș apărea dintr-o dată în fața ta în starea în care tu erai.

Are drepate.

Când îmi revine în cap vechea garsonieră goală aproape că izbucnesc din nou. E o realitate pe care cu greu reușesc s-o accept.

— M-am întors pentru niște lucruri, dar ele nu mai sunt.

— Ce lucruri?

Simt cum mi se zbârlește pielea. Îmi las privirea în jos și fixez inelul bunicii, e tot ce mai am. Singura amintire pe care nu am lăsat-o acolo. Îl rotesc pe deget și cu greu îmi abțin hohotul.

— Era vorba despre niște chestii de care aveam nevoie la facultate, niște poze și haine.

— Doar atât?

Mă întorc aproape instant și când îmi observă ochii plini de lacrimi, buzele i se lipesc într-o linie dreaptă.

— Nu erau niște simple obiecte. Printre hainele pe care le voiam, era și o cămașă de-a tatei. Poate o să ți se pară ciudat, dar cămașa aia purta încă parfumul lui.

Glasul îmi tremură în timp ce vorbesc.

— Dacă m-am simțit vreodată singură sau ceva m-a durut, era suficient să-i iau cămașa și să mă simt în sigurnață. De parcă el ar fi fost viu și mă lua în brațe.

Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. Mă grăbesc să le șterg, dar până când să reușesc , sunt lipită de un piept cald. Trag adânc aer în piept și un miros puternic de mentol, combinat cu tutun mă acaparează.

Mirosul lui.

— Înțeleg, e tot ce aud.

— Acum toate au dispărut odată cu amintirea lui, scâncesc.

— Amintirea lui nu va dispărea. Ea va rămâne mereu în sufletul tău. Când cineva drag moare, ne agățăm de fiecare mic detaliu pe care l-au lăsat în urmă ca să-i facem să pară vii. Dacă vreun lucru de-al lor dispare, nu însemnă că amintirea lor dispare și ea.

— Ai avut vreodată parte de asta?

Întrebarea îmi scapă fără să mă gândesc prea mult. După ce i-am auzit cuvintele, m-am gândit în continuu, dacă el nu cumva vorbește despre propria lui experiență.

Din păcate amândoi am pierdut persoanele pe care le-am iubit cu adevărat.

— Nu e vorba despre mine acum.

Strâng din dinți. Am mâinile așezate pe pieptul lui, în timp ce una din palmele lui îmi e lipită de spate și cu cea liberă îmi mângâie părul șuviță cu șuviță.

Nu suport când cineva îmi bagă mâinile prin păr, dar nu mă pot plânge de modul în care se simte atingerea lui.

Chiar dacă nu recunoaște, sunt sigură că a pierdut pe cineva drag. Vorbele pe care mi le-a adresat mai devreme l-au trădat.

— Cum s-a întâmplat?

Strâng din ochi cu putere. Nu știu de ce credeam că asta va urma.

— La ce te ajută toate astea?

— Pe mine nu mă ajută, dar poate pe tine, da.

Privesc în gol. Nu am vreun punct de vedere. Moartea tatei nu e vreun secret, e una din durerile mele pe care nu o împărtășeșc fiecărei persoane pe care o cunosc. Xander știe că el nu mai este în viață.

El știe tot ce e este mai important.

Înghit cu putere în sec înainte să deschid gura.

— Nu am știut că tata era bolnav, iar dacă remarcam ceva, el venea mereu cu o scuză. O mică răceala, vârsta și așa mai departe. Ultina oară când l-am văzut în viață a fost chiar înainte să plec din Phoenix.

Imaginile din aeroport îmi revin în cap.

— Am venit aici, m-am instalat. Mi se părea că trăiesc un vis, cunoșteam oameni noi, eram independentă. Viața mea părea de vis, totul până într-o noapte.

Pot să văd data de 27.10.2018 tatuată pe spatele meu.

— Venisem de la facultate și am primit un telefon. Era mama, plângea. Atunci mi-a spus totul despre boala cu care se lupta.

— Ce anume?

— Cancer la pancreas. A aflat prea târziu. După ce am plecat eu a putut să nu se mai ascundă și cred că tot atunci a început să cedeze în fața bolii. Frica de a muri înainte să-mi vadă visul împlinit a fost cea care l-a ținut în viață.

Mama mi-a recunoscut asta câteva luni mai târziu. După ce am plecat, tata a slăbit brusc și a căzut la pat.

— Știi prin câte chinuri ajungi să treci când boala te aduce într-un punct final?

Mă depărtez de Xander și îl văd doar că din cap în semn de nu.

— Nici eu nu am știut. După ce mama a vorbit cu mine, mi l-a dat și pe el în telefon. A fost dorința lui să mă audă pentru ultima oară.

Obrajii mi s-au umplut de lacrimi.

— Am vorbit. Mai întâi șocul a fost atât de puternic încât nu am putut să-l întreb nimic despre starea lui. Apoi au venit întrebările, lacrimile și negarea. Am vrut să-l sun pe video, nu m-a lăsat. Voia ca ultima mea amintire cu el să fie cea din aeroport. În timp ce eu simțeam că mor puțin câte puțin pe interior, el era curios de cum mersese ziua mea și ce planuri am pe viitor. Nu părea că vorbesc cu un om care trăgea să moară. Am stat în telefon așa trei ore.

Înghit în sec.

— Trei ore pline de amintiri, lacrimi, blesteme, întrebări și multă, dar multă durere. La un moment dat mi-a închis și a fost pentru totdeauna. În ultimele minute alături de el, înțelegeam că de fapt el nu mai avea puterea să păra calm. În ultimele secunde din viața lui, l-am implorat să nu mă părăsească, fiindcă nu voi putea trăi fără el. Mi-aș fi împărțit viața în jumătate și i-aș fi dat lui o parte doar ca să nu mă părăsească.

Una din palmele lui Xander îmi șterge lacrimile de pe obraz.

— Răspunsul lui a fost că pot. Că pot să trăiesc fără el. Că nu voi fi atât de lașă încât să fac ceva necugetat. Că el a putut să trăiască, chiar dacă știa că timpul lui devenise limitat. Nimic nu a mai fost la fel după acel apel.

Chiar și acum îmi aduc aminte cât de greu a fost momentul în care mi-a spus cât de mândru e de mine și cât de mult mă iubește, apoi mi-a închis. Totul s-a simțit de parcă am fost împinsă în abis. Seara nu puteam dormi, ațipeam puțin și când mă trezeam speram că a fost un coșmar.

Din păcate totul fusese real.

— Am încercat să-l sun, dar nu mi-a mai răspuns. La vreo două ore după, m-a sunat înapoi mama. Nu i-am răspuns din prima, am înțeles prea bine ce s-a întâmplat. Din ziua aia viața nu a mai avut același gust. Nimic, nu mă mai făcea să zâmbesc sau să mă bucur la fel ca în trecut. Am alergat atât de mult după lucruri total neimportante și nu am văzut că tot ce aveam mai de preț se stingea puțin câte puțin chiar sub ochii mei.

În timpul liceului mi-am planificat cel puțin următorii zece ani din viață. Pentru chestia asta mă zbăteam al naiba de tare și voiam mai mult de la mine de fiecare dată. Voiam ca totul să se întâmple exact așa cum îmi imaginam, dar chiar dacă am ieșit învingătoare din anumite puncte de vedere, voi fi mereu o pierzătoare. Am pierdut tot ce a fost mai important în viața mea.

Uitasem complet că nu poți semna un pact cu destinul, ci că el are stiloul cu care îmi scrie povestea în funcție de deciziile pe care le iau.

— Asta e toată povestea, spun și mă îndepărtez de el. Poți să-mi oferi oricât de multe sfaturi vrei și să-mi vorbești despre ce și-ar dori el pentru mine, o să mă simt mereu vinovată pentru că nu i-am oferit mai mult timp. Chiar dacă nu aveam de unde să știu, merita asta și a trebuit să moară mai întâi ca să-mi dau seama de cât de mult îi țineam la distanță de mine.

— Nu pot să-ți dau sfaturi, vine replica lui după secunde bune de tăcere. Dar îți pot oferi altceva.

— Ce anume?

— Asta, e tot ce aud înainte ca mâinile lui să-mi prindă fața și să tragă într-un sărut pătimaș.