Dimineața mea nu a început bine.

Pentru a mia oară mă întreb de ce nu am dat de carnet? Ahh, da! Îmi e teamă să conduc.

Răsuflu ușurată când ajung în stația de autobuz la timp, totuși nu apuc să mă bucur de prea mult aer curat pentru că deîndată ce urc, un miros putred combinat cu izul de transpirație mă invadează.

Strâmb din nas pentru că ăsta e cel mai puțin plăcut mod de a-ți începe ziua și nu reușesc să mă obișnuiesc cu rutina asta chiar dacă mă aflu în Aberdeen de trei ani.

Tot mai trăiesc cu speranța că se va schimba ceva cu diminețile mele. Doar trăiesc cu speranța asta, nu fac ceva ca să și schimb ce se petrece în jurul meu!

Haide, April, ăsta e ultimul an de facultate. La anul vei avea parte de alte autobuze și mirosuri noi.

Încerc să-mi ofer susținere, dar sfârșesc cu stomacul întors pe dos. Înaintez spre locurile din spate și nu privesc fețele cu care m-am obișnuit. Aceeași muncitori de la aceeași firmă de construcții, aceleași expresii perverse atunci când trec pe lângă ei. Am devenit imună la astfel de persoane, dar nu neg că sunt momente în care nu știu la ce să mă aștept de la unii ca ei.

— Bună dimineața, păpușa! Încă nu ai învățat că atunci când intri undeva se salută?

Ricky Moore.

Una din cunoștințele mele mai puțin plăcute din orașul ăsta. Dacă în decursul acestor trei ani o parte din colegii săi s-au mai schimbat, Ricky continuă să lucreze în același loc și să se ia de mine cu prima ocazie cu care mă vede. În trecut era mai nesimțit de atât, dar a înțeles că-și face singur probleme dacă nu mă lasă în pace. Într-o zi a fost dat jos de șofer împreună cu alți doi bărbați pentru că a început să strige în gura mare în câte feluri mi-ar trage-o. Nu știu cu ajutorul cui nu a ajuns pe mâna poliției încă, dar măcar s-a potolit în privința mea.

Acum ne mulțumim doar să ne luăm unul de celălalt ocazional. Nu am putut să rămân nepăsătoare și mereu țin la mine un spray cu piper.

Nu voi știi niciodată de ce poate fi capabil o persoană pe care nu o cunosc, dar cineva, care aproape că m-a amenințat că mă va urmări să-mi facă felul.

Mijesc ochii spre bărbatul bronzat de la prea mult stat în soare și ochii negri ca smoala.

— Neața, păpușă, încerc să-l apostrofez și sunt convinsă că paote să-mi citească greața de pe față.

Strânge din buze atunci când în jurul nostru se aud mai multe pufnete. Nu mă obosesc să port o conversație cu el, fiindcă mi-aș strica ziua. Merg mai departe, lăsându-l să bolborosească în barbă.

Mi-am pregătit în geantă o carte pe care o s-o savurez pe drumul spre facultate. Măcar așa nu mai sunt nevoită să le văd fețele celor din jurul meu. Mai ales pe a prietenului meu bronzat care mă săgetează cu privirea încă de când am intrat. Pot simți asta cu toate că sunt cu spatele la el.

De data asta știu că n-o face pentru că e un pervers, ci pentru că l-a dernjat replica mea. Cu gândul ăsta în minte, adopt un zâmbet uriaș pe față.

1-0 pentru mine.

Mă grăbesc să înaintez, dar în clipa când ridic privirea din pământ, constat stupefiată că locul meu este ocupat.

Expresia mea se schimbă dintr-una mândră, într-una supărată. Încerc să văd mai bine cine este persoana în cauză. Când ochii mei se întâlnesc cu ai străinului, simt cum sângele mi se blochează în vene.

Cu toate că e puțin cam nepoliticos, mă învârt pe călcâie rapid, rupând orice contact vizual cu respectivul.

Xander Mianov, îmi șoptește subconștientul de parcă și el s-ar teme să nu fie auzit. Înghit în sec și mă gândesc la grimasa pe care tocmai am făcut-o.

Toată lumea ocupă câte un loc în autobuz.

Toată lumea cu excepția mea.

Acela e locul pe care-l ocup de trei ani. Și de când s-a gândit una din vedetele facultății să vină cu autobuzul? Deobicei el e alături de prietenii săi, apar cu viteză în curtea școlii, exact ca în filmele de acțiune de la TV. Desigur, la pachet vin și fetele care stau să leșine când îi văd.

Oamenii ca el emană aroganță de la o poștă.

Și cu toate astea a ales să vină cu autobuzul în dimineața asta.

Îmi înfig degetele într-unul din scaune, înjurând pentru că sunt prea scundă ca să mă prind de bările de sus. Iar pe tocuri nu m-aș urca nici plătită, fiindcă pot face pariu că aș cădea și mi-aș rupe ceva. Am ales cea mai proastă zi să port o fustă, în spatele meu se află doi bărbați care ba se bat pe umăr, făcând aluzii obsecene, ba încearcă să se împingă unul în altul spre mine. Nu-i cunosc, dar sunt sigură că Ricky se distrează pe cinste.

1-1.

Nici măcar nu am tupeul să mă uit la el.

S-a dus toată mândria mea.

Trebuie să refac din nou lista cu motivele pentru care îmi și nu-mi trebuie permisul de conducere.

Sar ca arsă când simt cum mi se face un mic avânt la fustă, ca mai apoi să aud râsetele bărbaților din spatele meu.

Îmi mușc obrazul pe interior și mă rog ca drumul să se termine mai repede. Dacă m-aș lua de ei, aș isca un scandal fiindcă ei sunt bărbați muncitori și cu neveste acasă și nu s-ar uita la niște puștoaice ca mine. Sau asta erau când o fată le-a atras atenția din cauza mitocăniei lor.

La naiba cu el, alt autobuz nu găsea.

Cu foarte multă ciudă în privire, îmi fixez atenția asupra geamurilor din dreapta mea care formează reflexia celor prezenți în autobuz. Când încerc să dau din nou de brunetul cu ochi albaștri care mi-a ocupat locul din spate, înmărmuresc la propriu.

Mianov nu mai stă pe locul meu. Nici nu a coborât, ci e chiar în spatele meu. Acesta privește o clipă înspre geam, iar când privirile ni se unesc, întorc rușinată capul. Aud un oftat în urma mea și pot pune pariu că-i aparține.

Devine mult prea jenant tot ce se întâmplă, la următoarea stație am de gând să cobor.

Și-așa a trecut ceva timp de când nu am mai mers pe jos.

Am impresia că văd semnul care indică următoarea stație, când simt cum niște mâini îmi cuprind talia și mă lipesc de un piept cald. Privesc o clipă în jos și observ o mână plină de tatuaje cum mi se încolăcește în jurul taliei.

Îmi abțin țipătul și când sunt gata să-l calc pe picior își afundă capul în părul meu și începe șoptit:

— Nu reacționa dur, cei din spate aproape și-au vârât mâna pe unde nu trebuie. Amândoi vrem să ajungem la facultate, nicidecum la vreo secție.

Aerul fierbinte pe care-l sulfă în urechea mea face ca tot ce-mi cere să fie imposibil.

Vocea groasă și răgușită îmi fac inima să bată mai tare. Xander Mianov ajută una din tocilarele cu care are o mare parte din cursuri, dar nici măcar el nu cred că știe asta. Acel Xander care strânge fetele în jurul lui asemenea unui magnet pe care-l arunci într-o cutie plină de cuie.

Încep să tremur vizbil și cred că observă. Aud cum pufnește batjocoritor în urechea mea, dar următorul lui gest îmi taie elanul. Cu cealaltă mână liberă prinde una din curelele agățate de bara de sus.

Brațul său rămâne la un unghi perfect de nouăzeci de grade. Îi înțeleg apropoul și mă prind cu mâna pe care o aveam înfiptă într-unul dintre scaune de antebrațul său.

În alte circumstanțe aș fi ripostat și nu i-aș fi acceptat ajutorul, fiindcă nu vreau să mă simt în vreun fel datoare față de nimeni. Privind în jurul meu, îl prefer pe Xander, decât pe cei din spatele meu. De fapt, parcă orice e mai bine decât niște bărbați care par să nu mai fi văzut o femeie până acum.

La stația unde, în general, constructorii coboară, vine momentul când simt că aproape devin una și aceeași persoană cu Xander din cauza strânsorii sale.

Două locuri din dreapta noastră se eliberează, iar Xander mă împinge cât poate de repede pe cel de lângă geam și se așază lângă mine, fix când prietenii noștri din spate se ridică. Sunt sigură că fața mea e mai ceva decât a unui rac, dar cel de lângă mine pare foarte calm. Are picioarele întinse și ridică două degete în semn de pace către cei doi bărbați atunci când trec pe lângă noi. Aceștea se privesc unul pe altul zâmbind, ceea ce ne face pe amândoi să ne încordăm.

Tocmai după ce autobuzul pornește din nou, reușesc să respir ușurată.

— Cine naiba urcă în fustă când știe ce specimene se află aici? mă întreabă și pot să-i observ schimbarea din ton.

Ridic din sprâncene, săgetându-l cu privirea. Ochii săi mă tranșează în timp ce maxilarul lui iese mai tare în evidență decât deobicei. E atât de încordat în timp ce mă privește încât trăsăturile lui devin mai evidente decât sunt de fel.

— Data viitoare promit să iau un fes și un palton până în pământ, îi răspund la fel de răutăcios. Și ca să știi, tu mi-ai ocupat locul.

— Unde scrie?

Întrebarea lui mă duce cu gândul la zilele copilăriei mele. Pe atunci nu putea să existe vreo zi în care să nu ne batem pe locurile de pe bănci sau din leagăne.

Încep să inspir și să expir, calmându-mă.

— Scuză-mă, data viitoare am să vin cu un marker după mine.

Pufnește.

— Măcar puteai să spui un amărât de mulțumesc.

Se lasă pe spate și găsește ceva interesant în peisajul de-afară.

— Mulțumesc, murmur în bărbie și îmi împreunez mâinile la piept, încercând să nu-l mai bag în seamă.

Se preface că nu exist și privește încruntat stațiile care urmează, strângând din dinți.

Locuiesc cam la jumătate de oră de facultate. Durează ceva până ajung. Mi-ar fi plăcut să stau ceva mai aproape, dar bugetul meu e la pământ. Mă gândesc serios să depun o cerere pentru cămin. Oricât de mult mi-ar displăcea locul ăla, nu pot să mai fac față cu banii. Lucrez la o cafenea încă din prima lună de facultate, dar, cu toate că m-am descurcat exemplar până acum din punct de vedere financiar, știu că anul care urmează va fi diferit. Nu plănuiesc să rămân în Aberdeen, iar ca să mă pot muta în altă parte voi avea nevoie de bani, pe lângă asta propietarul mi-a zis mai indirect la ultima noastră convorbire că și-ar dori să-mi crească chiria.

Îl apostrofez acum: toate au devenit scumpe, domn'le.

Trebuie să fiu precaută.

Știind că Mianov e lângă mine, nu prea pot să stau locului. E pentru prima oară când mă aflu atât de aproape de brunetul tatuat.

În cei trei ani de facultate l-am privit doar de câteva ori în ochi și nu pot spune că m-am simțit bine. Acei doi ghețari te fac să tremuri. Ba chiar uneori am avut impresia că îmi va sări la gât dacă mă mai holbez mult, poate de asta refuz să stau fixată prea mult asupra lui. Încep să mă joc cu degetele în poală. Nu am probleme în ceea ce privește situația asta, mai exact lipsa comunicării. Din contră! Nu sunt o persoană prea sociabilă, nu am reușit să-mi fac prieteni în facultate din mai multe motive, iar unul dintre ele ar fi acela că ore, job și treburile casnice mi-au cam răpit din timpul pe care l-aș putea petrece în compania altor oameni. Uneori îmi doresc ca lucrurile să fi fost mai simple pentru mine și să am viața altor oameni care par că se bucură de toate, dar apoi îmi amintesc că pot ajunge și eu în punctul acela ca restul, numai că trebuie să mai trag de mine puțin mai mult.

Încă puțin.

Nu mă deranjează singurătatea, uneori cred că e o alegere perfectă pentru persoanele care duc lupte interioare despre care nu vorbesc cu nimeni.

Îmi privesc picioarele, blestemându-mă pentru că nu am ales fusta conică, ci pe aceasta, ușor lărguță.

Am vrut să fac ceva diferit pentru deschiderea ultimului an de facultate. Nu sunt o persoană îndrăzneață când vine vorba de haine, dar astăzi am vrut să-mi ofer o bucurie, să fiu altfel decât în zilele mele obișnuite în care port o pereche de blugi și cămașă.

Ochii mi se măresc când ajung cu analizatul puțin mai jos de gambă. O tăietură și-a făcut apariția acolo și pot să jur că nu se afla acolo când am plecat de acasă. Cred că am căpătat-o în momentul când Xander m-a împins pe locul ăsta, dacă nu...

Picioarele încep să-mi tremure din nou. Strâng marginile fustei care ajunge până la genunchi.

— Xander? întreb și mi se pare atât de ciudat să-i pronunț numele. Ce se întâmpla mai exact în spatele meu?

Sigur expresia mea s-a transformat din roșie ca racul în albă ca varul. Cea mai mare temere a mea e să realizez că am fost în pericol și nu știam nimic. Asta din cauza tuturor scenariilor care mi se produc în minte. Puteam fi luată ușor pe sus de acei bărbați când ar fi coborât la următoare stație.

Mă privește cu o expresie serioasă și se apleacă suficient de mult încât să observe care e problema. Murmură ceva indescifrabil și se scotocește prin buzunare.

Scoate un pachet de șervețele pe care mi-l aruncă în poală. Tăietura nu e adâncă, dar chiar și așa, din ea a reușit să se scurgă puțin sânge, care mi s-a prelins în adidași.

— După cum am zis, o alegere proastă.

Tac din gură la replica sa, șterg dâra de pe picior fără să mai comentez ceva pentru că tonul lui a sunat chiar mai dur decât mai devreme.

După alte cinci minute în care mă obișnuiesc cu parfumul lui bărbătesc combinat cu un miros puternic de tutun, autobuzul se oprește. În tot acest timp, Xander a tastat de zor pe telefon, ignorându-mă în totalitate. Aproape că urlu de fericire când văd porțile facultății Northem State Univerisity.

Xander se ridică leneș de pe scaun, plescăie din buze și privește în urma sa, având mâinile în buzunar. Nu vreau să fiu văzută ieșind în același timp cu el. Acesta nici nu se stresează cu prezența mea, ci iese afară și îl văd deja întâmpinat de niște persoane.

A venit vremea April, mă încurajez. Un singur an, poți s-o faci. Și uite așa ies din autobuz cu zâmbetul pe buze, dar nu pentru mult timp.

— La naiba, Xander! Ai spus că vei coborî la a doua stație.

Sunt primele cuvinte pe care le aud de la grupul de oameni care l-au întâmpinat pe brunet.

Știu întreg itinerariul acestui autobuz, iar a doua stația este fix cea de la care mă urc eu în autobuz.

Sângele îmi îngheață în vene. Acest morocănos, popular, ucigător cu privirea, Xander trebuia să coboare încă de dinainte să apără în spatele meu.

Înghit în sec și trec pe lângă ei, strângându-mi geanta la piept. Nu privesc în urma mea, dar pot simți acea privire rece cum îmi îngheață spatele.

De ce ar face el una ca asta pentru mine?