Heron auzi cum porțile se închid în spatele lui. În fața lui se întindea o șosea suspendată care ducea până la intrarea spre insula Vulturilor. Trase are adânc în piept și se îndreptă spre mașina prietenului său, după o privire mai atentă, brunetul observă cât de mult se schimbase prietenul său. Părul său roșcat, îl aveam lung până la umerii, ochii aveau aceiași nuanță drăguță de mov, la baza gâtului observă ceva care semăna cu un început de tatuaj, restul pierzându-se sub materialul tricoului și aceiași mușchi pe care îi avuse și când plecase, probabil mai bine definiți acum.

Brunetul deschise portiera și intră, de îndată ce se așeză pe scaun un miros puternic de parfum îl lovi, strâmbă din nas însă nu spuse nimic. Se pare că acest obicei a lui Ren nu se schimbase, mereu folosea prea mult parfum.

— Mă bucur să te văd Heron, zise Ren pornind motorul.

— Și eu mă bucur să te văd.

Heron observă în oglinda retrovizoare cum Ren îi afișă un zâmbet discret.

— Cum o mai duci? întrebă Heron.

Voia să întrebe el primul acest lucru. Știa că dacă nu ar face-o, cel mai probabil Ren l-ar întreba asta pe el și în aceste momente nici el nu știa cum o mai duce.

— Destul de bine, am cerut-o pe Sereia în căsătorie și a zis da.

Sereia era iubita lui Ren, cei doi s-au cunoscut în primele săptămânii ale roșcatului la Vulturi. Brunetul nu era sigur cum relația lor a evoluat din prietenie în ceva mai mult. Nu dorise să știe toate detalile.

— Felicitări! Mă bucur pentru tine.

Heron și Ren nu aveau prea multe de recuperat. Poate că în ultima lună nu vorbiseră dar de obicei vorbeau foarte mult și își spuneau totul. Aproape totul. Heron, a avut un singur secret față de prietenul său cel mai bun și anume, faptul că el a fost primul băiat de care i-a plăcut vreodată.

Era în al doilea lor an de liceu. Heron avea cincisprezece ani atunci când a început să aibă sentimente pentru prietenul lui. Desigur la început le-a ignorat sperând că vor dispărea. Nu a fost așa de simplu, sentimentele lui Heron progresând și devenind tot mai puternice. Toate visele lui au fost spulberate atunci când Ren și-a făcut prima iubită.

— Tu cum mai ești? Întrebă Ren.

— Habar nu am, dacă e să fiu sincer. Sunt bine, cred.

— M-ai îngrijorat știi? Adică pentru două luni nu mi-ai răspuns la mesaje sau la telefon. Am încercat să dau și de Ares dar aparent și-a schimbat numărul de telefon.

— Îmi pare rău pentru asta. Trebuia să îți răspund, poate măcar să îți fi spus ce s-a întâmplat.

— Sufereai Heron. Bănuiesc că și acum suferi. Este în regulă, însă a fost destul de ciudat să aud de tine după o lună întreagă și să îmi spui că îți schimbi clanul.

— Nu mai aveam nimic care să mă ține acolo. Oricât de mult aș ține la fratele meu, tot nu este același lucru.

— Știu foarte bine asta. Și eu am plecat pentru că nu sufeream locul ăla, nu conta faptul că țin extrem de mult la mama.

Lui Ren i-a fost mult mai ușor, nu foarte ușor, pentru știa prea bine prin câte a trecut și el, mult mai ușor decât lui.

— Azi seara, vei sta la mine acasă, iar mâine o să cunoști restul echipei și vedem după de apartament.

— Credeam că au deja unul pregătit.

— A fost totul cam din scurt și mai durează ceva până găsesc unul, dar nu te îngrijora poți să stai la mine fără nici o problemă.

— Nu vreau să deranjez.

— Heron, ești prietenul meu cel mai bun, chiar crezi că mă deranjează că vei sta la mine pentru o perioadă? Să fim serioși.

Heron ar fi dorit să protesteze mai mult, însă era conștient că nu prea avea cum să facă asta. Era într-un loc cu totul nou și nu avea unde să se ducă, cu toate că nu îi plăcea să îi stea cuiva pe cap.

Drumul cu mașina până la locuința lui Ren a fost chiar plăcut, cei doi au depănat tot felul de amintiri amuzante din timpul liceului. Brunetul nici nu realizate cât de mult îi lipsise să vorbească față în față cu cel mai bun prieten al lui.

— Nu te-am văzut zâmbind de când ai urcat în mașina asta, zise Ren brusc, Înainte erai mereu cu zâmbetul pe buze.

— Să fiu sincer, nu cred că mai știu ce este ăla zâmbet. Nu contează cât de mult încerc, nu pot să zâmbesc. Se simte atât de greșit să zâmbesc după tot ce s-a întâmplat.

— Heron... începu Ren, dar imediat se opri gândindu-se la ce să spună. Nu știu ce s-a întâmplat acolo sau de ce crezi că este greșit să zâmbești din nou, dar îți spun un lucru, ai trecut prin prea multe ca să nu meriți să fi fericit. Nu știu cum se simte să pierzi pe cineva drag, însă sunt convins că Eliot și-ar fi dorit ca tu să fi fericit și să încerci să mergi mai departe cu viața ta.

— Nu este chiar așa de ușor să treci peste moarte cuiva.

— Nu a zis nimeni că este ușor, dar trebui să începi cu pași mici. Vorbește cu cineva despre asta, poate nu acum, dar cât de curând, nu ține totul în tine.

Heron tăcu, nu știa ce să mai spună. Toată lumea îi spunea că ar trebui să vorbească despre asta, că asta îl va face să se simtă mai bine. Doar că pe el și gândul la seara aia îl făcea să izbucnească în lacrimi. Nu avea cum să vorbească despre asta, nu acum, poate niciodată.

***

La cam zece minute după discuția avută de cei doi, aceștia au ajuns la locuința lui Ren. Era un bloc în centrul orașului. Heron nu îi putea vedea culoare din cauză că afară era destul de întuneric dar, își putea da seama că este destul de înalt.

— Apartamentul meu se află la etajul cinci, ajungem repede. Luăm liftul.

Heron nu protestă, în mod normal nu l-ar fi deranjat să urce câteva scări, doar că acum chiar nu își dorea acel efort în plus. De cum au intrat în lift, brunetul încercă să făcă mai multă conversație.

— Prespun că stai cu Sereia.

— Nu încă, deocamdată stau singur. Și da știu e un apartament cam mare pentru o singură persoană, dar era singurul disponibil în centrul orașului.

Nu îl mira faptul că Ren a fost de acord să plătească o sumă mai mare doar pentru a putea sta în centrul orașului. Îi plăcuse mereu să fie în mijlocul acțiuni, amândurora le plăcuse asta.

— Cum de Sereia nu stă cu tine?

— Este un fel de tradiție a familiei ei. Nu are voie să stea cu cineva numai dacă este căsătorită.

— Ciudată tradiție. zise Heron fără să se gândească de două ori.

— Da, știu.

Ușile liftului se deschiseră iar Ren îi făcuse semn să îl urmeze. Brunetul se luă după prietenul său de-a lungul holului vopsit în verde turcoaz. Roșcatul se oprii la ușa cu numărul cincisprezece, acesta era vopsită întru auriu plăcut.

De îndată ce intră în apartament observă cât de bine era decorat acesta. Pereții erau vopsiți întru verde pastel și mobila era de aceiași culoare. Toate obiectele erau puse la locul lor. Acest aspect îl surprinse pe Heron, deoarece el nu îl știa pe Ren o persoană extrem de ordonată.

— Nu cred că tu ai decorat apartamentul, zise Heron Poate că te pricepi tu la ales de culori, dar la decorat nu prea.

— Sereia m-a ajutat. Oricum, imediat după nuntă o să mute și ea aici.

Heron dădu aprobator din cap și îl urmă pe Ren în living. Fiecare cameră avea o culoare diferită, însă toate erau nuanțe de pastel, acest fiind un roșu pastel.

— Camera ta este a doua ușă pe dreapta, spuse Ren de cum au intrat în living, Vrei ceva de mâncare?

— Nu îmi este foame. Nu îmi spune că te-ai documentat despre ce mănâncă vegetarieni?

— Eu? Să mă documentez? Bună asta Heron.

— La cum te știu ai luat fiecare sortiment de legumă pe care l-ai găsit pentru că nu ai vrut să iei ceva și să dovedească faptul că nu este pentru vegetarieni.

— Ce bine mă cunoști. Decât să o dau în bară, mai bine merg la sigur. Cu legumele nu da-i greși niciodată.

Heron devenise vegetarian cam prin al treilea lui an de liceu, după o vizită organizată de profesoara lui la o fabrică de carne. Mulți dintre cei prezenți acolo nu au avut nicio problemă să vadă ce se întâmplă cu bietele animale, însă Heron din aceea zi nu a mai pus carne în gură.

— Știu că am mai zis asta. începu Ren trântindu-se pe canapea și făcându-i semn lui Heron să se așeze, Dar mâine o să cunoști toată echipa.

— Lasă-mă să ghicesc, faci pe durul cu toți de acolo, zise Heron așezându-se și el pe canapea.

— De cele mai multe ori fac asta, spuse Ren sincer.

Nu îl mira, adică se așteptase ca cel mai bun prieten al lui să fie dur cu colegi de echipă. De obicei era așa, afișa o fațadă dură atunci când dorea să se impună.

— Ce voiam să spun că avem foarte multe responsabilități. Suntem polițisti și trebuie să asigurăm liniștea și bunăstarea orașului. În cele două luni cât ține antrenamentul o să înveți multe, cum să tragi cu arma și să te aperi. O să primești ajutor, desigur

— Cine mă va ajuta?

— Oricum nu îl știi. Îl chemă Minyung Park, este foarte de treabă, o să îți placă de el cel mai probabil. Este cu doi ani mai mic decât noi și și el este un transferat de asemena.

— De unde? întrebă Heron curios.

— Nu știu. Asta este una dintre regulile Vulturilor, nu vorbim despre clanul din care provenim.

— Am înțeles, mai am o întrebare totuși, zise Heron, iar Ren îi făcuse semn să continue, Cum de acest Minyung este cel care mă va ajuta la antrenamente?

— Este unul dintre cei mai talentați și el s-a oferit să te antreneze.

— Mersi, pentru tot, zise Heron, Merg la culcare acum.

Ren dădu aprobator din cap și apoi luă telecomanda de la televizor de pe măsuța de cafea. Brunetul se întoarse spre ușa pe care prietenul lui o indicase cu doar câteva minute în urmă. Odată ce intră în cameră, un miros de lavandă îi îndurase nările.

Camera era de asemenea foarte bine pusă la punct, avea un pat în mijlocul camerei, pe peretele din partea stângă se afla un dulap și imediat lângă acesta un birou. Nu erau multe însă pentru moment lui Heron îi era suficent și atât.

Ar fi trebuit probabil să despacheteze, însă nu avea prea multe. Își deschise geanta și primul lucru pe care îl văzuse fusese poza cu el și Eliot. Îi era dor de el, îl durea să se uite la poza aia și nu avea de când să se rănească mai mult. Deschise sertarul de la noptieră și puse poza acolo. Dacă va vrea vreodată să vadă poza o va lua de acolo.