Până și în ziua de azi își amintea evenimentul cu exactitate, până la cel mai mic detaliu. Avea prostul obicei de a își face șcenarii despre ce ar fi putut schimba și cum ar fi fost dacă ar fi făcut-o. Acum, dacă cineva l-ar fi întrebat ce se întâmplase în aceea noapte, ar fi putut spune totul în detaliu, dar nu o făcea.

             Dacă cineva l-ar fi întrebat acum ce se întâmplase existau două variante despre cum ar fi putut răspunde: prima din ele ar fi fost că s-ar prefăcut că nu auzise întrebarea, iar a doua dacă prima nu funcționa, pur și simplu ar fi spus că nu își amintește.

             Prietenii lui i-au dat spațiu crezând că are nevoie și că asta îi va face bine.  Nu îi făcuse bine să primească spațiu deoarece ajuse să creadă că și prieteni lui îl învinuiau pentru cele întâmplate.  Probabil credeau ziceau și ei că dacă ar fi genstionat altfel lucrurile nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

           În ultimele trei luni tot ce făcuse Heron era să stea aproape toată ziua în pat și plângă. Plânse în lunile asta cât nu plânse toată viața lui. Nu prea mâncase, doar atunci când simțea că nu mai putea și știa sigur că fratele lui nu era acasă atunci îndrăznea să meargă până la bucătărie. Nu voia să vadă pe nimeni, nu voia să vadă privirile compătimitoare pe care știa că nu le merită, știa că moartea lui Eliot era vina lui.

        În dimineața acea se simțea și mai rău ca de obicei. Pe întâi octombrie era ziua lui Eliot, o zi pe care cei doi o plănuiseră cu ceva timp în urmă, voiau să facă o pauză de la agitația orașului și să petreacă weekendul împreună, însă acum așa ceva nu era posibil.

          Heron își scoase capul de sub plapuma care  îi devenise cea mai bună prietenă, tot ce făcea era să stea sub ea. Atunci când își ridică privirea fusese lovit de lumina soarelui. Aparent uitase să tragă draperiile noapte trecută, să fie sincer nici măcar nu își amintea să le fi deschis.

          Acum mai am și pierderi de memorie, gândi acesta, în timp ce se ridică în șezut uitându-se prin cameră. Primul lucru care îi sărise în ochii fusese fotografia cu el și Eliot de pe noptieră. Eliot zâmbea în spatele lui, în timp ce o șuviță de păr îi intra acestuia în ochii, poza fusese făcută înainte ca Eliot să se tundă, pe atunci încă având părul până la umeri.

          Brunetul puse mâna pe fotografie și o întoarse cu fața în jos, pur și simplu nu se putea uita la fotografia fără să ca gândurile lui să zboare la noaptea în care murise. Acesta nu era sigur însă cum ajunse fotografia aia înapoi la el în cameră. Știa foarte bine că împachetase tot ce avea legătură cu Eliot și le duse în pod, pentru că la cum se știa pe el avea să aibă o criză de nervi și să distrugă tot ce îi ieșea în cale.

         Bărbatul trase aer adânc în piept, cel mai probabil cineva fusese în camera lui și prin acel cineva se referea la Ares, fratele lui mai mare. Acesta încercase de câteva ori să mai vină la el în cameră să își petreacă timpul cu el să îl ajute în felul lui ciudat, însă Heron de fiecare dată la refuzat politicos.

         O bătaie în ușă îi perturbă gândurile, se uită spre ușă, însă nu răspunse, spera că dacă ar fi tăcut poate persoana ar fi plecat.  Se comporta ca un adolescent, chiar dacă avea douăzeci și doi de ani, însă la ora asta chiar nu îi păsa.

          Persoana respectivă a mai bătut de câteva ori însă nu a plecat, a deschis ușa uitându-se înăuntru. Heron văzu chipul fratelui său stând în ușă: aparent acesta se vopsise, acum era blond în cap.

    — Bun, nu dormi. zise Ares intrând în cameră și închizând ușa după el.

    — Nu am zis că poți intra.

    — Știu, dar noi doi frățioare vom sta acum de vorbă.

        Brunetul se uită la fratele lui mai mare, exceptând părul vopsit tot la fel rămase, înalt și musculos. Acum avea o mutră extrem de serioasă. O mutră de care în alte dăți Heron ar fi râs, însă acum nu mai avea forță nici măcar să râdă.

    — Despre ce vrei să vorbim Ares?

    — Trebuie să ieși de aici, stai în camera asta de mai bine de trei luni și nici nu vreau să știu când ai mâncat ultima dată.

    — Ares...

    — Nici nu vreau să aud Heron, trebuie să te ridici și să ieși pe ușa aia.

    — Crezi că este așa de ușor să treci peste moartea cuiva Ares? se încruntă Heron la el.

    — Ron, nu spun să treci peste. Ares făcu o scurtă pauză și își privi fratele extrem de serios. Zic că trebuie să mergi mai departe, să îți continui viața, chiar dacă doare, pentru că asta și-ar fi dorit Eliot.

    — Nu-i spune numele! se răsti Heron.

    — Bine! Nu ai să îi spun numele, dar tu trebuie să te ridici, să faci dracului un duș și să mănânci ceva, pentru că dacă nu faci asta ai să mori, iar eu nu am de când să îmi pierd fratele favorit.

    — Sunt singurul tău frate.

    — Știi ce vreau să spun Heron, acum haide sus, după ce faci o baie ieșim în oraș să mâncăm pentru că știi că sunt varză la gătit.

        Heron oftă, ar putea să înceapă să urle la Ares și să îl de-a afară din cameră, însă nu voia să de-a afară și singura persoană care încă credea că el își poate reveni. Scoase un oftat și se ridică resemnat din pat.

    — Bun acum la duș zise Ares aruncându-i niște haine în față, Te aștept în bucătărie.

         Imediat după ce zise asta Ares ieși din cameră clar mândru de el însuși. Heron însă mai stătu câteva momente în cameră, gândindu-se la ce tocmai se întâmplase. Aparent datorită fratelui său trebuia acum să iasă din cameră, cât de frumos era asta.

         Heron scoase naiba știe al câtelea oftat pe ziua de azi – ofta mult în ultima vreme – iar cu cel mai mare dezgust posibil ieși din cameră și merse la duș. Într-un fel sau altul totul îi amintea de Eliot, fiecare colțișor din casa asta, fiecare lucru de aici, nu conta că ascunse pozele cu el.  Imaginea lui era imprimată perfect în mintea lui.

          Încercând să se gândească la altceva dădu drumul la duș. Nu avea de gând să facă un duș cald, la acest moment nu vedea rostul. Un duș rece pe cât neplăcut ar fi fost îl împiedica să se gândească la altceva sau să facă altceva.

        După câteva secunde de așteptare în care se gândise extrem de serios ce face cu viața lui acesta intră în duș. De îndată ce apa rece îi atinse pielea mușchi îi se încordară și se abținu să nu scoată un sunet de uimire, nu se așteptase ca apa să fie chiar așa de rece.

***

        Atunci când ieșise într-un final din cabina de duș, observase cât de mult slăbise, pentru că hainele care în urmă cu trei luni îi veneau ca turnate acum îi erau largi și arăta de parcă era îmbracat cu un sac de cartofi  însă puțin îi păsa.

        Era ciudat, după trei luni  în care abia își părăsise camera, acum avea să iasă aproape de bună voie din acesta și pe deasupra să mai trebuiască să meargă și în oraș. Asta este sincer cea mai mare realizare pe care o făcuse în această lună.

         De cum intră în bucătărie, îl observase pe Ares care stătea pe telefon rezemat de blatul. Era clar că nu era atent la Heron pentru că părea extrem de absorbit de ceva de pe telefonul lui. Într-un final după cam trei minute Heron își dregu vocea pentru a i atrage atenția fratelui său.

    — Ești gata! zise Ares ridicându-și privirea doar pentru a se încrunta la fratelui lui. Arăți de parcă ai fi îmbrăcat cu un sac de cartofi.

    — Mersi, mi-am dat și eu seama de asta.

    — Mâine mergem să îți luăm haine noi, pentru că e clar că asta au devenit prea mari pentru tine.

        Se abținu să nu îl întrebe pe Ares, dacă el chiar credea că avea de când să iasă și mâine din cameră. Alese să tacă, pentru cel mai probabil i-ar fi stricat tot cheful fratelui său.

    —  Chiar trebuie să mergem în oraș? întrebă Heron atunci când îl văzu pe Ares că își ea cheile de la mașină.

    — Asta dacă nu ești dispus să gătești, știi foarte bine că eu nu am nici o șansă în bucătărie. Există șanse mai mari să dau foc la casă decât să gătesc ceva.

    — Ai douăzeci și patru de ani și ești varză în bucătărie. zise Heron ceea ce îl făcuse Ares să zâmbească

    — Atâta timp cât există restaurante și mâncare semipreparată eu sunt foarte bine. Deci gătești sau mergem în oraș?

    — Mergem în oraș. oftă Heron Dar cu o condiție, nu dăm pe la restaurantul lui Sawyer.

        Ares ridică o sprânceană însă și se abținu să nu își dea ochii peste cap. Sawyer era fratele și prietenul lui Eliot. Acesta avea un restaurant unde lucrau câțiva dintre prieteni lui Heron.

     — Bine, nu este ca și cum plănuiam să te duc acolo oricum.

        Brunetul își dădu ochii peste cap și se luă după fratele lui. Ares nu se pricepea de loc la ascunde un secret și era clar că acolo voia să îl ducă, însă acum Heron îi tăiase toate planurile. Poate într-o zi avea să intre acolo, acum însă nu voia să de-a ochii cu Sawyer sau cu vreunul dintre prieteni lui.

     — Unde propriu să mergem să mâncăm atunci ? întrebă Ares când Heron intră în mașină

     — Nu știu, nu îmi pasă. Oriunde numai la Sawyer nu.

     — Bine, atunci văd eu.

        Spunând asta Ares porni mașina, iar Heron își lipi capul de geamul mașini, uitându-se în gol. Acceptase să iasă din casă pentru Ares, însă acum nu era foarte sigur că acesta fusese o idee prea inspirată, pentru că se simțea așa ciudat să iasă în oraș și să treacă prin locuri prin care cândva trecea cu Eliot știind că acum nu mai este. La un moment dat Ares porni radioul probabil pentru a sparge liniștea cruntă care se așternuse între cei doi frați.

***

        Tot drumul fusese extrem de liniștit. O atmosferă nu tocmai plăcută, liniștea era ca și o apăsare puternică. Când se gândea că în urmă cu trei luni ar fi putut să vorbească despre cele mai subiecte tâmpite cu orele iar acum abia dacă putea găsi vreun subiect de conversație.

     — Am ajuns. zise Ares într-un final.

        Heron se uită în față doar pentru a vedea un restaurant de care nu auzise niciodată. Acest lucru îl surprinse, având în vedere că știa destul de bine orașul. Restauratul avea un semn mare pe care scria Zexe, scris cu litere mari și albe, iar fațada era vopsită în gri.

     — Zexe? întrebă într-un final Heron Ce nume de restaurant mai e și ăsta?

     — Unul inspirat, adică poți fi sigur că nu mai are nimeni un nume ca ăsta. Oricum s-a deschis cu o săptămână în urmă și mâncare este chiar foarte bună.

        Heron dădu din umeri și își urmă fratele spre intrarea restaurantului. Nu îi prea păsa lui de mâncare, voia doar ca toate astea să se termine mai repede. Când intră în restaurant un miros plăcut de mâncare gătită îi invadă nările și brusc Heron realizase cât de foame îi era defapt.

    — Ares. îl salută o femeie care prelua comenzi.

       Heron se uită mai bine să vadă dacă este cineva cunoscut lui. Spre mare lui bucurie nu era nimeni pe care el să îl recunoască, măcar Ares se ținuse de cuvânt.

        Ares îi făcu cu mâna femei iar apoi îl împinse ușor pe Heron de la spate, semn să înainteze. Heron alese cea mai retrasă masă pe care o puse găsi. Nu își dorea să fie înconjurat de oamenii la ora asta a dimineții sau în orice moment al zilei. Ares nu comentă despre masa pe care o alese, însă observă că se încruntase puțin

    — Bun, deci ce mâncăm? întrebă Ares

    — Nu ai puțină răbdare nu? Nici măcar nu m-am uitat odată peste meniu. se răsti Heron fără să vrea la fratele lui.

    — Scuze.

         Heron realizase și el că nu trebuia să se răstească la fratele lui fără vreun motiv. Tot ce făcea Ares, era să încerce să îl ajute, în felul lui.

    — Nu ai de ce să îți ceri scuze, eu nu trebuia să mă răstesc la tine.

        Ares dădu din mână în semn că nu era mare lucru. Heron își îndreptă privirea spre meniu pentru a vedea ce ar putea comanda. La scurt timp acest se decise să își comande o porție de vinete cu usturoi și cuperci la cuptor și o limonadă.

     — Cum mai merge relația dintre tine și Leila? îl întrebă Heron pe Ares, pentru că se decise să poarte o discuție

       Heron observă că Ares se încordă iar privire îi se întunecă, oftă odată iar apoi vorbi:

    — Ne-am despărțit, Leila m-a înșelat cu Keiji.

         Heron aproape că își scuipă limonada când auzi cea ce îi zise fratele lui, se abținu și se chinui să înghită. Keiji era cel mai bun prieten a lui Ares și din câte știa Heron acesta era gay.

    — Dar Keiji nu era...

    — Gay? Mda asta am crezut cu toți însă a spus asta doar pentru a se putea apropia de Leila.

         Heron era uimit, nu știa ce ar putea să îi zică lui Ares. Nu avea de gând să îi zică îmi pare rău, pentru știa cât de mult ura Ares acele cuvinte și nu erau cele mai bune cuvinte de zis în situați de genul.

***

          Nu avea să o recunoască pentru o vreme de acum în colo, dar faptul că fratele lui decise să îi scoată din camera lui îl ajutase destul de mult. Micdejunul târziu, care putea fi numit prânz, fusese plăcut, chiar dacă cei doi frați nu vorbiseră prea mult. Era drăguț că Heron ieșise într-un final din casă.

          Imediat după ce au terminat s-au întors la mașină. Heron nu vedea rostul să mai stea acolo și nici să mai meargă undeva. În acele momente voia doar să ajungă din nou acasă, nu conta cât de plăcut fusese prânzul el tot nu se simțea pregătit de alte activități. Dintr-un motiv sau altul Ares o luase spre șoseaua care mergea pe lângă plajă, iar Heron se putuse abține să nu se uite spre Insula Morților. Desigur că Ares observase asta imediat

    — Vrei să mergi la...?

    — Nu!o tăie Heron, Haide acasă.

         Insula Morților, după cum îi spunea și numele, era insula pe care era îngropat fiecare mort de pe cele patru insule învecinate. Era teritoriul comun dintre ele, singurul loc unde putea să treci fără să ai nevoie de explicați. Au decis să facă acel teritoriu comun pe când Heron avea undeva la doi ani, din cauza tinerilor de șaptesprezece ani care decideau să își schimbe de comun acord cu părinții lor clanul.

         Heron dorise și el, când împlinise șaptesprezece ani să își schimbe clanul și să lase în urmă totul. Însă părinții lui l-au refuzat categoric, deoarece el dorea să aleagă Vulturi, clanul rival Șoimilor iar asta era inacceptabil. În ziua în care fusese refuzat, Heron își făcuse un plan cum că atunci când făcea nouăsprezece ani avea să îl schimbe de unul singur. Însă planurile lui au fost date peste cap atunci când l-a cunoscut pe Eliot.

Bună! Acesta a fost și capitolul, am avut niște emoții când l-am publicat. Sper din suflet că v-a plăcut.
Aștept păreri în comentarii.