După ce înghiți și ultima gură de ceai, Christina – a cărei durere de cap începuse să nu mai pulseze atât de violentă în tâmple – privi în direcția lui Colt Cardinham și se hotărî să nu se lase nici în ruptul capului intimidată. Și, dacă putea evita interogatoriul lui, era cu atât mai bine.

— De ce mi-ai povestit istoria numelor din familia ta?, îl întrebă. Bărbatul se mulțumi să ridice din umeri. Sigur că nu avea să răspundă. Ce ai de gândm, lord Cardinham?, continuă pe un glas mai subțire, ușor temător.

— Nu să te siluiesc, dacă asta îți trece prin minte, domnișoară. Chipul ei se aprinse din nou, ceea ce îl făcu pe Colt să se întrebe cât de inocentă era o femeie ca ea. Pe străzi, copilele devneau mame de la doisprezece ani, iar Christina trecuse cu cinci ani peste acel prag. Fusese vreodată a unui bărbat din St Gils? A unui bărbat din călătoriile ei? Avusese copii? Îi pierduse? Oftă. Aceasta nu mai era deja treaba lui, deși își dorea în adâncul lui să fie. Voiam să îți adresez o întrebare intimă, îi explică. Ea își ridică o sprânceană și așteptă. Brutus... bărbatul acela... ți-a făcut ceva?

— Poftim? Christina se încruntă, făcându-i treaba și mai dificilă.

— Te-a atins în vreun fel?

Se lăsă ușor în față pentru a fi mai aproape de ea și pentru a surprinde minciuna. Spre surprinderea lui, domnișoara roșii. Nu se citi groaza, disperarea, disprețul în ochii ei magici. Doar rușine. Nu mai văzuse asta în ochii femeilor maltratate, iar ca soldat proaspăt văzuse suficiente. Ca bărbat care umbla adesea printre nelegiuți, văzuse și mai multe.

— Nu e treaba ta!, îi aruncă tânăra.

— Sigur că este, o contrazise ușor.

— Cum așa?

Chiar așa!, gândi el. Cum era treaba lui dacă fusese sau nu agresată? Dar era, nu? Era. Dacă voia să îi alunge temerile, dacă voia să o ajute trebuia să știe exact ce se petrecuse cu ea și de unde începuseră acestea. Trebuia să afle totul pentru a-i oferi lui Brutus exact ce merita. Iar Christina nu părea că își dorea să coopereze.

— Răspunde la întrebare!, se răsti la ea.

— Nu prea cred

— Te-a atins, nu-i așa?, insistă, iar chipul femeii se înroșii mai tare.

— Nu e treaba ta!

— Spune-mi, Christina!, continuă acesta să insiste fiind sigur că avea să o facă să cedeze în curând. Spune-mi, pentru numele Domnului!

— Nu!

Și pentru că în timpul discuției contradictorii se ridicase de pe scaunul lui și se apropiase suficient de tare de ea, observă cum femeia pune mâna pe paharul cu apă și aruncă lichidul direct în fața lui. Asta era ceva ce nu credea că avea să i se întâmple vreodată.

Colt își închise ochii, împroșcat total. Când îi deschise, fierbea de mânie. Cum îndrăznea? Își strânse pumnii și privi chipul ei roșu care revenea la culoarea inițială. Ochii îi erau mari și putea jura că în interiorul lor juca o luminiță. Ce fel de femeie era aceasta?

— Oh, îmi... Brusc se întrerupse, își duse degetul la buze și se bătu ușor de parcă se gândea la ce avea să spună. Nu îi păruse genul de persoană care să reflecteze la cuvintele ei. De fapt, nu îmi pare deloc rău. Furia din privirea lui începu să se domolească. Respectă-mi intimitatea, Cardinham! Și apoi se reaprinse înaintea poruncii.

— Oh, sigur că asta voi face, domnișoară!

Dar în mintea lui înflorea o altă idee. Cu mișcări abile îi prinse capul în palmele lui mari, își plecă privirea și își lipi posesiv gura de a ei. Existau mai multe metode prin care putea face o femeie să vorbească, iar aceasta era cu siguranță una din ele. În plus, dacă avea să reacționeze violent la sărutul lui, să îl îndepărteze, să plângă avea să își primească și singur răspunsul. Avea să descopere curând că ea nu era ca orice altă femeie și că, nesărutată niciodată, senzația buzelor inamice peste ale ei i se păru mai degrabă incitantă. Prin urmare, după ce se strâmbă și se pregăti pentru ce era mai rău, așezându-și chiar mâna peste cuțitul din farfurie, Christina simți cum trupul i se înmoaie.

Era recunoscătoare pentru faptul că stătea jos. Dacă ar fi fost în picioare probabil că ar fi leșinat înaintea acestui asalt. Gura lui Colt Cardinham era extrem de moale – în ciuda comportamentului tiran –, cu buze pline, probabil roz, acum cu siguranță roșii ca urmare a pasiunii. Mâinile lui erau și mai mari, cuprinzându-i fața fără prea multă greutate.Apoi însă se întâmplă ceva; mâna ei trădătoare abandonă cuțitul și urcă pe gâtul lui, apoi mai sus până ce îi cuprinse și ea capul cu palma, trecându-și degetele prin părul tuns scurt. Se aplecă mai mult în spate, trăgând sărutul lui Colt mai aproape de ea și menținându-l acolo când cealaltă mână urcă spre cealaltă parte a părului lui, dar alese să se odihnească pe încheietura acestuia. Pulsul pe care îl simțea acolo o luase razna. Căldura brațelor acelea o îmbăta. Degetele lui... Degetele. Simțea magia degetelor. Simțea totul. Și pentru că buzele lui doar le strângeau pe ale sale, în timp ce Christina simțea că trebuia să existe o invadare a ei, își deschise gura și își ridică ușor capul pentru a-i veni întru întâmpinare.

Colt rămase de-a dreptul șocat; acesta era un sărut timid, da. Cel puțin fusese. Nu își dorise o clipă să o sperie. Dar acum, când gura ei se deschisese și îl invita să cutreiere prin gusturile sale, Colt nu credea că putea rezista tentației. Avea impresia că trupul ei vibra la unison cu al său. Simțea în acest sărut ceva ce nu simțise niciodată. Prinzându-i încheieturile, se desprinse ușor și ceru:

— Spune-mi!

— Nu!

Iar Christina se întinse din nou spre gura ei, trecându-și limba peste buzele sale. Colt era condamnat să moară chiar aici, pentru că mădularul prinse proporții alarmante, trupul îi gemu numele acestei drăcoaice, iar inima explodă. Totuși, nu putu rezista tentației de a face la fel cu limba ei, de a-i cuprinde gura într-o îmbrățișare pasională, de a-și împleti limba cu a acestei femei. Nu era nici pe departe o fată. Nu știa cum putuse confunda trăsăturile ei cu ale unei copile. Christina Stone era o femeie pasională care se topea în brațele lui în timp ce mâinile ei începură să îi mângâie ușor palmele.

— Christina..., îi gemu numele.

Nu putea să o ridice pe masă, să îi ridice fustele și să o ia aici. Încă nu știa prin ce trecuse. Încă nu știa cine e. Tot ce știa era că era o infractoare și că în final ea avea să ajungă în Newgate. Nu își putea risca reputația impecabilă, renumele asociindu-se cu o astfel de femeie. Totuși, când îi zări buzele roșii, ușor umflate, același licăr în ochi și îmbujorarea, simți că avea să își piardă controlul, că avea să uite de orice regulă și că avea să facă ceva îngrozitor cu această femeie, cu Christina.

— Ai fost soldat, spuse ea pe nerăsuflate.

Asta îl surprinse suficient cât să se îndepărteze ușor de ea.

— Poftim?

— Mâna ta..., oftă ea la fel de tulburată ca el. Liniile..., îl privi în ochi, îmi spun că ai fost soldat, Colt Cardinham. Am dreptate?

Ah, liniile! Luă o gură de aer și mulțumi blestematelor de linii că îl opriseră din a comite o destrăbălare. Își drese glasul și se sprijini de masă. Privirea sarcastică reveni pe chipul lui.

— Te pricepi la chiromanție? Ea aprobă tăcută, ceea ce îl făcu să se întrebe vag – nu, el nu credea în tâmpeniile astea! – ce altceva mai văzuse hoața. Prostii! Chipul ei se ridică și citi uimirea. Puteai ghici ușor că am fost soldat.

Sprâncenele ei se ridicară și rosti atât:

— Bineînțeles.

Nu încerca să se apere așa cum ar fi făcut orice escroc. Christina Stone doar stătea acolo, îngrozitor de frumoasă, cu degetele căzute în poală și privirea într-o parte. Cel puțin se putea convinge că orice i se întâmplase în captivitate nu îi distrusese pasiunea care ardea în trupul ei. O femeie abuzată nu ar fi sărutat astfel. Se rugă să aibă dreptate în timp ce se îndrepta spre ușă și i se adresa lacheului care aștepta de cealaltă parte.

— Condu-o pe domnișoara Stone la domnișoara Blue, îi dădu indicații. Sunt convins că vrea să o vadă. Apoi privi în jos la cămașa udă. Eu trebuie să mă schimb pentru plimbarea noastră prin Dials.

Lacheul oftă și dădu servil din cap.

***

Plimbarea prin Dials. Christina pufni în timp ce era însoițită la etaj. Nimeni nu se plimba prin Dials. El, individul acela indezirabil, voia doar să ajungă la Christian și să îl prindă. Apoi avea să se bucure că îl spânzuraseră pentru fărădelegile lui. Își strânse pumnii și se lăsă condusă în dormitorul mare în care părea că fusese cazată Blue.

Nu putea crede că se lăsase sărutată – și că îl sărutase – tocmai pe cel care număra zilele până la condamnarea ei și a familiei sale. Nu putea explica ce fusese în mintea ei. Pur și simplu când se întâmplase, când o sărutase, căldura din el trecuse în sufletul ei și îl simțise întreg. Numai că el, Colt Cardinham, nu era întreg. O simțise în sufletul ei. Îl simțise. Aura trupului lui o învăluise, dezvăluind natura dominatoarea a acestui bărbat, și o strânsese cu gingășie. Era un contrast în el. Colt Cardinham era un oximoron.

Își mușcă buzele. Gustul lui – amar, poate o picătură dulce – îi juca pe limbă. Fusese o prostie să înghită din magia trupului lui. Fusese o prostie să lase garda jos și să simtă așa cum Tata Stone o sfătuise să nu facă. Nu avea niciun drept să pătrundă în mintea lui, în amintirile lui, în sufletul lui. Nu avea niciun drept să îl simtă atât de adânc de parcă fuseseră cu adevărat intimi. Își închise ochii și încercă să zâmbească de dragul fetiței care stătea pe un covor pufos și ținea în brațele sale o păpușă.

— Ai venit!, zise copila cu ochii ei mari și albaștri. Se ridică și îi strânse talia în brațe, ceea ce o umplu de bucurie. Atinse delicat părul fetiței. Fusese hrănită, spălată, primise o rochie nouă, albă cu panglici. Era superbă. Am crezut... Am crezut că el...

— Lordul nu ar răni-o niciodată pe domnișoara Stone, se auzi glasul servitoarei care o ajutase aseară pe Blue. Am dreptate, domnișoară?

Femeia destul de înaltă, brunetă, în jurul căreia strălucea aura a două persoane – ea și un copil destul de mic – avea un zâmbet cald. Christina se mulțumi să aprobe tăcută că așa era. Nu credea că i-ar fi făcut rău deliberat.

— Ești bine? Te-ai acomodat, Blue?

— Da!, fetița îi aruncă un zâmbet frumos. E mult mai bine aici decât în fost mea casă.

Beth se apropie de ele și oftă.

— Blue mi-a povestit că obișnuia să locuiască într-o casă abandonată din St Gils. Știu că nu ai de unde să cunoști asta, dar mi-am zis că poate vrei să aflii. Blue nu va mai flămânzi niciodată de acum înainte, nu-i așa?, îi zâmbi Beth copilei care făcu ochii mari de fericire.

Sigur că era un copil al străzii. Inima Christinei se frânse. Întotdeauna Tata Stone încercase să le găsească măcar o cămăruță adecvată. Nu o pusese să cerșească sau mai rău. Deși mâncarea era puțin, ei erau mulți, iar talentele puține, Christina nu crescuse alături de un tiran. Probabil că nu era cazul lui Blue. Mângâie absentă obrazul fetiței, se lăsă în genunchi și îi șopti:

— Blue, îți jur că voi veni după tine...

— Pleci?, întrebă copila tot în șoaptă, iar în ochii ei se instală frica. Am crezut... am crezut că noi două... că noi putem sta aici.

Christina dădu negativ din cap. Nu ar fi putut rămâne aici. Ea trebuia să găsească o cale prin care să îi vadă pe ai ei, să îi anunțe că era bine și că trebuiau să fugă de aici. Cu Blue. Nu avea să plece fără Blue. Atinse din nou fața fetei și se aplecă spre ea pentru a o săruta. O vedea pe Blue în zdrențe, murdară, furând din buzunarele nobililor. O vedea flămândă, tremurând în aerul nemilos al iernii. O vedea pălmuită și pedepsită pentru că pierduse un săculeț cu monede. Se desprinse de copilă. Nu avea să o lase să i se mai întâmple vreodată așa ceva. Nu.

— Jur!, îi spuse.

Se ridică în picioare, îi aruncă o privire lui Beth și se întoarse. Lacheul dispăruse. Perfect. Luă o gură mare de aer și continuă să meargă de parcă voia doar să ajungă în altă aripă din casă. Știa pe unde intrase. Avea să iasă tot pe acolo.

Inima îi bubuia în piept știind că intenționa să fugă. Dacă o prindea, probabil că avea să o pedepsească. Nu văzuse încă tot ce era Colt Cardinham, dar un fost soldat care credea orbește într-o justiție creată de cei mulți și nemiloși nu putea fi un om bun. Își atinse cu degete tremurânde buzele. Deși sărutul lui așa se simțise. Sărutul lui fusese sărutul unui om bun. Totuși, în lupta pentru supraviețuire, Christina nu putea să aștepte să moară. Trebuia să se zbată și să răzbească soarta crudă care îi fusese pregătită de o Divinitate orgolioasă. Își strânse pumnii și își mușcă buzele. Atentă să nu fie auzită, deschise cu putere ușa, o închise ușor în urma ei și se trezi în stradă, înconjurată de zgomote.

Își prinse umerii, înfrigurată. Nu avea o pelerină. Evident. Rochia avea mâneci lungi, dar pieptul îi era prea dezgolit pentru a-i fi cu adevărat cald. Trebuia să se descurce și cu asta.

Făcându-și curaj, păși în afara perimetrului casei și continuă să se îndepărteze. Era aproape de Mayfair. Ba nu. Se încruntă înaintea străzilor elegante, a trăsurilor și a doamenelor la brațul bărbaților simandicoși. Era în Mayfair. Nu cuteza însă să se uite la casa lui Colt Cardinham la lumina dimineții. Era convinsă că era superbă. Nu voia să știe ce pierdea. Familia ei era de mii de ori mai importantă decât luxul unui Cardinham. Încrezătoare, păși pe străzi până ajunse aproape de Bond St. Nu avea ce căuta aici. Trebuia să ajungă în cartierul muncitorilor, în Soho. Viața ei, profilul ei nu se potrivea pretențiosului Grosvenor Square. Grăbi pasul, mulțumind cumva că purta o rochie demnă de o lady. Astfel nu atrăgea atenția. Și așa faptul că era neînsoțită și că avea părul descoperit făcea câteva capete să se întoarcă mirate asupra sa. Privirile amuzate dispărură însă când trecu de mărețul magazin de bijuterii, măreț și celebru, un magazin în care ea nu avea să calce niciodată, ajungând în Piccadilly. De aici mai era atât de puțin spre Seven Dials, deși nobilii obișnuiau să uite că ei, crema societății, se interesectau atât de repede cu periferia.

Când ajunse la interesecția celor șapte drumuri, apucă rapid spre fațada unor case. Acolo locuia. Acolo găsise Christian adăpost.

Temătoare, încercând să își amintească orice detaliu din seara cu pricina, își așeză piciorul pe prima treaptă. Urcă rapid, privind o clipă peste umăr pentru a se asigura că nu fusese urmărită. Probabil că peste încă treizeci de minute cineva avea să dea alarma cum că ea nu mai era în pretențioasa casă din Mayfair.

Când își așeză mâna pe clanță simți că inima în îngheață. Știa că ceva rău se petrecuse. Simțea asta în adâncul sufletului ei. Tremurând – din cauza frigului, a fricii, a durerii – Chistina deschise brusc ușa și rămase înmărmurită. Erau doar trei camere, dar în acestea se dăduse un adevărat masacru.

Păși atentă peste sângele închegat, simțind mirosul morții în apropiere. Peste pereții galbeni țâșnise sânge. Pe podea se scurseseră câțiva stropi care acum se închegaseră. Era prea mult pentru ca cineva să fi supraviețuit. Era prea mult. Își duse mâna la gură și se împiedică. Obstacolul era însă un cadavru, iar cadavrul purta chipul lui Roger „Stone". Se aplecă. Țeasta îi zburase cu totul, iar creierul se împărștiase. Simți că i se face rău și că micul dejun i se revarsă. Roger era mort. Nimeni nu ar fi putut supraviețui acestui masacru. Și Roger fusese mereu bun cu ea. O învățase să tragă cu praștia și o hrănise când fusese bolnavă. Nu își putu ține lacrimile în frâu și începu să plângă cu sughițuri, topindu-se cu adevărat când zări piciorul bătrân al Tatei Stone la pământ. Se ridică și se duse într-acolo. Tata Stone murise cu zâmbetul pe buze și cu o gaură gigatică în piept. Își așeză degetele peste trunchiul său, se puse în genunchi și se aplecă, începând să plângă îngrozită. Morți. Erau cu toții morți.

Familia ei murise. Din nou.

Iar în durerea care o sufoca, nu reuși să prindă zgomotul unui individ care se strecura în spatele ei. Abia când o ridică și dădu de ochii turbați ai unui individ care puțea realiză că intrase în bulcul.

— Deci aici erai...

Și probabil că nu o căuta pentru a-i ura o zi bună.

Am mai pus un capitol pentru că în celălaltnu era suficientă acțiune satisfăcătoare pentru voi. Succes!