Christina cumpănise bine situația cât timp se aflase în birja care mergea spre sudul Londrei, în zona cartierelor sărace din St Gils. Dacă revenea la familia ei, Christian nu ar fi acceptat un nou membru, pe micuța fetiță, fără să fie sigur că o puteau întreține. Prin urmare, oprise birja în Westminster. Știa că aici locuiau bogații și, mai mult, știa de la Christian în ce case nu avea să îl descopere pe stăpân acasă.

De trei săptămâni cât erau în Londra, Christian studiase atent comportamentul celor bogați și notase minuțios totul, împărtășindu-i programul lorzilor. De aceea, Christina bănuise că era vorba despre o spargere pe care aveau să o dea în vreuna din aceste case înainte de a se avântura spre sud și, în cele din urmă, în Franța. Nici acum nu era sigură ce își dorea cu adevărat Christian, dar avea să descopere imediat ce se întorcea în Seven Dials. Până atunci însă trebuia să vină cu bani acasă, bani adevărați, pentru a-l convinge pe fratele ei să o păstreze pe micuța înfricoșată din brațele sale.

Iar ea știa exact ce locuință avea să jefuiască. La intersecția dinre Myfair și Oxford trona o locuință impozantă și mai mult abandonată. Proprietarul, un fost soldat, era rareori în Londra, drept care era ținta perfectă. Majoritatea nobililor erau pe domeniile lor toamna și iarna, așa că nu trebuia să se îngrijoreze prea tare. Și, într-adevăr, locuința era superbă. Coloane impozante, ferestre mari și amplu decorate, trei etaje... Știa exact de unde să înceapă.

— Vom intra foarte atente și vom ieși repede, bine?, îi șopti fetiței, iar aceasta aprobă tăcută.

Faptul că fuseseră racolate pentru același lucru o făcea pe Christina să empatizeze cu copila mai mult decât crezuse că era posibil. Acum însă se întâmpla. Era legată de ea pentru totdeauna – așa simțea. Prin urmare, nu o putea lăsa singură în stradă. Credea oricum că fetița era mai bună la strecuratul în case decât ea.

Crescută de la o vârstă fragedă pentru a înșela și pentru a fura, Christina putea păși cu grijă, fără a fi auzită. Observa că pasul copilei era la fel de calculat în clipa în care ușa din spate fu deschisă cu o clemă și urcară la etajul de sus unde de regulă bogătanii țineau nimicuri prețioase. Întâmplare făcu ca în acel moment o ușă să se deschidă, iar Christina să o tragă pe copilă într-o cameră – era un domitor – și să se ascundă în umbrele din colț. Camera era uriașă; de la batul masiv ale cărui picioare înfățișau un model complicat, cearcefuri albastre și baldachin de aceiași culoare, probabil sute de perne simple și cu model complicat, la divanul din colț, tivid cu o catifea întunecată, aproape gri. Două mese asortate încadrau patul gigantic, un scaun îmbrăcat în verde și auriu era abandonat într-un colț. Șemineul se afla într-o parte, în partea în care se ascunsese ea și fetița, înaintea lui fiind așezat un covor maro dintr-o blană de animal. Pe pereți, diverse picturi inutile – dar probabil scumpe – completau galbenul blând, iar perdelele groase erau ridicate, lăsând să se observe geamul puțin mai mare decât era obișnuit pentru un dormitor. Observă că exista și un taburat, un dulap cu băuturi și o oglindă. În stânga ei se afla o altă ușă – probabil locul în care stăpânul casei își ținea hainele – și în dreapta o cameră a cărei ușă era întredeschisă. Se aștepta să fie un dormitor pentru soție, deșii de aici observa că era vorba despre un birou masiv și alte scaune. Nu era treaba ei oricum.

Misiunea de a ieși teafără din cameră deveni cu adevărat imposibilă când ușa se deschise, iar stăpânul acestei opulențe se ivi în prag. Oh, Doamne! Strânse involuntar mâna fetiței, realizând că stăpânul nu arăta deloc ca oricare alt englez. Era uriaș!

Părul era suficient de negru astfel încât să semene cu însuși păcatul, și fu descoperit când își aruncă peruca într-o parte. Era tuns foarte scurt, la tâmple mult mai scurt decât cerea moda. Pielea individului era albă, dar nu la fel de albă ca a celorlalți englezi, ci ușor bronzată. Își ținea buzele lipite într-o linie inexpresivă în timp ce își îndepărta cizmele. Îl observă întinzându-se în pat și hotărî că asta era șansa lor.

Totuși, nu fu.

Înainte de a realiza ce se petrece, fu smucită de brațele pe care cămașa și vesta părea că le strâng, și lipită de un perete, prea aproape de rama unei picturi. Făcu ochii mari, realizând că mâna fetiței se desprinsese din a ei.

Trebuia să fugă!

Încercă să se zbată, amintindu-și că înjunghiase un om și lăsase inconștientă o brută. Putea să se lupte și cu acest bărbat. Încercă să lovească vintrele, dar individul se feri atent, ținând-o locului cu o mișcare fermă – cu propriul trup. Se lăsă peste ea, presându-i bazinul de perete și făcând-o să simtă plinătatea masculinității sale pe spatele său. Christina era o femei înaltă, la un metru și șaptezeci, dar individul acesta era cu siguranță mai înalt cu aproape douăzeci de centimetri și probabil de două ori mai greu decât ea. Mâinile îi fuseseră prinse într-o strânsoare la spate, iar pieptul la fel presat, deși observa că nu punea atâta presiune pe sânii ei. Obrazul i se lipise de perete, iar cu fiecare mișcare, străinul apăsa mai mult fără să o rănească cu adevărat.

— Nu o omorî!, se auzi atunci glasul plăpând al fetiței.

Christina simți cum atenția bărbatului se concentră asupra copilei, fără a pierde din vedere mișcările trupului ei. Era ca și cum se putea concentra la o sută de lucruri odată.

— Ce mama naibii se petrece aici?, îl auzi întrebând.

— Lasă-mă!

Simți o clipă că era eliberată, însă doar pentru a fi întoarsă cu fața la el și lipită la fel de dur de acel perete. Și apoi observă toate acele trăsături cumva familiare. Sigur era ceva greșit la ochi – nu își amintea ochii căprui, ci mai degrabă gri sau ceva de genul –, însă toată acea duritate și inexpresivitate era acolo. Buze suficient de pline, nas acvilin, sprâncene bogate și gene lungi, chip ușor pătrățos și un gât dublu față de al ei. Înghiți o clipă în sec, conștientă de faptul că dacă voia o putea frânge acum și aici.

— Văd bine?, îl auzi întrebând, iar ochii lui luciră în direcția ei. O mână prinse o șuviță din părul ei desfăcut care strălucea în întunericul luminat de razele lunii. Este cumva fata cu părul de aur pe care eu o caut? Christina se cutremură. O căuta? Dar de ce? Cine era el pentru ea? Ce știa despre ea? Apoi, când îi șopti numele, Christina simți că i se face rău, devenind și mai palid: Christina Stone? Pe chipul lui înflori un zâmbet drăcesc, unul care îi făcu trupul să se cutremure cuprins de senzații contradictorii. Ia uite cum cazi tu direct în brațele legii, scumpo!

***

Colt nu își amintea ultima dată când avusese în camera lui o femei atât de frumoasă precum pungașa Christina Stone. De departe, părul ei păruse o nălucă. De aproape, părea extraterestru. Și la fel îi era șichipul. Avea cel mai mic nas pe care el îl văzuse vreodată, cea mai strălucitoare piele, cele mai pline buze – aproape egale, pentru numele lui Dumnezeu! – și ochii... Dumnezeule, ochii! Ochii ei străluceau și se topeau ca mierea. Avea ochi de felină, aproape fosforecenți. Se trezi tremurând – și poate că și mădularul lui tremura din cauza presiunii pe abdomenul plat al fetei –, dar încercă să se potolească. Era suficient să știe că se gândea la sânii unei hoațe, la clavicula ei delicată care ieșea triumfătoare în afară de câte ori respira, la coapele subțiri și la fundul pe care apăsase mai devreme. Era nebun. Iar ea era o răufăcătoare care intrase în dormitorul lui – în casa lui – și care plănuise să ce? Se încruntă, moment în care își dădu seama că aveau companie.

— Nu îți fac nimic dacă nu fugi. Pentru că ea părea înverșunată să îi reteze capul, se aplecă ușor spre urechea ei și îi șopti: Dacă încerci să fugi, te voi prinde. Acum că ți-am luat urma, domnișoară Stone, acum că îți cunosc mirosul – inspiră mirosul trupului ei – nu vei mai putea scăpa niciodată de mine. Precaut, îi dădu drumul, conștient de faptul că fata rămăsese împietrită în brațele lui. Așa... Stai blând... Observă cum îl sfredelea cu privirea în timp ce se întoarse cu spatele și se aplecă spre copila care îi poruncise mai devreme. De dragul vârstei sale, Colt afișă un zâmbet. Era o copiliță blondă, extrem de frumoasă, cu trăsături delicate și cu o îngrijorare vădită pe chip. Și tu cine ești?

— Să nu te atingi de ea!, amenință hoața din spatele lui.

Ignorând-o, Colt se concentră pe copilă, săpând după orice asemănare cu femeie pe care o ținuse mai devreme în brațe. Fetița își coborî ușor privirea și dădu din piciorul ei mic, legănându-se rușinată:

— Mi se spune Fata.

— Înțeleg. Lui Colt i se strânse inima. Era un copil al străzii. Blând, întinse mâna spre degetele ei și le prinse. Mâna ei mică rămase așezată în palma lui mare. Ce ochi frumoși ai!

— Nu o atinge!, exclamă din nou Christina Stone, dar el continuă să o ignore, creând o conexiune cu copila. Nu o voia speriată. Nu voia niciun copil speriat în preajma lui.

— Blue?, întrebă, iar copila își ridică imediat ochii spre el. Vrei să îți spunem Blue?

— Mi-ar plăcea. Iar pe chipul ei înflori un zâmbet care îl făcu să se întrebe dacă nu cumva ar fi trebuit să îi spună Rose.

— Câți ai tu, Blue?, continuă să o întrebe cu toată căldura în voce.

— Cinci, șopti ea. Am cinci ani.

— Cinci..., repetă căpitanul. Era foarte slabă pentru vârsta ei, dezvăluindu-și toate oasele corpului pe sub rochia ruptă. Până și degetele ei păreau simple scobitori. Ce făceai cu domnișoara Stone, Blue?

— Noi...

— Blue!, se răsti domnișoara Stone, făcându-o pe fetiță să redevină precaută.

— Nimic!, răspunse ea într-un final.

Colt oftă. Nu putea să afle mai multe lucruri de la Blue dacă leoaica era în cameră. Trebuia să le separe. Simțea cumva că avea să afle mai multe lucruri de la copil decât de la Christina Stone, așa că trebuia să încerce să vorbeasc cu ea.

— Prea bine. Haide să îți găsim ceva de mâncare și să te băgăm în pat, Blue. Copila tresări, ceea ce îl făcu să se încrunte. Cuvintele lui aveau un dublu sens, da, dar pentru un adult. Un copil nu trebuia să îl cunoască. Inima i se strânse și mai mult, îngrijorat. Prin ce trecuse micuța Blue de înțelegea prea bine la ce se referea băgatul în pat? Să dormi, Blue, încercă să o liniștească. O prinse de mână și o ridică fără efort în brațele lui, simțindu-i corpul rigid. Înțelegi asta? Vei avea camera ta aici și o slujnică, o femeie, se va ocupa de tine ca să fii bine îngrijită. Corpul ei nu se relaxă până ce, chemând slujnica și arătându-se în prag, Colt nu o lăsă jos, ordonând: Domnișoara Beth te va ajuta să te speli și... se va ocupa de tine momentan.

— Și apoi?, întrebă fetița cu o căutătura circumspectă. După ce voi fi spălată ce se întâmpla?

— Nimic, o asigură el. Nu îți fac nimic, Blue. Oftă din tot sufletul și continuă: Nu sunt genul acela de om. Vei fi în siguranță aici. Beth, ai tu grijă ca domnișoara Blue să primească o cină târzie, totuși ușoară. Apoi, poate îi găsești o cămașă de noapte de la vreun copil din gospoădire, te rog. Mai întâi însă sunt convins că i-ar plăcea să facă o baie, nu-i așa Blue?

— Nu mă dezbrac, spuse repede Blue.

— Beth se va asigura că ai suficientă intimitate, Blue. Atent să nu o atingă pentru a nu o speria, continuă: Am apă caldă din belșug și niște parfumuri minunate. Nu vrei să le încerci? Blue, îți dau cuvântul meu: nu îți va face nimeni nimic aici!

Blue aprobă tăcută și privi spre domnișoara Stone. Observă cum Christina dă afirmativ din cap. Copila luă mâna pe care slujnica lui i-o întinse și se îndepărtă, ascultând ceea ce spunea Beth.

Brusc Colt simți ură la adresa celor care o făcuseră pe Blue să fie atât de circumspectă în ce privea intențiile unui bărbat. Era un copil. Nu ar fi trebuit să cunoască durerea, ura, teama.

— Ar fi bine să te ții de cuvânt, milord!, auzi glasul ușor răgușit al Christinei în spatele lui. Dacă o atingi...

Și reveni la realitate. În dormitorul lui se afla exact femeia pe care o căutase chiar în seara asta. Își strânse pumnii și zâmbi. Dacă ăsta nu era umor Divin, Colt nu știa cum să îl catalogheze.

— Nu am de gând să o ating pe ea, mărturisi revenind asupra sa cu privirea.

Era înaltă pentru o femeie, iar rochia maro simplă scotea în evidență faptul că picioarele îi erau lungi, cu bustul mai degrabă scurt. Cum ar fi fost să simtă picioarele acelea în jurul lui? Își mușcă interiorul buzelor, pentru că abera. Nu avea să se atingă de Christina Stone. Avea prea multe motive pentru a nu o face. Nu se putea lăsa controlat de dorința pe care o simțea în vene pentru o necunoscută.

— Pe ea?, prinse ultimele cuvinte Christina.

— Oh, da!, rânji el și se îndreptă spre ușă, încuind-o. Groaza apăru o clipă pe chipul ei. Perfect! Nu voia să îi dea falsa iluzie că era în siguranță. El era un om al dreptății, pe când ea era o infractoare. Am de gând să te ating pe tine!, îi mărturisi atunci, iar femeia se cutremură.

***

— Ce e asta, Beth?, se încruntă Orwin când servitoarea lăsă fetița într-unul din dormitoare și se duse să pregătească baia și hrana pentru micuță. Ce se întâmplă?

Orwin, valetul lui Colt Cardinham, fost paznic al unui bordel, și Beth, fostă prostituată în acel bordel, ambii îndrăgostiți și oblojiți de lord cân Orwin înjunghiase un individ pentru a o scăpa de mâinile lui, privi spre iubita lui cum cerea o tavă cu ce rămăsese neatins la cină și cerea apă caldă.

— Nu știu, Orwin, se încruntă ea. În dormitor lui se afla o femeie și fetița pe care ai văzut-o mai devreme. Mi-a spus să am grijă de copil. Crezi că s-au strecurat în casă?

— Sper că nu. Tot personalul va fi adunat și reinstruit dacă asta s-a întâmplat. Oftă și își trecu mâinile prin păr, sprijinindu-se de masa din bucătărie. Doamna Clara, bucătăreasa, își șterse mâinile de șorț și îi privi în timp ce scotea din cuptor legumele și carnea. Mai bine încălzești o porție și pentru cealaltă femeie, doamnă, îi zise Orwin. Și ceva pentru lord.

— Nu mai poate omul să doarmă în casa asta, bolborosi doamna Clara. Bine! După ce revii vrei și tu o porție, Beth? Ai ratat cina din câte am observat.

Beth aprobă tăcută și privi spre Orwin.

— Mai bine mănânc cu fetița, zise ea. Cred că are nevoie de un prieten. Ce crezi, Orwin? Bărbatul aprobă. Poate ni te alături, dar în douăzeci de minute după ce termin baia. E extrem de speriată.

— Să înțeleg că ne transformăm în casă de binefacere?, pufni Clara.

— Asta eram deja, comentă Orwin. Mângâie obrazul femeii pe care o iubea și îi zâmbi. Mă voi alătura vouă, doamnelor. Cred că va trece ceva timp până ce stăpânul va avea nevoie de mine. În plus, Walt îmi poate ține locul.

Beth se ridică pe vârful degetelor de la picioare și îl sărută. Bărbatul își lăsă degetele să cadă pe pântecul ei încă plat și zâmbi.

— I-ai spus?, întrebă femeia ușor.

— Nu. Nu încă. Mâine. Sau poimâine. Să își revină din nebunia asta și o fac, Beth. Nimic nu mă poate opri să te iau de soție, știi asta. Și mâine putem să ne ducem la biserică și să facem totul real.

— Este bine să știe, îi zise ea. Mă tem că este adeptul profesionalismului, iar relația noastră nu este tocmai astfel.

— Nu te-ar da afară, Beth, dacă de asta te îngrijorezi.

— Nu, nu de asta. Beth oftă. Mă tem că pe tine te-ar concedia.

Orwin zâmbi și îi mângâie părul. Și el se temea de asta. În fond, Colt Cardinham fusese clar când interzisese relațiile între membrii personalului. Totuși, nu putea să nege iubirea pentru Beth. O negase ani întregi, ani care îi costase pe amândoi prea mult. Își dorea un viitor cu ea și era pregătit să renunțe la viitorul alături de Colt.

***

Nate Colburg luă încă o gură de whisky și privi ispita din patul lui. Helen se întinse jucăușă, cu picioarele ușor desfăcute și cu abdomenul prea puțin mărit pentru a fi vizibil evident pentru el care știa că în ea creșetea copilul lui. Pentru asta era măcinat de griji. Helen avusese atâtea sarcini eșuate, pierduseră atâția copii încât se temea că femeia avea să își piardă viața din cauza acelor eșecuri sau mințile. Nu suporta să o vadă astfel, deși ea insista să încerce din nou și din nou. Totuși, Nate luase o hotărâre; dacă nici acest copil nu rezista, el unul nu avea să o mai facă să treacă prin trauma aceea. În fond, nu se căsătorise cu ea pentru copiii pe care i-ar fi putut oferi, ci pentru că o iubea. Și o voia alături de el o viață întreagă.

— Lady Anne a vorbit ceva timp cu Colt în seara asta.

Nate îi zâmbi și i se alătură în pat, mângâind-i atent spatele.

— Mă tem că vrei prea aprig să îl însori, iubire. Anne nu va fi soția lui. Își închise ochii și în minte îi apăru părul galben al unei femei și ochii ei strălucitori care îl priviseră speriați, apoi dezgustați. Mai degrabă i s-ar potrivi străina despre care ți-am povestit când am revenit în sala de bal.

— Femeia-pisică?, chicoti Helen. Nu văd cum ar ajunge să se întâlnească, Nate.

— Are Dumnezeu grijă de asta, iubito, îi făcu el cu ochiul și o sărută pe tâmplă. Cum eu am grijă de tine acum...

Dădu să o sărute când în ușă loviturile îl făcură să ofteze. Îi făcu semn să tacă, trase pătura peste ea și deschise.

— Ar fi bine să îmi dai un motiv pertinent pentru care mă trezești în toiul nopții, omule, când eu îmi propun să fiu complet dedicat soției mele la orele astea.

Valetul, un băiat tânăr, își șterse sudoarea de pe frunte. Nate știa că nu era la fel de impunător precum Colt, dar cu siguranță războiul îi era întipărit pe față și intimida, speria, îngrijora. Mult timp se îngrozise de ideea ca Helen să nu îl mai vrea din cauza ororilor pe care le văzuse și care îi rămăseseră adânc înfipte în suflet. Nu fusese cazul.

— Domnule...

— Spune!, îl îndemnă mai blând, totuși băiatul tresări.

— Este... este fratele dumneavoastră...

— Dunbar?, se încruntă.

Helen și Nate părăsiseră sala de bal după ce el revenise pe ring, asta pentru că ea era destul de obosită. Nu se obosise să își ia adio de la Dunbar, pentru că nu era în cameră atunci, iar Helen nu putea să mai aștepte. Ajunseseră în casa de lângă Hyde Park fără evenimente. Acum însă primea vestea valetului cu îngrijorare.

— Contele... contele este...

— Ce s-a întâmplat?, o auzi pe Helen întrebând.

— Nimic!, îi arucă un zâmbet fals pentru a nu o îngrijora. Dormi, iubito! Închise ușa în urma lui și se încruntă la valet. Spui azi? Îmi agiți soția.

Valetul trase aer în piept. Nate cunoștea privirea aceea. Era fața care aducea vești proaste. Era mina care prevestea necazuri.

— Contele de Dunbar a fost ucis. O scrisoare a sosit chiar acum din casa acestuia, de la doctorul său. Mă tem că... Mă tem... Milord... Nate tresări înaintea apelativului. Dumneavoastră sunteți... Acum dumneavoastră...

Inima lui Nate se opri o clipă. Își închise ochii și își strânse buzele. Dacă fratele lui era cu adevărat mort, el era acum contele de Dunbar. Ochii i se deschiseră repede și se încruntă la micuțul valet care îl privea cu emfază:

— Cum adică ucis?