O petrecere.

Christina icni când Beth strânse și mai puternic corsetul, astfel încât pieptul ei ajunsese undeva prea aproape de gât. Simți șireturile cum se strâns și oftă mulțumită când îi fu aranjată fusta maronie și, peste ea, rochia care se sfârșea în jurul coatelor cu o fundiță galbenă. Croitoreasa făcuse minuni, într-adevăr, iar ea arăta ca o adevărată lady. Dacă ar fi știu cei în sânul cărora avea să stea azi că provenea din minunatul St Gils ar fi țipat scandalizați.

Părul îi fusese deja aranjat în bucle lejere, iar o pană roșiatică se infiltrase undeva în spatele coafurii, dând o notă exotică tenului ei englezesc.

— Vei fi adorată, îi făcu Beth cu ochiul.

Christina zâmbi agitată. Nu mai fusese niciodată la o petrecere și se temea. Ciocănitura din ușă o anunță că era timpul să iasă în lume, să se facă văzută și apoi să cadă în duhoarea orașului, în locul din care se trăgea. Se ridică în clipa în care zări chipul lui Colt Cardinham. Îmbrăcat perfect, cu ținuta în tonuri neutre, Colt nu semăna deloc cu bărbatul care îi produsese plăcere cu limba lui de dimineață. Își ascundea perfect emoțiile, spre deosebire de ea.

— Ești gata? Christina aprobă tăcută, moment în care el făcu încă un pas spre ea. Dintr-un buzunar un colierul din aur cu o piatră la fel de galbenă ca ochii ei apăru. Mă gândeam că ar trebui să strălucești... de dragul planului nostru, bineînțeles.

— Bineînțeles, zise Christina și atinse bijuteria. Este a surorii tale?

— Nu, îi făcu el semn să se întoarcă pentru a-i aranja colierul. Piatra se odihnea chiar pe sânii mult ridicați. Am fost azi să îl cumpăr. Piatra se potrivește cu ochii tăi, o lămuri. Când își ridică privirea în oglindă pentru a o vedea, respirația lui îi mângâie ceafa. De fapt, pălește în comparație cu profunzimea lor.

— Ești poet, Colt?, îl întrebă în timp ce își simțea inima bătând din ce în mai puternic.

— Urăsc poezia, șopti el. Este pentru oamenii cu prea mult timp liber, plângăcioși, care se închină la copaci și iarbă.

— Eu credeam că volumele din biblioteca sunt pentru oameni cu prea mult timp liber, plângăcioși și care se închină la copaci și iarbă, ridică ea din umeri. Îi oferi brațul și îi scrută privirea. La urma urmei, ai cărți despre natură, filozofia pietrelor și păsări. Dacă asta nu e o adorație dubioasă pentru mediul înconjurător, nu văd cum niște cuvinte cu rimă pot fi.

Amuzamentul se citea în ochii lui când oftă și o trase spre ușă. Călătoriră fără probleme alături de întreaga familie Cardinham, toate acestea în timp ce ea stătea ghemuită în trăsura ducelui, îngrozită de eveniment. Spera doar că avea să fie foarte mic. Și așa și promitea să fie, mai ales că, în momentul în care intră în cameră, avu impresia că îi cunoaște pe toți.

Într-un colț, lady Anne-Marie și fratele acesteia discutau. Anne purta o rochie impresionantă de un roșu stins cu negru și maroniu. I se potrivea perfect părului ei întunecat și buzelor pline. Fata o salută din priviri, singurul moment în care o simți că zâmbea cu adevărat. Lordul Alfred o observă, iar obrazul îi zvâcni îngrijorător. Nu o plăcea, iar sentimentul era reciproc. Venind spre ele, ducele de Shrewsbury era serios, impasibil și prea mare pentru sala lui lady Kean. Nu o zărise încă pe gazdă, deși aceasta trebuia să apară alături de soțul ei din minut în minut.

— Rothgar, îl salută Thaddeus pe cumnatul său. Scumpa mea Melody, îi zâmbi el ușor surorii sale. Speram să te văd cât ești în Londra. Orașul e frumos și pe timp de iarnă.

— Mie nu mi se pare frumos nici măcar în primăvară când înfloresc copacii, milord, darămite acum când înflorește tuberculoza, zise Summer Cardinham care aparent rămăsese ignorată de duce. Rothgar se încruntă la sora lui, Wine își mască cu greu zâmbetu, iar Melody clipi uimită. Era evident că Thaddeus și Summer aveau ceva de împărțit. Excelență!, se înclină Summer în fața lui Thaddeus.

— Lady Summer, mormăi Thaddeus și, după ce îi aruncă o ultimă privire, își feri ochii. Domnișoară Stone, i se adresă ducele. Arătați toate superb. Summer își dădu ochii peste cap, gest care nu îi scăpă ducelui. Curând se va servi cina în sala cea mare. Este și ducele de Albany aici, iar mai devreme vicontele Cyn și-a făcut apariția. Îmi permit să spun că toată crema societății e interesată de cartea lui John Kean.

— Se zvonește că va fi dedicată fiicei lui John Kean, spuse Summer, deși Thaddeus nu părea că terminase de raportat. Abia aștept să aud cum o chema. Poate ne spune câteva cuvinte. Mă însoțești la masă, Excelență?

— Femeile cu bun-simț nu se autoinvită la masă cu bărbați neînsurați, zise ducele. Fără nicio ofensă, Rothgar, zise rapid Thaddeus.

— De fapt, sunt ofensat. Summer e în grija ta în seara asta. Eu mă voi ocupa exclusiv de confortul ducesei. Colt, iați protejata în primite și Wine..., oftă când își zări fratele. Stai departe de probleme, îl sfătui.

Christina îl privi pe Colt și îi zâmbi:

— Rămâi iar cu mine pe cap, milord.

— Nu mă mai pot plânge de asta, îi zise Colt. Știu exact cum să am grijă de tine, domnișoară Stone. Acum, vreau să îmi spui dacă vezi pe cineva cunoscut, dacă auzi o voce cunoscută, dacă...

— Am înțeles.

Vocea i se opri când zări la baza scărilor un cuplu. Era cu siguranță gazda petrecerii, același bărbat pe care îl zărise în biblioteca lui Colt și o femeie blondă, palidă, cu privirea albastră. Bărbatul o ținea vizibil aproape de el și își saluta invitații. Probabil că amândoi depășiseră patruzeci de ani, dar în ochii lor se zărea sclipirea tinereții. Christina se încruntă, având impresia că vocile i se amestecă în cap.

— Acesta nu este bărbatul care te-a vizitat în ziua în care eu am plecat în Seven Dials pentru a-mi lua lucrurile?, îl întrebă ea pe Colt.

— Ba da, John Kean, îi răspunse Colt și o apropie de gazdă. Nu știam că te-ai întâlnit cu el în acea zi, recunoscu Colt. Ați... vorbit?

— Nu. Eu am plecat imediat după. Ezită o clipă, dar apoi spuse: Mă simt ciudat, Colt...

Înainte ca el să o mai poată întreba ceva, ajunseră deja în fața soților Kean.

— Lord Colt, zise John Kean. O cunoști deja pe soția mea, bineînțeles. Draga mea, Colt va petrece azi cu noi alături de noua lui protejată, lady Christina.

Ochii celor două femei se întâlniră, iar Christina rămase complet mută. Vocea lui John Kean trezea în ea amintiri pe care crezuse că nu le avea. Nu înțelegea cum tonalitatea aceea, un simplu glas, o făcea să își amintească aspecte legate de copilăria pe care o uitase.

Va fi bine. Nimeni nu te va răni, Chris...

Așază-ți picioarele peste ale mele. Așa... Unu, doi, trei, unui, doi, trei. De la capăt! Bravo, fetițo! Bravo!

— Lady Christina!, exclamă soția lui sir Kean, trezind-o din reverie. În mintea ei se perinda o voce fără chip, un glas care semăna atât de bine cu al lui John, glas care știa că aparținea tatălui ei. Atentă la femeie, înțelegea că buzele i se mișcau, dar nu putea distinge cuvintele. Mintea îi plecase din nou departe.

Migdalele vin din Franța, draga mea, în cutii, iar bucătăreasa le transformă în prăjiturele. Îți place, nu-i așa? Poți mânca în fiecare zi, dar doar câte unu.

Oh, John, își va strica silueta până împlinește optsprezece ani dacă o răsfeți atâta!

— Christina?, e încruntă Colt la ea.

— Hm?

— Ești bine?

— Oh, da!, zise ea rapid și privi ochii calzi ai celor doi soți care păreau că o mâncau din priviri. Îmi cer iertare. Cred că sunt puțin amețită în seara aceasta.

— Servim cina chiar acum, îi zise John Kean. Pe aici, domnișoară. Milord, cu atenție la prag, îi indică el lui Colt.

Când se așezară foarte aproape de gazdă, Christina asculta totul îmbătată încă de propriile amintiri. Simți mâna lui Colt odihnindu-i-se pe picior și își ridică privirea spre el.

— Amețită?, o întrebă nesigur. Ce s-a întâmplat, Christina?

— Nimic, minți ea. Cred că sunt doar agitată. Își așeză șervetul în poală și privi spre servitorii care începuseră să aducă masa. Va trebui cumva să dansez? Mă tem că nu am învățat niciodată să dansez.

— Ce tot spui acolo?, se încruntă Colt. În Vauxhall te-am văzut dansând cu Denborough și tu, domnișoară, te miști ca o lebădă. Asta înainte de a-l călca pe picior și de a-i distruge lui fanteziile, oftă Colt. Aș vrea să stai departe de el, Christina. Denborough este un bărbat ciudat, iar eu și frații mei nu ne-am dat încă seama ce fel de individ este. Poți să faci asta, nu-i așa?

— Aș putea încerca, fu ea de acord. Luă lingura în mâna și realiză că degetele în tremurau. Nu știu de unde știu să dansez, îi spuse ea. Nu îmi amintesc... Simt că am învățat pașii, dar...

— Hei, îi șopti el și îi strânse mâna într-un gest prea intim pentru a fi considerat potrivit, nu te agita. Nu trebuie să dansezi dacă nu vrei.

Christina își înghiți nodul dureros din gât. Mângâie cu degetul mare mâna lui și observă cum flacăra pasiunii se aprinse în ochii lui. Îi zâmbi și luă o gură de aer:

— Dar vreau să dansez cu tine, Colt Cardinham.

— Dacă asta e ce vrei, domnișoară Stone, îi zâmbi el și mimă o plecăciune cu capul. Se aplecă spre urechea ei și îi șopti. Am înțeles că au și biscuiți cu migdale. Încearcă să îi lași câțiva și lui Helen. S-ar putea să te iei la bătaie pentru ei și cu Wine. Îi adoră.

Christina râse, un sunet care îl făcu pe Colt să zâmbească și mai tare. Totuși, Christina nu se putu dezlipi de senzația că îl cunoștea pe John și pe soția lui și, mai ales, când îi vedea uitându-se atât de profund la ea. Era ceva ce numai ei știau, ceva de care Christina se temea. Era adevărul.

***

— Mâna ta lângă a mea, îi șopti Colt pe lângă ceilalți dansatori. Așa. Piciorul... Ai grijă cu el. Nu ai vrea să leșin pe aici pentru că ai lovit o zonă extrem de sensibilă din mine, draga mea. Nu-ți mișca șoldurile ca o cârciumăreasă, Christina! Doamne, ce șolduri ai..., îl auzi șoptind și zâmbi. Îți place să mă chinui, nu-i așa? Ciudat, dar pentru prima dată de când dansez, am impresia că valsul este cea mai erotică experiență a mea dintotdeauna.

Christina își înăbuși râsul și îi acceptă sfatul în materie de pași de dans. Tresări când îi simți mâna pe șold, mângâind ușor, transmițându-i întreaga căldură de care avea nevoie. Ochii amândurora înotau într-o pasiune mocnită, iar scena se estompase. O învârti ușor, apoi o izbi de pieptul lui, făcând-o să tresară. Buzele aproape că li se contopiseră când ea făcu un pas înapoi, urmând tiparul. Alături de acest partener dansa ca nimeni alta.

— Christina..., îi șopti el în ureche în timp ce femeia se mișca expertă. Haide în grădină. Ies eu primul și mă urmezi după câteva minute.

— Pentru ce?, îl tachină. Toată distracția este aici, milord.

— Nu se va întâmpla nimic, îi șopti el, dacă nu vrei.

Christina îi zâmbi și îl lăsă să îi sărute mâna după dans. Devenise o femeie desfrânată sau pur și simplu acest soldat pierdut îi scotea în evidență latura temperamentală plină de decadență. Dădu ușor din cap și îl privi cum se îndepărta. Tânjea după sărutul lui, după atingerea lui... Hotărâse că avea să își facă multe amintiri cu el, cu râsul lui chipul lui, înainte de a pleca pentru totdeauna. Chiar dacă nu o închidea, ea și Christian nu aparțineau acestei lumi. Din contră. Avea să plece fără să influențeze reputația acestui bărbat. Colt Cardinham merita mai mult decât o hoață cu limba ascuțită. Merita o femeie ca lady Anne.

Se pregătea să iasă după Colt când auzi glasul gazdei.

— În această seară am ales să împărtășesc cu invitații mei cele mai frumoase momente din viața mea, spunea John Kean. În jurul lui se formase o cerc, iar mulțimea îl urmărea. Soția lui zâmbea, cu un pahar de șampanie între degete. Vă voi dezvălui cui dedic cea de-a doua lucrare a mea. Totuși, vreau să cunoașteți mai înainte motivul. Bărbatul luă o gură de aer, iar privirea lui poposi asupra ei. Am fost cândva binecuvântat cu copii, un băiat și o fată. Băiatul meu îmi semăna întru totul și chiar aveam impresia că va deveni un împătimit al naturii de mic. Scormonea printre lucrurile mele, printre desene și îi plăcea să se uite mult timp la ele, chiar și atunci când ar fi trebuit să doarmă. Poate că ar fi trebuit să îi insist mai tare. Privirea lui era tristă, aspect care ridică o groază de șoapte. Fiica mea a fost o comoară și era specială. Nu cred că a mai văzut cineva privire atât de dulce ca a ei, precum mierea. A fost lumina vieții mele. Și i-am promis că nu i se va întâmpla nimic. Am mințit, evident.

Va fi bine. Nimeni nu te va răni, Chris...

— Într-o seară un foc groaznic a izbucnit, flăcări care au distrus întreaga locuință. Când am revenit cu soția mea acasă, copiii noștri dispăruseră. Am putut doar presupune că flăcările le-au mistuit oasele, că au ars de vii în timp ce noi nici nu eram acasă. Ochii lui John Kean se umeziseră, făcând-o pe Christina să se înfioare. Prea târziu am descoperit că focul fusese pus de socrul meu care își dorea cu atâta disperare să crească nepoții după propriile reguli. Din acea clipă însă am avut speranța că ei trăiesc. Până în ziua în care voi muri voi avea speranța că ei se vor întoarce la mine, că ne vom reîntregi ca familie.

Oh, John, își va strica silueta până împlinește optsprezece ani dacă o răsfeți atâta!

— Această carte le va fi dedicată!, zise John Kean. Va fi pentru Christian și Christina, copiii mei. Prinse mâna soției lui, o duse la buze și o sărută. Ai noștri...

Mulțimea izbucni în urale, moment în care femeia avu impresia că întreaga lume i se năruise. Christin și Christina, copiii mei. Ai lui? Ai lui John Kean?

Avea impresia că lumea se învârtea cu ea, că se estompa, că pălea. Clipi pentru a alunga lacrimile și încercă să se îndepărteze, zărind strălucirea părului blond al fratelui ei în prag. Christian stătea chiar acolo, cu lacrimile șiroindu-i pe chip. Casa luase foc, iar focul fusese pus. Din doi pași mari ajunse aproape de locul în care Christian. Îl prinse de mâna, realizând că tremura, și îl întrebă, conștientă că lacrimile îi șiroiau pe față:

— Este... este adevărat?

— Am crezut... am crezut că eu am dat foc. Am crezut...

— Poftim?, îl întrebă simțind cum ceea ce simțea ea se transformă în furie. Tu ai fost?

— Christina... Christina îmi pare atât de rău!, zise el și îi prinse cotul. A fost un accident. Nu trebuia să... Mi-a scăpat din mâna în timp ce mă uitam peste desenele tatei.

— Și nu mi-ai spus..., își duse ea mâinile la gură. M-ai lăsat să cred că... Tata Stone... Ce amestec a avut în toate astea?

— A fost bunicul nostru, îi zise Christian. Dar nu știam că ei sunt în viață, Christina!, îi zise el cu lacrimile șiroindu-i pe față. Nu știam că ei trăiesc!

Femeia se smulse din mâna lui, îngrozită și copleșită de tot ce simțea. Fără vreo țintă, uitând unde se afla, uitând cine era, Christina fugi, pierzându-se în noapte. Nici nu-și dădu seama când ieșise pe poartă, străbătând în grabă străzile din Londra, din cartierul plăcut al Londrei. Pașii o purtară ușor spre Seven Dials, acolo unde viața infracțională se dezmorțise. Își strânse fustele, își mușcă buzele și izbucni în lacrimi, continuând să meargă, rememorând drumul cu trăsura pe care îl parcursese când Brutus o răpise. Nu era conștientă că asta făcea, dar realiza tocmai acum că așa era. Fusese parțial conștientă de ce i se întâmpla, exact cum întreaga ei viață fusese pe jumătate trează.

Nu o chema Christina Stone. O chema Christina Kean.

Nu era o orfană din Dials, ci un copil iubit de un autor celebru, un copil care mânca prea multă budincă și care își umplea mereu gura cu biscuiți cu migdale dulci în Greenvalley. Era fiica unui bărbat care primise distincția de „sir" și care era prieten cu Regele.

Tata Stone nu îi fusese niciodată tată, ci bunic. Un bunic care alesese să îi ascundă de părinții care îi iubeau și care îi învățase să fure. Pe ea o învățase cum să controleze ce simțea, cum să își canalizeze energia care îi ieșea din corp. Fusese un om bun și rău. Fusese de neînțeles.

Își ridică privirea spre pasărea care striga înnebunită într-unul dintre copaci. Ce căuta nenorocitul ăsta de cocoșar aici? Nici măcar nu trebuia să fie treaz noaptea. Își strânse mâinile și urlă disperată spre pasăre:

— Locul tău nu este aici, idiotule! Dar al meu... – realiză că era fiica unui nobil, pentru numele lui Dumnezeu, că era fiica unui bărbat care nu contenise să o caute și să o iubească – al meu este..., șopti. Locul meu este aici. Ridică privirea spre pasărea care nu făcea decât să o privească. Locul meu este lângă ei. Locul meu este lângă... lângă Colt!, strigă înainte să se înece cu propriile lacrimi. Și el nici măcar nu știe asta... Nici nu va accepta asta. Am făcut prea multe lucruri. Am... Am furat, înșelat și înjunghiat un nenorocit de lord!

Își prinse trupul în brațe și continuă să plângă fără să își dea seama că se afla în cartierul bogat și că două perechi de ochi o priveau. Din pragul casei un bărbat care îi dăduse cândva o monedă era martorul acestei scene, bărbat care își amintea exact chipul ei din seara petrecerii și care, auzindu-i cuvintele, înțelese imediat ce se întâmplase. De pe cealaltă parte a străzii, o pirvea Colt Cardinham care o urmărise încă de la casa lordului Kean, îngrozit de ce putea fac această fată.

O așteptase câteva minute și când o văzuse zburând de-a dreptul pe poartă, îl ignorase pe Wesley Rutledge care îl striga disperat și pornise pe urmele ei, după pașii ei haotici care o duseseră din Seven Dials înapoi în Grovesnor Square.

Am furat, înșelat și înjunghiat un nenorocit de lord!

Cântări materialul maroniu dintre degetele sale, material pe care îl scoase și îl privi. Își închise ochii amintindu-și seara în care se întâlniseră. Purtase o rochie îngrozitoare, ruptă, de aceiași culoare și din același material. Strânse țesătura în mână și își ridică privirea spre prietenul său. Cuvintele lui Beth căreia Christina i se destăinuise îi reveneau pline în minte.

Acest bărbat, Brutus, a atins-o pentru a se asigura că este virgină.

Dumnezeu să le apere tuturor sufletul păcătos, dar fostul conte de Dunbar făcuse parte din rețeau lorzilor care răpeau și violau copile pe care ulterior le ucideau. Contele de Dunbar fusese cel care o avusese în catacombele lui. Iar el fusese cel în care Christina Stone înfipsese un pumnal și îl omorâse.

Înțelegând asta, își dădu seama că și Nate Colburg, actualul conte de Dunbar, înțelegea cele petrecute, dar dintr-o altă perspectivă.

Trăsura care se opri în fața casei somptuoase, aceiași casă în care Christina fusese ținută și în care el petrecuse victoria lui, eroismul lui, în timp ce ea și cine știe câte alte fete erau umilite la subsol, o aduse la lumină pe Helen Colburg care se întorcea de la casa domnului Kean. Coborând, femeia privi spre soțul ei:

— Nate, dragul meu, ce faci afară la ora asta? Mă așteptai cumva pe mine?

Abia apoi Helen realiză că nu era singură și când privi în jur trupul îi îngheță. Ceva îngrozitor era pe cale să se întâmple, pentru că numai astea puteau fi consecințele uciderii unui lord. Nu exista o pedeapsă mai ușoară, mai gravă sau puțin gravă. Pentru omor pedeapsa era maximă. Se plăcea cu viața celui care apăsase pe trăgaci sau care implantase cuțitul. În fond, legea talionului li se părea englezilor cea mai potrivită în situația în care cineva decidea să ucidă.

Din acel moment, Colt Cardinham urî cu tot sufletul său ceva ce iubise odinioară: falsa civilizație pe care o creau legile.

Vă așteptați ca ei (Christian și Christina) să fie copiii lui John Kean, dar era necesar să îi lămuresc și pe ei. Mai multe lămuriri în capitolul următor.

Acum însă că Nate a observat-o și a făcut cumva conexiunea cu noaptea în care fratele lui a murit, sunt destul de convinsă că nu va vrea să o lase să scape. Și sunt la fel de convinsă că al nostru Colt va disprețui așa-zisa dreptate.