— Îmi amintesc de fratele tău, zise repede Christina, atrăgând atenția lui Colt.

Simțise un fior amețitor în stomac în clipa în care intrase în cameră și o zărise în patul lui, întinsă deasupra păturilor, cu cizmele scoase și așezate la bază. Era înaltă, da, dar picioarele îi rămâneau subțiri. Niciodată nu dăduse atenție picioarelor unei femei. Acum însă se holbase la degetele ei ca un pervers, gândindu-se că i se mulau perfect în palmă și realizând că nu i-ar fi luat mult să le sărute. Și, Dumnezeule, voia să sărute până și degetul mic de la piciorul ei, strâmb. Era un deget strâmb, ceea ce îl făcea să pară și mai mic. Îi dădea însă și mai multă fumusețe. Se abținuse să facă sau să spună ceva, tocmai pentru că își dădea seama cum ar fi arătat asta. Nu putea să sărute picioarele – sau alte părți ale corpului – acestei femei. Era o infractoare și acum doar un instrument pentru a-și realiza interesul, acela de a pune mâna pe lorzii perverși.

— Serios?, întrebă.

Credea că avea să nege și să implore iertare. Nu. Ar fi trebuit să știe că această fată, Christina, nu avea să implore nimic. Era prea mândră. Se citea mândria în ochii ei și emana din fiecare por. În schimb, acum părea că voia să îi depene povestea despre fratele său.

— Eram aproape de Derby când i-am întâlnit. O observă cum își închise ochii și se întoarce pe o parte, strângându-și ușor picioarele. Colt rezistă impulsului de a-i așeza pătura peste picioare. Era stupid din partea lui să facă asta. Le-am spus că sunt în Repton și că se rătăciseră. I-am adormit și am furat tot...

— Le-ați lăsat un cal și câteva monede, îi aminti Colt.

— Așa am făcut, nu?, o văzu zâmbind trist. Presupun că da, deși nu ar fi trebuit. Dacă fratele tău care se prostea prin poienițe cu fete tinere și speriate este cu adevărat duce, atunci își permitea să piardă un cal sau doi și câteva monede.

Colt zâmbi.

— Nu așa funcționează lumea, domnișoară Stone. Indiferent de câți bani are cineva, nu ai dreptul să iei din ei neinvitată. Nu erau banii tăi. Nu era calul tău.

O văzu cum își strânge buzele și se încruntă. O făcuse să se simtă prost? Dar de ce furase cu adevărat această fată? Observă că poalele rochiei erau ponosite, rochia se descusese într-o parte, iar unghiile erau tăiate foarte scurt, aproape din carne. De ce fura cineva ca ea? Pentru hrană, haine și viață. Sigur că ar fi putut găsi o slujbă decentă, dar... Colt se îndoia că un angajator ar fi putut-o privi ca pe o slujnică. Era prea frumoasă pentru rolul acesta.

În plus, nu conta motivul unei fapte, ci numai rezultatul, fapta în sine. Nu era treaba justiței să caute motive.

Crezu că adormise, dar apoi, când se pregătea să noteze lucrurile pe care i le spusese, o auzi întrebându-l cu glasul aproape stins:

— Ce i-ai spus doctorului Leigh?

Nu ar fi trebuit să îi spună nimic, să nu se comporte cu ea în vreun fel. Totuși, în trupul ei subțire, în poziția fetală pe care o luase, inima lui Colt se strânse.

— Vreau să văd dacă domnișoara Blue a fost agresată în vreun fel. L-am rugat să o examineze și să îmi raporteze totul.

— Nu a fost..., începu ea să spună, deschizând brusc ochii. Adică... nu cred... Începu să se bâlbâie, ceea ce îi strânse mai tare inima. Acele irisuri galbene se strânseră imediat, auzind-o cum exclamă: Oh, Doamne!

I se făcu milă de ea. Tocmai ce mărturisise că fusese răpită. Aproape că regretă că nu îi spusese lui Leigh să o examineze și pe ea și să îi raporteze. Probabil că trebuia să o tragă el însuși de limbă, deși nu era sigur că voia să știe răspunsul. Dacă fusese violată... Colt își strânse buzele și rezistă tentației de a o mângâia.

— Hai să o luăm încet, vrei?

— Nu am ce căuta aici, zise fata. Mă vei duce la Newgate.

Tresări înaintea intuiției sale. Da. Mai devreme sau mai târziu avea să o ducă acolo unde avea să fie judecată pentru faptele ei. Totuși, duritatea afirmației îl făcu să se înfurie. Putea el să o ducă într-o închisoare în care mâncarea era infirmă și păduchii mișunau pe coridoare, prieteni deja cu sobolanii?

— Să zicem că nu țin să fac asta acum, îi replică.

— Nu mă liniștești deloc, murmură femeia.

— Nu vreau să te liniștesc, domnișoară Stone, îi aminti. Ești o infractoare și meriți...

— ... să fiu spânzurată, oftă ea. Asta voiai să spui, milord?

Observă că își deschisese ochii și îl privea cu mâna prinsă sub cap. Sânii i se turtiseră într-o parte, iar el putea vedea carnea albă în straturi. Se întâmpla ceva îngrozitor cu el. Înnebunea de dorință pentru această femeie.

— Nu contează!, i-o tăie, controlând din nou conversația. Haide să o luăm încet. Christina Stone..., zise răspicat. Ăsta e numele tău real?

— Da, mărturisi femeia. Deși, dacă m-ai fi lăsat să ți-l spun eu, nu ți-aș fi dat niciodată numele meu real, Cardinham.

— Și eu care credeam că nu știi să minți, domnișoară Stone, zâmbi Colt înaintea mărturisirii sale. Prea bine atunci. Treizeci și unu de ani?, își ridică sprânceana spre ea. O văzu cum ezită, apoi dă hotărâtă din cap. Normal că minea pentru a-și proteja povestea ridicolă pe care o inventase mai devreme. În ce an te-ai născut?

— Hmm... O observă cum devine din ce în ce mai relaxată. Sedativul pe care doctorul Leigh i-l vârâse pe gât părea să dea roade. Anul 1773, șopti ea.

Colt zâmbi și notă: „17 ani". În final, fata se dăduse de gol, nemaifiind prudentă cu povestea ei. Probabil avea să-și dea seama mai târziu că îi dezvăluise adevărata ei vârstă. El însă avea să exploateze aceste momente de vulnerabilitate pentru a afla cât mai multe informații despre ea. Totuși, femeia mormăi:

— Tu când te-ai născut, Cardinham?

Nu avea niciun motiv să îi facă pe plac, dar nu făcea nimic rău dacă îi răspundea la întrebare. Cu cât o relaxa și îi câștiga încrederea, cu atât avea să spună mai mult.

— Pe 4 aprilie 1765, îi răspunse precis.

— Asta înseamnă că ești super bătrân..., bombăni femeia. Ai vreo douăzeci și cinci de ani? El aprobă tăcut, ușor amuzat de comentariul ei, a unei femei de „treizeci și unu" de ani. Bănuiam că ești născut în aprilie. Ai fața unui individ născut în aprilie... Înainte ca el să întrebe cum arăta acest profil al celui născut în aprilie, tânăra continuă: Rău. Ai fața unui om rău.

El ridică din umeri și se mulțumi să tacă. Poate că avea dreptate. La urma urmei, fratele lui mai mare, Bryght, era născut pe 3 aprilie, astfel că nu era exclus ca profilul celui născut în aprilie să fie acela al omului rău, spre deosebire de Wine care apăruse pe această lume pe 20 martie sau Summer, sora lui mai mică, pe 20 decembrie. Nu avea acum să disece profilul lunilor. Altceva îl interesa.

— Unde te-ai născut?

Întoarsă astfel, Christina Stone își dezvăluia cu adevărat vârsta. Era o copilă care purta pe chip experiența unei femei. Și devenea din ce în ce mai somnoroasă. Colt știa că ar fi trebuit să cheme slujitorii pentru a-i pregăti și ei o baie, pentru a-i oferi și ei cina târzie, dar o parte din el ardea de nerăbdare să afle cine era această domnișoară cu ochii în flăcări care dăduse peste el exact în clipa în care el își dorise să dea de ea. Prin urmare, rămânea condus de vraja dintre ei și devenea de-a dreptul crud.

— Green Valley cred..., o auzi suspinând. Nu sunt sigură. Ce îmi amintesc foarte bine – glasul ei îl făcu să lase penița jos și să îi urmărească chipul – este că avea o căsuță din lemn, un fel de cabană, într-o pădure. Era sute de copaci acolo și era destul de frig până și vara. Cred că din cauza vegetației. Ploua des. Dar unde nu plouă în Anglia? Femeia oftă. Era o căsuță foarte mică – am impresia că părinții mei nu s-au gândit niciodată că vor avea doi copii –, dar reușeam să trăim în tihnă.

Colt notă numele lui Christian cu semnul de „frate". Nu se îndoise că erau frați. Semănau. Deși ochii lui nu strălucau ca ai ei, Christian Stone semăna foarte bine cu sora lui. Așa își putea crea și imaginea părinților. Oare fuseseră amândoi blonzi sau moșteniseră trăsăturile unuia dintre ei? Și-o imagina pe Christina mică, foarte mică, legănată pe picioarele unui bărbat foarte înalt. O clipă se întrebă dacă individul pe nume Tata Stone era de fapt tatăl lor. Apoi dădu negativ din cap. Nu ar fi putut fi.

— Am plecat de acolo când ei au murit.

— Îmi pare rău, îi zise cu sinceritate. Erai micuță?

— Aveam patru sau cinci ani. Nu cred că eram mai mare decât Blue.

Era o vârstă fragedă. El își pierduse tatăl când era deja bărbat. Summer, sora lui, îl pierduse pe duce, pe tatăl lor, când avea doisprezece ani. Totuși, diferența era mare, deși Summer și Christina aveau aceiași vârstă.

— Ai plecat cu fratele tău, Christian?, continuă să o întrebe.

— Da, răspunse aceasta și se foi de parcă se făcea mai comodă în salteaua lui. E mai mare decât mine, dar nu cu mult. Cinci ani? Cred că da.

Ușor, Colt notă acest aspect. Erau amândoi foarte tineri petru viețile pe care le duceau.

— Înțeleg. Totuși, trebuie să fi fost foarte mici. Cum a reușit Christian să aibă grijă de sine și de o fetiță de cinci ani?

Christina își deschise ochii și îl privi. O simțea cum reintră în alertă. Nu o voia așa, dar fata era inteligentă. Probabil că nu ar fi deranjat-o să se bage în buclul, dar ar fi înnebunit dacă știa că își târâse familia după ea. Prin urmare, tânăra se mulțumi să ridice ușor din umeri, ceea ce îi atrase atenția asupra sânilor ei. Se încruntă oarecum nerăbdător. Cu cât afla mai mult de la ea în seara asta, cu atât mai bine. Totuși, nu era necesar să afle chiar totul acum. Ceva îi spunea că avea să o știe aproape o perioadă.

— Și restul?, schimbă subiectul. Roger și Tata?

— Cred că ești un individ destul de inteligent, Cardinham, să descoperi și singur că Roger nu este fratele meu, iar Tata nu este tatăl meu. El zâmbi și își confirmă în scris bănuielile. Observă cum închise ochii și se încruntă. Mâna ei ajunse la tâmplă și o masă ușor.

Colt se desprinse din hârtii și se lăsă ușor peste ea, atingându-i degetele cu ale sale. Realiză că tânjise să atingă pielea aceea.

— Te doare capul? Ea aprobă tăcută. Va trece în curând. Leigh m-a asigurat că ești bine, deși ușor zdruncinată. Își drese glasul și îi observă din nou buzele, pline, mari, roșii. Era o zeiță a plăcerii, păcatul întruchipat, și se afla chiar în patul lui. Trebuia să fii un sfânt să nu te gândești să fii cu Christina Stone în toate pozițiile. Iar Colt nu putea spune că era un sfânt. Văzuse și făcuse prea multe. Ce voiai să spui mai devreme? Ea ezită. Inițial crezu că ezita din cauza lui, dar apoi realiză că femeia își amintea cu greu cele petrecute înainte de a primi o lovitură zdravănă în cap. Îți e greu să îți aduci aminte, nu-i așa? Ea scutură ușor din cap. Se mai întâmplă când primim astfel de lovituri. Îi dădu o șuviță după ureche, iar ea nu se împotrivi. Părul ei contrasta puternic pe mâinile lui bronzate. Unde sunt frații tăi, Christina?

— Cred...

— Da?, îi șopti blând, fără să o zorească.

— Tata Stone...

— Ce este cu el? Ușor... Amintește-ți ușor... Probabil mâncați, nu-i așa? Ea îl privi precaută, își mușcă buza – buza aceea păcătoasă și plină de culoarea cireșelor amare, dar care probabil avea gust de miere – și oftă, aprobând tăcută. Apare acest individ, Brutus. Ce fac frații tăi?

— Încearcă să îl oprească. Știu asta sigur. Își închise ochii și începu să și-i miște rapid. Cade un scaun. Roger... Roger cade primul. Christian se luptă să nu îl lase să pună mâna pe mine. Știu că sunt furioasă pe el, Cardinham... Sunt furioasă pe fratele meu pentru ce a făcut!

— Și ce a făcut?, continuă să o întrebe.

— M-a... m-a vândut! Degetele lui Colt înlemniră pe mâna ei, iar o furie îngrozitoare îi cuprinse sufletul. Asta facem noi: escrocăm. Totuși, Christian a făcut ceva îngrozitr de data asta. A promis că mă va avea pentru o sută de lire. Și nu m-ar fi deranjat...

— Pe mine da, o întrerupse Colt cu o furie mocnită.

— ... dacă mi-ar fi spus de ce trebuia să plecăm în pripă, continuă aceasta ignorându-l. A ținut totul pentru el, crezând că va salva situația. Și nu a reușit. Observă cum își mușcă buzele. Nasul i se înroși.

— Christina..., îi șopti numele.

— Cred... cred că e mort. Colt se încruntă. Devenea de neînțeles la ce se referea. Fratele ei era mort? Brutus îl ucisese? La Tata Stone mă refer. El e cel mai bătrân și nu a reușit să riposteze. Nasul ei deveni și mai roșu, iar genele i se umeziră. Pe el l-a înjunghiat primul.

— Christina... Colt simți un nod în gât, dar ea părea cu adevărat convinsă să îi spună ce se petrecuse în seara aceea.

— Roger... Își mușcă buzele și mai tare, până ce Colt observă sângele țâșnind. Nu îmi amintesc tot... Era sânge. Era mult sânge. Nu mai știu. Nu știu...

Știa că trebuia să o lase să se odihnească, dar voia să afle totul. Voia să știe tot ce făcuse Brutus pentru a ști exact cum să îl omoare, cum să îl tortureze. Sigur că femeia aceasta era o infractoare, dar nu merita nimic din ce pățise în seara aceea.

— Unde te-a dus?, o întrebă pe un ton mai dur decât își dorise.

— Nu știu.

Observă cum cuvintele îi deveneau din ce în ce mai de neînțeles. Adormea. La naiba, nu era pregătit să îi dea drumul, să o lase să cadă în leșin, să adoarmă! Voia să știe totul! Cu cât știa mai repede, cu atât se putea descotorosi de ea.

— Ce voia?

— Să mă purifice...

Se încruntă vizibil, deși ea nu îl mai vedea. Îi simțea mâna cum se relaxează lânga a lui, din ce în ce mai mult. Să o purifice? Nu avea niciun sens ce spunea fata aceasta.

— Explică-mi, te rog!, o zgâlțâi ușor pentru a o face atentă. Ce înseamnă să te purifice?

— O să doară, spuse ea rapid când degetele lui i se înfipseră în mâini și o făcură atentă la el. Așa a spus. A spus că o să doară...

— Ce anume, draga mea?, continuă blând.

Privirea ei se înnegură, iar flăcările care dansau acolo se aprinseră și mai tare. Fără prea multă forță, se smuci din mâna lui și îi aruncă:

— Eu nu sunt „draga ta", Cardinham!

Colt oftă și o privi cum adoarme. Nu se putu abține să nu zâmbească înaintea protestului ei. Nu era „draga lui", într-adevăr. Nu avea să fie niciodată asta. Era prizoniera lui și apoi avea să fie prizoniera Regelui până ce i se decidea soarta. Se lăsă ușor pe scaun și îi privi pieptul care se ridica domol semn că adormise. Privi oarecum îngrijorat constituția ei plăpândă. Ar fi trebuit să îi dea să mănânce mai înainte. Nu ar fi trebuit să adormă cu stomacul gol. Totuși, ridicându-se și trăgând pătura peste ea, acoperind-o până sub bărbie, nu putu să nu se întrebe de câte ori adormise Christina Stone flămândă. La un metru și șaptezeci cât părea să aibă, nu putea cântări mai mult de cincizeci de kilograme. Îi vedea toate oasele, iar degetele îi erau îngrozitor de subțiri.

Poate că nu aflase ce se întâmplase exact în seara aceea, dar aflase lucruri importante. În primul rând, Christian Stone era un idiot și avea să se asigure că murea. Un frate își vânduse sora pentru o sută de lire, iar ea, idioată, nu era revoltată din cauza asta. În al doilea rând, pentru lovitura în cap, Brutus avea să fie distrus încet dar sigur. Încă nu o întrebase direct dacă pățise ceva și, cum nu părea genul care să se plângă, Colt nu putea deduce.

În trecut se lăuda cu abilitatea de a citi oamenii, dar acum i se părea că femeia aceasta era asemeni unui dialect de mult apus, încremenit doar pe paginile îngălbenite ale istoriei. Nu putea să spună sigur nimic despre ea. Și asta îl îngrozea.

Și ce se întâmpla acum în inima lui, când ieșea din cameră, îl îngrozea. Asta pentru că el nu mai simțise niciodată așa ceva.

***

Câteva străzi spre vestul Londrei, păstrând direcția cartierelor respectabile, într-o casă cu două etaje, în dormitorul stăpânilor, femeia se trezi tremurând, scoțând un strigăt îngrozitor. Cerul era încă acoperit cu nori, dar nu ploua, iar în interior, focul se oprise de ceva timp. Lângă patul masiv se afla un scaun pe care soția își lăsase halatul înainte de a se vârî în pat, iar la stânga, biroul micuț al bărbatului era împânzit de hârtii.

— Ce este, draga mea?

Vocea lui o făcu să își întoarcă fața spre chipul îmbătrânit, dar nu de ani, ci de griji. Doamna cu ochi albaștri clari privi în ochii de aceiași culoare ai soțului și răsuflă speriată. Corpul îi tremura.

— Tata...

El se încruntă. Îi mângâie ușor spatele și o îmboldi să îi vorbească. Dar femeia părea să cugete încă la visul pe care îl avusese. Își frecă ușor pieptul, locul în care degetele lui o atinseseră, șoptind simplu că era timpul să se întoarcă acasă.

— Draga mea?

— Cred... Cred că au supraviețuit. Privi speriată în ochii lui. Sunt în viață, John! Sunt în viață și... au probleme.

Apoi, în timp ce chipul lui John Kean se transforma la auzul celor spuse de soția lui, femeia îi povesti tot ce văzuse în vis, inclusiv năluca tatălui ei care zâmbea fericită la răscrucea dintre lumi și îi povestea despre copila cu ochi aurii pe care o pierduseră și de băiatul furios dispărut. În final, în casa din vestul Londrei speranța reîncepu să se aprindă pentru părinții care pierduseră în viață tot ce era valoros: proprii copii.

Se ia una bucată intrigă obișnuită, se holbează la ea zece ore și se transformă în ceva monstruos de complicat. 

Apropo, ziua de azi super ploioasă mi-a plăcut la nebunie. Nu știu dacă ați observat, dar eu prefer anotimpul rece când îmi pot bea liniștită cei zece litri de cafea și mă pot holba la cerul vânăt cu orele. Ador frigul, ador sunetul tunetului și lumina paralizantă a fulgerului. Ador când vântul lovește clădirile, sunetul lui, mișcarea inutilă a vegetației care vrea să-i reziste, sunetul păsărilor care se strigă disperate. Ador asta - măreția furtunii și neputința celor urgisiți.