- după câteva luni -

          Expir ușurată când observ că ploile au încetat, soarele se arată, aproape orbindu-mă cu lumina lui. Vara a venit, dar primăvara încă refuză să-și ia vremea specifică cu ea chiar dacă este deja luna a doua din vară.

          Doar o săptămână ne mai desparte de ceremonia de absolvire și nu pot să cred că am ajuns până aici. Nu pot uita fericirea de pe chipul lui Adrian, de pe chipul Oanei când am văzut că toți am trecut examenul de licență.

          Totul a fost perfect în lunile acestea, n-a existat o zi în care să nu fie fericire, iar Adrian a încetat să mai bea atât de mult. S-a schimbat mult în bine în această perioadă și nu pot decât să mă bucur. M-a făcut să trăiesc fiecare zi de parcă ar fi fost ultima, mi-a umplut inima cu o mulțime de amintiri frumoase și nu știu cum îi voi putea mulțumi vreodată. El a fost zidul meu de susținere în toate perioadele pline de stres, a fost lângă mine în fiecare secundă, zicând că nu vrea să piardă niciun minut fără mine.

          Îmi întorc privirea de la geam spre Adrian care gătește prânzul. A petrecut atât de mult timp aici încât se simte de parcă el chiar locuiește aici. Oricum și dacă n-ar fi aici ar fi ca și cum este. Tot dormitorul meu e plin cu poze ori cu noi doi, ori cu tot grupul.

         Sau când un tricou de-al lui se mai rătăcește prin casă și eu îl găsesc, este de parcă ar fi în fața mea. De parcă a plănuit asta, ca și cum a plănuit ca în fiecare clipă să-mi aduc aminte de el. Poate dacă ar fi fost alt bărbat m-aș fi simțit deranjată, dar el e Adrian, iar căldura asta din partea lui este o evoluție pe care n-ai vrea s-o alungi. De fapt, nici măcar n-ai putea.

          — Emma, haide să mâncăm, rostește după ce așază farfuriile pe masă.

          Dau aprobator din cap, așezându-mă pe scaunul din fața lui. Privesc farfuria care arată între comestibil și toxic și zâmbesc ca să nu se simtă prost. Nu pot să-l judec, nici măcar eu nu mă descurc foarte bine în bucătărie. Ochii lui aproape-mi cerșesc aprobarea, iar eu n-am ce face decât să iau măcar o înghițitură din ce se află în fața mea. Mestec, încercând să nu arăt că simt un gust ciudat printr-un zâmbet fals, dar el oftează.

          — Nu-ți place, spune, apoi se ridică. Dă-mi asta, nu este nevoie să mănânci de dragul meu, nu vreau să-ți fie rău, continuă, dar eu îi blochez mâna înainte să apuce farfuria.

          Ochii lui mă privesc plini de curiozitate cât timp eu mă chinui să înghit chestia pe care a gătit-o. Nu e atât de rău dacă mesteci mai mult.

          — O voi mânca, nu fii nesimțit să-mi iei farfuria din față! rostesc sub privirile lui pline de neîncredere.

          — Nu te prosti, Em. Dă-mi-o, insistă, iar eu pufnesc nervoasă.

          — Adrian! spun pe un ton ridicat, iar el pufnește.

          Îl văd că s-a enervat și îmi îndes în gură tot ce a mai rămas în farfurie. Explozia de gusturi din gura mea îmi creează un disconfort, dar s-a meritat. Fața lui de milioane când vede farfuria goală, a meritat tot chinul. Mă abțin să nu râd când îl văd că se încruntă, aproape înecându-mă.

          — Ce o să mă fac cu tine? întreabă, iar eu ridic umerii.

          Pufnește amuzat, urmând să mă înconjoare cu brațele sale. Simt cum buzele lui fac contact cu fruntea mea și-mi închid pleoapele.

          — Te iubesc atât de mult, spune să aud doar eu și zâmbesc.

          — Și eu te iubesc! răspund după ce înghit mâncarea, iar el zâmbește. Acum, dă-mi un pahar cu apă, te rog!

          Începe să râdă, ducându-se să umple un pahar.

          — Of, of, îmi faci viața amară! exclamă, apoi întinde paharul în fața mea.

          Îl apuc, bând conținutul în mai puțin de cinci secunde.

          — Eu aș zice dulce-amăruie.

          — Deci recunoști! Nu-mi vine să cred.

          Îi arunc o privire specifică mie, iar el își ridică mâinile în semn de predare. Clatin din cap, punând paharul în chiuvetă.

          Aud soneria ușii și mă uit la Adrian. Ne încruntăm sincron, întrebându-ne unul pe altul din priviri dacă avem idee cine este. Ne lămurim rapid că nu știm, iar eu merg spre ușă, urmând s-o deschid. Chipul blondei se arată radiant, iar eu mă judec în minte. Ar fi trebuit să-mi dau seama că este Oana!

          — Ghiciți ziua cui vine! spune entuziasmată, iar eu mă încrunt cât timp Adrian își rotește ochii.

          — A ta? întreabă Adrian ironic.

          Blonda îl privește surprinsă, dându-se rănită pe urmă. Mereu reacționează dramatic, dar asta am iubit mereu la ea. Și sincer, aș da orice să-i văd un proces. Ar fi mai ceva ca telenovelele de la televizor!

          — Nu mă așteptam la asta din partea ta, Adrian! Halal prieten! Va fi ziua lui Laur! îl judecă, iar el ridică din umeri dezinteresat.

         — Băieții nu sunt ca fetele, nu vorbim mereu despre zilele noastre de naștere, dând indicii despre ce cadou vrem, se apără, iar amândouă ne îndreptăm atenția spre el.

         — Asta a sunat misogin! replicăm amândouă în același timp, surprinzându-l atât pe el, cât și pe noi.

          Ne întoarcem privirea una spre cealaltă, privindu-ne mândre și cu satisfacție de reușita noastră, dar Adrian nu pare impresionat.

          — Vreau să fiți acolo vineri, la ora șapte seara. Nu întârziați, vă rog! 

          — Vom fi acolo, nu-ți fa... Adrian îmi face semn să mă opresc, iar eu mă încrunt.

          — Vom ajunge la nouă, avem treabă la șapte, rostește cât timp eu îl privesc derutată.

          Despre ce vorbește? Nu avem nimic plănuit atunci.

         — Chiar este important? Ar fi minunat să fiți acolo la șapte! Ar însemna mult și pentru mine, și pentru Laur.

         — Este important, continuă minciuna Adrian, iar eu îmi rotesc ochii.

         — Vom fi acolo! spun, auzind surâsul Oanei.

         — Nu vom fi! spune Adrian pe un ton autoritar, sfredelindu-mă cu privirea.

         — Vom fi acolo, Adrian, spun accentuând fiecare cuvânt, iar oftează, dar nu-și mută privirea din ochii mei.

          — Bine! Vom fi acolo, Oana, replică învins, iar eu zâmbesc satisfăcută.

          — Mă bucur atât de mult! Mulțumesc! își exprimă entuziasmul, apoi ne cuprinde pe amândoi într-o îmbrățișare strânsă.

            Îmi conectez privirea cu Adrian, încercând să mă lămuresc de ce a mințit, dar el refuză să dea orice indiciu. Oana ne eliberează din strânsoare, dregându-și glasul.

          — Ne vedem atunci, aveți grijă de voi! V-am pupat, rostește apoi mă sărută pe ambii obraji și pleacă.

           Cum iese pe ușă, mă întorc spre Adrian fiind total confuză de comportamentul lui prostesc. De ce n-ar vrea să se ducă la ziua celui mai bun prieten? Doar nu sunt certați, chiar dacă ar fi s-ar fi dus. Ceva nu e OK.  Trece pe lângă mine, așezându-se pe canapea.

          — N-ai de gând să-mi explici și mie? Ce a fost cu atitudinea aceea? îl chestionez, iar el oftează, apucându-și telefonul. Adrian! rostesc, dar tot mă ignoră.

          Merg lângă el, luându-i telefonul cu forța din mână. Mă privește surprins în timp ce eu îl privesc nervoasă.

          — Nu mă ignora, explică-mi! 

         — Nu este nimic, Emma! De ce insiști pe toate prostiile? Mai bine ne uităm la un film sau nu știu, încearcă să se eschiveze, dar eu n-am să cedez atât de ușor.

          Îi analizez atentă chipul, nescăpând nici cel mai mic detaliu. Ascunde ceva, asta e clar.

          — Minți.

          Pufnește, privindu-mă deranjat.

          — Serios, Emma?

          — Da, minți!

           — Ba nu, știi și tu asta.

           — Ba da știu și sunt sigură că minți.

           Oftează, ridicându-se de pe canapea. Se apropie atât de mult de mine încât îmi taie respirația în timp ce ochii lui de un albastru ultramarin mă electrizează, dar cu toate acestea, știu că minte. Irișii lui aproape îmi strigă asta. Asta a fost întotdeauna punctul său slab, ochii lui îl trădează. Îmi atinge vârful nasului cu al său, iar eu încep să respir pe gură. Așa cum eu îi știu punctele slabe, așa le știe și el pe ale mele. Știe că trupul mă trădează.

          — Ești chiar atât de sigură? întreabă, nescăpându-mă nicio clipă din raza lui vizuală.

          Mirosul de tutun amestecat cu parfumul său mă lovește din plin, aproape dezarmându-mă. Suspin, cât timp rânjetul său caracteristic este prezent pe chipul său.

          — Adrian... rostesc cu greu. Tu minți! continui, iar rânjetul său piere.

          Se îndepărtează, trecându-și mâna prin păr agitat, iar eu îmi reglez respirația. Se întoarce cu fața spre mine, arătându-mi ceva ce nu credeam că voi vedea în privirea lui: Teama. Îi este teamă, dar de ce? Mă încrunt apropiindu-mă de el.

          — Nu prea mai vorbesc cu el, Emma...

         — De ce?

        — Pentru că m-am angajat din cauza lui! spune pe un ton dramatic, iar pe mine mă bufnește râsul. 

         Se încruntă, privindu-mă confuz. Nu pot să cred că a reacționat așa doar pentru că s-a angajat.

          —  Ce este de râs? întreabă deranjat, iar eu mă opresc.

          — E doar un loc de muncă, Adrian. Nu sentință la moarte!

         — Da, spune asta după ce trebuie să-ți servești toate fostele, spune, iar încep să râd.

         Îi cuprind chipul cu mâinile, iar zâmbetul său reapare.

         — Dacă te supără cineva, mă poți chema pe mine!

         — Au pățit deja prea mult rău din cauza mea, răspunde amuzat, iar eu îmi ridic sprâncenele.

         — Ce vrei să spui cu asta?

         — Francesca știe cel mai bine.

         Începem să râdem amândoi, urmând să mă sărute cast pe buze. 

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1643 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!