Raul mă privește cu aceeași privire de tată dezamăgit, dar cu timpul am învățat să nu-l mai bag în seamă. Da, ar fi trebuit să fiu la cursuri. Da, ar fi trebuit să învăț pentru sesiune. Însă am nevoie de timp pentru mine, timp în care să mă gândesc cum să scap din situația în care m-am băgat singur. Poate ar fi trebuit să vorbesc cu Emma și să-i spun că nu s-a terminat totul atunci când m-a găsit, dar ultimul lucru pe care-l vreau să-l fac este s-o bag și pe ea în mizeria asta. Nu pot să uit frica din ochii ei, nu vreau să treacă prin starea aceea din nou.

          Ultima soluție ar fi să apelez la tatăl meu ca să mă ajute cu banii, dar nu pot face asta. Nu după ce i-a făcut mamei. Nu merită nici măcar un cuvânt din partea mea.

          — Adrian Toma? aud din dreptul meu și-mi îndrept privirea spre vocea joasă.

         Un bărbat în jur de patruzeci și ceva de ani îmbrăcat la costum se așază lângă mine. Iși așază servieta lângă scaun în timp ce eu privesc confuz.

          — Da, vă pot ajuta cu ceva?

        Bărbatul zâmbește apoi își comandă ceva de băut.

         — Normal că da! Numele meu este Vladimir Tudorache, lucrez pentru o firmă de procuratură, iar șeful meu ar fi foarte încântat să te ia sub aripa sa. Am văzut rezultatele tale excepționale în comparație cu cât mergi la cursuri și este remarcabil!

        Îl privesc pierdut, asemenea oportunitate nu vine de două ori! Privesc în jurul meu pentru a vedea dacă este o farsă, dar realizez imediat că nu este cazul de așa ceva. Îmi îndrept atenția spre el cât timp își soarbe liniștit cafeaua.

         — Aș fi foarte fericit să colaborez cu dumneavoastră și șeful dumneavoastră!

         — Ceea ce aud mă încântă foarte tare, domnule Toma. Dar, vor fi niște cerințe. Trebuie să-ți menții media, așadar dacă vei avea vreo restanță, s-a terminat. După absolvire vei veni în Cluj pentru a da un interviu final unde vei și rămâne dacă obții postul. Deși nu va fi nicio problemă cu obținerea acestuia. Ce părere ai?

          Rămân paralizat cât timp cuvintele sale mi se învârt în cap. Nu pot refuza postul visurilor mele, dar nu pot pleca în Cluj. Ar însemna să renunț la Emma pentru că ea nu vrea să părăsească orașul. Dar n-o pot dezamăgi pe mama, am ajuns până aici datorită ei. Dumnezeule! Ce voi face?

          — Nu există niciun post în București? întreb, iar el clatină din cap.

         — Doar Cluj! Hei, nu trebuie să-mi dai un răspuns acum. Ultima șansă de a accepta va fi în ziua absolvirii. Trebuie să plec acum, dar gândește-te bine. Am auzit de iubita ta, Adrian. Iubirile astea nu țin toată viața, chiar vrei să renunți la visul tău pentru un sentiment temporar? O să vă certați de la o prostie și o să vă despărțiți, iar tu vei rămâne fără nimic. Ar trebui să nu te abați de la drumul tău, ai muncit toți anii aceștia. Atât am avut de zis, la revedere și gândește-te foarte bine! spune cât timp mă privește direct în ochi.

          Oftez când îl văd că iese din bar. Cum ar trebui să-i spun asta Emmei? Nu pot să fac asta, nu pot strica ceea ce tocmai am reparat. Mai este timp de gândit, acum trebuie doar să mă bucur de momentele cu Em.  

         O văd că intră în bar, zâmbind când mă vede. 

         — Adrian, nu trebuia să ai nu știu ce curs? întreabă după ce-mi sărută obrazul și se așază pe scaunul de lângă mine. Ești bine?

         — Da, spun apoi zâmbesc fals. Am chiulit, continui, iar ea dă dezaprobator din cap.

         — Mai este atât de puțin timp până la primul examen, Adrian! Gata, mâine învățăm împreună, fără refuzuri! 

           Încep să râd cât timp ea mă privește serioasă.  Pufnește iritată, apoi îmi aruncă o privire tăioasă.

          — Adrian, vorbesc serios! Trebuie să revii cu picioarele pe pământ sau nu te va angaja nimeni.

          Cum aud cuvintele ei zâmbetul îmi piere. Îi privesc ochii căprui, sperând că va trece peste subiectul acesta. Nu vreau să aud despre angajări, discuția asta doar îmi reamintește că-i ascund adevărul.

          — Ai dreptate, rostesc cu greu, iar ea se încruntă.

          — Hei, n-am vrut să te supăr, spune când realizează schimbarea mea de spirit, apoi își așază palma pe mâna mea. Totuși, este adevărul. Promite-mi că vei veni mâine la mine să învățăm.

          Zâmbesc, urmând să dau aprobator din cap. Urmăresc bucuria de pe chipul ei și-mi revin, cum aș putea vreodată să stric asta? Poate că sunt egoist, poate că greșesc, dar nu o pot răni. Nu acum. Nici mâine. Niciodată. Nu voi putea niciodată să port o discuție cu ea în care să-i spun că mă despart de ea pentru o slujbă. Pentru ea va fi un motiv banal, dar pentru mine este totul. I-am promis mamei că voi deveni unul dintre cei mai buni, i-am promis că oamenii ca tatăl meu nu vor mai scăpa.

          — Trebuie să plec, rostesc, atrăgându-i atenția.

           Nu trebuie să plec, dar nu mai pot sta în încăperea asta. Mă ridic, mergând spre ușă, dar îmi prinde brațul întorcându-mă cu fața spre ea și atrăgând atenția tuturor din bar. O privesc confuz, dar zâmbetul de pe chipul ei îmi dă de înțeles că este de bine.

          — Ai grijă de tine, Adrian. Te rog.

          Zâmbesc, urmând s-o îmbrățișez. Îi simt căldura și asta mă liniștește, mă cuprinde la rându-și cu brațele sale creând un spațiu sigur pentru mine, pentru ea, pentru amândoi. Îi mângâi spatele cât timp ea îmi inhalează parfumul. Ne liniștim reciproc, cred că asta înseamnă iubirea. Când o altă persoană îți devine pace. Când o altă persoană oprește războiul din mintea ta. Când o altă persoană face ca furtuna din sufletul tău să înceteze. Îi ridic chipul, cuprinzându-i obrajii cu mâinile mele. Îi admir ochii cât timp ea mă privește cu atâta iubire, cum aș putea s-o las în urmă? Când în sfârșit am tot ceea ce-mi doresc, cum aș putea renunța la ea? Nu pot, nu concep ideea de a o lăsa în urmă. Ea este Emma, Emma mea. Știu că simte că nu este în regulă ceva, pot vedea asta din ochii săi, dar preferă să nu insiste și bine face. Insistențele ei doar m-ar face să clachez și să spun totul, rezultând în inimile amândurora frânte. Urăsc asta, urăsc că din situația asta va ieși doar unul întreg și prefer să fie Emma, nu eu. Eu pot trăi incomplet, ea nu poate.

          — Îți promit, rostesc după o pauză lungă, surprinzând-o.

          Zâmbește, apoi se îndepărtează, îndreptându-și postura. Oftează, urmând să-și dreagă glasul.

          — Haide, ajunge, mergi, spune arătându-mi ieșirea, amuzându-mă.

          — Întâi mă îmbrățișezi, apoi mă dai afară pe ușă? Of, Doamne, îmi era dor de vechea Emma! spun vizibil amuzat, iar ea își arcuiește o sprânceană.

          — Vechea Emma? Ți se pare că sunt schimbată? întreabă, încrucișându-și mâinile la piept, scanându-mă din cap până în picioare.

          — Da, te-am „Adrianizat”, îi răspund, urmând să-i fac cu ochiul. Își rotește ochii, iar eu încep să râd.

          — Pleacă, rostește, abținându-se să nu râdă, iar eu zâmbesc.

          — Ne vedem mâine seară la grupul de „studiu”, rostesc, iar ea pufnește.

          — Chiar nu poți să nu transformi un cuvânt în unul cu tentă sexuală? întreabă enervată cât timp eu mă distrez copios.

          — Nu e vina mea că spun, e vina ta că le interpretezi cum vrei, mă apar, iar ea își mijește ochii.

          — Bine, du-te odată! se dă bătută, iar eu o aprob.

           Îi sărut fruntea, apoi ies rapid din bar, mergând acasă.

                                   *

           Intru în casă, găsindu-l pe Laur, uitându-se la un teanc de bani. Mă încrunt, apropiindu-mă de el pentru a-l vedea mai bine. Își ridică capul, privindu-mă ciudat. Ce naiba a mai pățit și ăsta?

          — Nu-mi spune, ai spart o bancă? încerc să glumesc, dar el oftează. Mai rău, faci Videochat? își îndreaptă privirea spre mine, fiind vizibil iritat.

         — Adrian, n-am chef de glumele tale! spune pe un ton răspicat, iar eu îmi ridic mâinile în aer în semn de predare.

          — Ce s-a întâmplat? îl întreb când mă așez lângă el.

         — Știam că ai probleme cu ăla, așa că am făcut un împrumut la un cămătar, mărturisește, iar timpul se oprește în loc. Nu se poate să fi zis asta.

         — Poftim? mă răstesc, ridicându-mă de pe canapea. Ești debil? Ce a fost în capul tău?

         — Și ce aveai de gând să faci, Adriane? Știm amândoi că n-ai niciun ban și ești prea mândru ca să te milogești la tactu!

        — Mă descurcam eu! Cine ți-a cerut ajutorul?

       — Ei bine, cât timp te „descurci” tu, eu n-am să risc să-mi pierd cel mai bun prieten. Acceptă bani și taci, nu mă face s-o implic pe Emma.

       — Emma ne va ucide pe amândoi!

       — Atunci i-ai și rămâne între noi.

      — Și cum vom plăti banii, geniule?

      — Ne vom angaja! În caz că nu știai, poți să muncești și să câștigi bani! Voi lucra la Starbucks până voi termina facultatea, te pot ajuta și pe tine să-ți găsești un post, rostește cât timp eu-l privesc furios și plin de neîncredere. Într-o zi o să-mi mulțumești, amice, continuă apoi îmi bate umărul ușor și pleacă.

        Ce-i voi spune Emmei? Dar cel mai important, ce dracu' o să fac acum?

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1652 de cuvinte!

Oficial mai sunt șase capitole până ne despărțim de Emma și Adrian! Nu pot să cred că aproape am ajuns la sfârșit! Vă mulțumesc pentru toată susținerea!

Pe data viitoare, dragii mei!