Pășesc nesigură pe holul facultății după tot acest timp, mai sunt doar câteva luni și voi scăpa. Nu-l voi mai vedea niciodată pe Adrian, trebuie să mai rezist doar puțin. Intru în sala de curs, căutând-o cu privirea pe Oana, exact cum fac mereu, dar de data asta privirile sunt ațintite spre mine, iar colegii șușotesc între ei. Îmi îndrept postura, ținându-mi capul sus și ignorând complet tot ce se întâmplă în jurul meu. Mă așez lângă Oana și mă detașez total de tot ce este în jurul meu până când el intră în sală, iar privirile noastre se intersectează. Nu l-am văzut de atunci, e atât de schimbat și la cum îl cunosc eu, după aparența lui este mahmur. Se așază la locul său, iar profesorul intră în clasă.

         Încerc să-mi păstrez atenția doar pentru profesor, dar privirea îmi cade pe Adrian. Poate pentru ceilalți pare perfect normal, dar eu știu că nu e bine. Este nevoie doar să-l văd cum respiră și voi ști starea lui.

         — Nu poartă colierul de la el, a lăsat-o și pe ea cum le-a lăsat pe celelalte, aud șoapte din spatele meu și mă încrunt ușor.

         — La naiba cu colierul ăla și cu Adrian, zic mai mult pentru mine, dar profesorul a văzut că am mișcat buzele.

        — Vrei să ne comunici ceva, Tudor?

         Rămân blocată când realizez că am atras și mai mult atenția asupra mea. Profesorul își încrucișează brațele la piept, privindu-mă intrigat. Adrian își întoarce capul în direcția mea, privindu-mă curios în timp ce eu caut o ieșire din situația asta. Puțini observ schimbul de priviri dintre mine și el, printre care și profesorul care mă privește dând dezaprobator din cap, exprimându-și dezamăgirea.

         — Vorbea cu mine, domnule! Iertați-ne, nu se va mai întâmpla, mă salvează Oana, scăpându-mă de profesor care aprobă tăcut și se întoarce la lecția lui.

          Îmi așez coatele pe masă, în timp ce respir sacadat. A fost atât de intens încât am crezut că voi avea un atac de panică. N-am cuvinte să exprim cât de recunoscătoare sunt Oanei. Îmi trec mâna prin păr, sperând că stresul se va diminua, dar privirile multora nu mă lasă să mă liniștesc. Doamne, cât urăsc nevoia de bârfă a unor oameni! Aud soneria și deși aș vrea să fug pe ușă, trebuie s-o aștept pe Oana.

         — Mulțumesc, nu știu ce aș fi făcut, mărturisesc, iar Oana zâmbește.

         — Emma, sunt cea mai bună prietenă a ta. Asta e treaba mea, la fel cum și tu mi-ai fost alături de fiecare dată. Dacă te deranjează cineva, să-mi spui ca să-i omor! spune cu entuziasm, amuzându-mă.

         — Recepționat. Acum hai să mâncăm ceva, oricum nu mai avem alte cursuri, spun, iar ea mă aprobă imediat.

          Nu-i băgăm în seamă pe cei care vorbesc și mergem direct spre barul nostru. De fapt, este al lui Raul, dar mergem de atâția ani acolo încât a devenit locul nostru. De aceea dintre toți clienții, Raul ne servește doar nouă mâncare, chiar dacă totul se rezumă la mâncare congelată, îl apreciem. Iubim atât de mult locul acesta încât ne-am promis că vom veni mereu aici, chiar și după ce terminăm facultatea. Cum ajungem, ne așezăm la locurile noastre specifice.

          — Mă duc eu să comand, îi spun Oanei care este total absorbită de telefon. 

           Dă din cap aprobator, dar eu sunt mai mult decât sigură că nici măcar n-a auzit ce am spus. Zâmbesc, apoi merg spre bar unde Raul mă întâmpină ca de fiecare dată.

         — În sfârșit revedem zâmbetul acela. Mă bucur că ți-ai revenit, spune vizibil încântat, iar eu îi răspund doar cu un zâmbet. Mai bine nu spunea asta căci nu mi-am revenit, doar mă forțez să cred asta. Ca de obicei? întreabă, iar eu dau din cap aprobator.

         — Ce s-a întâmplat cu ajutorul tău? Servești din nou singur? îl întreb în timp ce prepară, iar el zâmbește.

         — Dacă nu le convine salariul, eu n-am ce să fac. Mă descurc bine și așa, îmi explică, încercând să pară detașat, dar pot simți frustrarea în tonul lui.

        — Să tot meargă bine! îi urez sinceră, iar el zâmbește, arătându-și ochii de un vernil pătrunzător. Până la el nici măcar nu știam că poate avea cineva culoarea asta a ochilor.

       — Amin, spune apoi se duce pe ușa din spatele lui.

         Neavând ce să fac analizez în jurul meu, Oana nu s-a mișcat nici măcar un centimetru, iar lumea din jurul meu este absorbită de discuțiile proprii. Dar nu-mi pasă de lume, am scanat încăperea în speranța că el se află aici, dar nu este. Înseamnă că și-a găsit alt bar în care să bea până să-și piardă mințile. Privesc bruneta care aproape că se bagă în mine și-mi dau seama imediat că a făcut-o intenționat. Cine mai este și asta? Îmi rotesc ochii și o ignor în timp ce ea mestecă gumă într-un mod prea enervant pentru mine. Se întoarce cu fața spre oameni și-și așază coatele pe masa barului.

          — Te-a lăsat și pe tine? O să facem un grup special pentru voi, jur! spune pe un ton batjocoritor, iar eu îmi încleștez maxilarul pentru a nu cauza o scenă. N-ai de ce să te enervezi, știu că e greu! continuă în aceeași manieră, făcându-mă să mă întorc spre ea.

        — Care este problema ta? Ce vrei? Vezi-ți de treaba ta, o avertizez, iar ea îmi râde în nas.

         Decid că este mai bine să aștept la masă alături de Oana și încep să mă îndepărtez de specimenul în căutare de atenție, asta ca să n-o numesc altfel. Îi aud râsetul din nou la jumătatea drumului și mă opresc.

        — Te dădeai atât de specială și tot cârpa lui Toma ai ajuns! rostește, iar totul dispare din jurul meu.

        — Ce ai spus? o întreb fiind vizibil nervoasă. Am să-ți rup limba aia! strig, luând-o prin surprindere.

         Merg direct spre ea, apucând-o de păr. Fiind total dezorientată, cade la podea, iar eu mă pun peste ea, vărsându-mi furia.

        — Emma! Emma, oprește-te! se aude Oana, dar mulțimea care s-a adunat în jurul nostru, o blochează din a mă opri. Să-l cheme cineva pe Adrian! continuă.

         Bruneta încearcă să mă atace la rându-și, dar îi blochez  fiecare încercare.

         — Cârpă? Cârpă, nu? îi repet, apoi apuc cârpa cu care șterge Raul mesele. Încerc să-i deschid gura pentru a-i îndesa cârpa pe gât, dar se mișcă făcând totul mai dificil. Dacă eu sunt cârpa lui Toma, tu vei deveni cârpa lui Tudor! mă răstesc, iar când să reușesc să-mi îndeplinesc planul sunt luată pe sus de lângă ea.

        — E nebună! spune bruneta după ce tușește.

        — Te distrug! o ameninț în timp ce mă zbat să scap din strânsoare, dar cel care mă ține este cu mult mai puternic decât mine. Lasă-mă, Adrian! O distrug, continui în timp ce el mă duce în camera din spate a lui Raul.

         Mă lasă jos, apoi închide ușa cu cheia, băgând-o în buzunar apoi.

        — Ce e cu tine? Ai înnebunit? întreabă alarmat, dar nu sunt capabilă să răspund la nicio întrebare.

       — Dă-te la o parte, dă-mi drumul de aici! mă răstesc, apoi încerc să forțez ușa. 

       Mă trage de braț, obligându-mă să-i întâlnesc privirea. Este nervos, din ce cauză nu pot înțelege, tot ce știu este că dacă o privire ar putea ucide, aș fi moartă deja.

      — Calmează-te, ce e cu tine? Tu nu ești așa, încearcă să mă chestioneze, dar eu îmi dau ochii peste cap, iritându-l și mai rău decât era deja.

        Îmi analizează cu atenție chipul, încruntându-se. Ce se întâmplă cu el? Vine mai aproape de mine, așezându-și degetul pe obrazul meu. 

        — Ce nai..., încearcă să rostească ceva, apoi mângâie zona pe care și-a pus degetul, făcându-mă să scot un geamăt de durere. Doare rău? Iartă-mă, spune, făcându-mă să înghit în sec.

        — Probabil a reușit și aia să mă lovească. E în regulă, voi pleca acum, zic, dar el se pune în calea mea, oprindu-mă.

        — Nu pleci nicăieri, oricum n-ai cum.

         Oftez, privindu-l cum apucă trusa de prim ajutor. Îmi face semn să mă așez pe masa din încăpere, iar eu îl ascult. N-am altă opțiune, chiar și dacă aș încerca să mă împotrivesc, tot ca el ar ieși în final.

         — Ar trebui să-ți țin și eu un monolog la fel cum ai făcut tu? întreabă în timp ce pregătește un băț de ureche pe care-l dă cu dezinfectant, iar eu îmi amintesc de Ionuț și realizez că am făcut același lucru ca și el.

         — Nu-mi trebuie. Hei, ce vrei să faci? întreb panicată când se apropie cu bățul de obrazul meu, ferindu-mă.

         — Nu fi copil. O să doară o secundă și după gata, ai încredere în mine.

         Cum aud îmi ridic privirea, fixând-o în ochii săi. Cum poate să zică asta după tot ce s-a întâmplat?

         — Da, am văzut ce înseamnă să am încredere în tine.

         — N-ai avut niciodată încredere în mine, spune, apoi așază bățul pe rană, făcându-mă să scot alt geamăt de durere. 

        Mă așteptam să mintă și de data asta, dar nu. Chiar nu mai doare.

       — Nu spune niciodată asta, Adrian, îl avertizez după ce-i blochez mâna, făcându-l să mă privească surprins.

        — De ce? O să mă bați și pe mine? Dă-i drumul, mă provoacă, iar eu pufnesc iritată, eliberându-i mâna.

         Revine la activitatea de dinainte, evitând contactul vizual și poate este mai bine așa. Orice interacțiune între noi mai mult decât platonică, ne va răni.

         — Ești atât de încăpățânată, Emma. Dacă m-ai fi ascultat, n-am fi ajuns aici, mărturisește, iar eu oftez zgomotos.

        — Ce să ascult? Alte minciuni? N-am nevoie de așa ceva, spun, urmând să mă îndepărtez de el după ce a terminat să-mi curețe rana.

        — Nu te-am mințit! se răstește, făcându-mă să tresar. El chiar are probleme cu nervii.

      — Serios? Atunci unde ai plecat în dimineața aceea, Adrian? De ce ai dispărut? îi pun întrebările care mă macină de săptămâni întregi, așteptând măcar o reacție din partea lui, dar nu reacționează nicicum. Dacă ai de gând să taci din nou, te rog lasă-mă să ies de aici.

      — Am plecat la tatăl meu, mi s-a spus că a avut un accident, dar a mințit doar pentru a mă face să mă întorc acolo. N-am fost în stare să vorbesc cu tine după aceea, Emma, mi-a fost rușine. Știu că te-am rănit, ar fi trebuit să sun, să anunț, se explică, făcându-mă atentă la fiecare cuvânt.

      — Exact, Adrian. Dar n-ai făcut-o, iar acum uită-te la noi. Felicitări, îl ironizez, iar el își închide ochii, suspinând zgomotos.

      — Ai dreptate, am stricat totul. Îmi pare rău, Emma, dar reține doar că tu n-ai fost ca toate celelalte și nu vei fi niciodată, spune cu greu în timp ce mă privește. Poftim, ia, continuă, scoțând cheia de buzunar. Ești liberă, rostește pe un ton ciudat, făcându-mă să mă încrunt.

       Îmi presez buzele una de cealaltă, apoi mă întorc spre ușă. Îmi închid ochii când realizez aluzia pe care a făcut-o, urmând să introduc cheia în yală. Oftez, apăsând clanța, iar când ușa se deschide, îmi dau seama că dacă fac un singur pas, chiar s-a terminat. Dar oricum totul e pierdut, n-are rost să prelungesc ceva ce nu se va repara niciodată. Pășesc sub privirile tuturor, mergând la masa la care stăteam pentru a-mi apuca lucrurile, iar după plec, ducându-mă direct spre casă. 

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1990 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!