Expir zgomotos în timp ce Oana mă privește nedumerită. Probabil a crezut că voi uita absolut tot, dar nu e atât de simplu. Nimic nu e atât de simplu. Dar nu o pot blama, mi-a fost alături toată noaptea, ascultând toate gândurile mele negre. Aș fi vrut să aud toate detaliile, ca povestea din mintea mea să fie completă nu cu detalii vagi. Dar Adrian a ales să plece, a ales să mă scutească de o poveste care provoacă disconfort întâi lui, apoi mie. Însă un om a fost bătut, iar asta schimbă totul.

          — Te rog, spune-mi că nu te gândești la Ionuț. Nu te gândi nici măcar la Adrian! își varsă Oana frustrarea, iar eu mă rezum doar la privitul ochilor ei.

          — E vina mea, Oana! Dacă nu eram eu, Adrian nu-i făcea rău. Nu realizezi că el poate face închisoare din cauza mea? îmi spun frământarea, iar ea oftează exasperată.

           Îmi prinde mâinile într-ale sale, făcându-mă total atentă la ea. Sunt sigură că va urma un discurs tipic Oanei, dar nu mă va ajuta la nimic.

          — Termină cu prostiile astea! Nu e vina ta, nu tu l-ai obligat să-l lovească! El e vinovat pentru propriile sale acțiuni, nu te face tu vinovată pentru el! Nu-i căuta scuză, Emma. Înțeleg că ții la el, există ceva între voi, dar nu-ți lăsa rațiunea știrbită, încearcă să-mi explice, dar eu oftez, trăgându-mi mâinile.

          Îmi acopăr chipul cu mâinile, încercând să ascult cuvintele Oanei. Vreau să accept sau nu, are o parte de dreptate. Poate că nu a fost în totalitate vina mea, dar o parte a ei este a mea.

          — Oana, cum am ajuns în situația asta? îi pun întrebarea care m-a măcinat luni întregi, iar ea zâmbește amar, venind mai aproape de mine.

          Îmi îndepărtează mâinile de pe chip pentru a mă vedea mai bine, apoi își așază mâna pe umărul meu.

         — Există o singură explicație pentru toată nebunia asta prin care ai trecut, Emma. Iar aceea este iubirea. Dacă cauți un vinovat pentru toate gândurile, frământările, nemulțumirile tale, dă vina pe iubire. Căci ea te plimbă prin tot roller coasterul ăsta emoțional cât timp negarea stă lângă tine. Și înainte să mă întrebi de ce am menționat negarea, am să-ți spun doar atât: Dacă te-aș întreba acum dacă-l iubești pe Adrian, ce ai spune?

          Rămân blocată după ce Oana își termină monologul pentru că refuz să accept că m-a întrebat asta. Îl iubesc pe Adrian? E prea mult spus iubire. Îmi pasă de el, vreau să-l știu bine, îmi place să-l văd râzând, urăsc când îl văd supărat și mă deranjează când observ că-și face rău singur. Dar asta nu e iubire... sau este? Nu pot să cred că voi ajunge la vârsta de douăzeci și trei de ani și nu sunt capabilă să definesc iubirea.

          — Nu exagera, Oana. Dacă exista un strop de iubire între noi, am fi fost împreună, nu-i așa?

          — Și crezi că n-ați fi dacă ai renunța să te împotrivești? Emma, sunt atâția ani de când îl respingi constant și încerci să-l îndepărtezi fără niciun motiv. Te-ai agățat de ideea că este un om rău pentru a-ți fi ușor să-ți negi atracția, iar când ai început să remarci că Adrian este total opusul la ceea ce credeai tu, ți-a devenit imposibil să-l mai respingi. Și de asta ești aici, făcându-ți griji pentru el, comportându-te ca o iubită și negând ca o încăpățânată!

          — Am auzit destul, e timpul să plec. Oana, ai fi un speaker motivațional foarte bun, dar nu în ce mă privește. Chestia dintre mine și Adrian nu poate fi înțeleasă de nimeni pentru că nu-i nici iubire, dar nici doar prietenie, mărturisesc sub privirile dezaprobatoare ale Oanei.

          — Într-o zi o să-mi dai dreptate, chiar dacă va fi sau nu va mai fi Adrian în viața ta.

          Aleg să nu-i răspund căci sunt conștientă că orice aș putea adăuga, Oana nu-și va schimba părerea. O îmbrățișez înainte să plec, apoi merg la ultimul curs dinainte de vacanță, deși sunt sigură că nu va veni nimeni. Dar măcar voi putea să-mi culeg gândurile și să le pun în ordine. Trebuie să gândesc limpede ca să găsesc planul perfect pentru a-l ajuta pe Adrian.

          Mă așez la locul meu, aruncându-mi geanta pe masă. Cum aș putea să-l ajut? Poate ar trebui să vorbesc eu cu Ionuț, dar asta poate doar înrăutăți lucrurile. Realizez că opțiunile mele sunt limitate și suspin, dacă aș fi ascultat de Emma de la început acum n-aș fi fost în sala asta de curs singură, făcându-mi griji pentru un dobitoc care pur și simplu a dispărut. Dar acesta este stilul lui Adrian, aruncă bomba și pleacă, crezând că așa este bine.

          — De ce nu mă miră că te găsesc aici? 

         Îmi îndrept atenția spre sursa sunetului, privindu-l pe brunetul ce tocmai se rezemase de tocul ușii. Tunsoarea lui nouă îl face imposibil de recunoscut, dar imediat ce-i observ ochii al cărui căprui este de neconfundat, îmi dau seama cine se află în fața mea.

         — Eduard? exclam, ridicându-mă din bancă, sărind în brațele lui.

        Îi aud râsetul în urechea mea în timp ce-i pot simți respirația caldă pe obrazul meu. Dependența lui de gumă mentolată nu trece neobservată, nasul meu fiind acaparat total de mirosul acesteia.

        — Nu pot să cred că te văd aici! Credeam că îl ajuți pe domnul Rădulescu.

         — Ți-am promis că o să vin în vizită. În plus, nici nu aveam cum să nu vin după ce am auzit că s-a întâmplat..., rostește, iar eu îmi presez buzele una de cealaltă.

         Mă îndepărtez o distanță considerabilă de el, încercând să-i evit privirea judecătoare. Edi este una dintre puținele persoane care știu cu adevărat ura pe care o aveam pentru Adrian. Sau pe care credeam că o am.

        — Deci tu și Adrian? N-aș fi văzut combinația asta niciodată, spune, iar eu dau dezaprobator din cap.

        — De ce se comportă toată lumea de parcă aș fi împreună cu el? îmi spun frustrarea, iar Edi își arcuiește sprânceana.

        — Pentru că oficial sau neoficial suntem, îi aud vocea în spatele meu și-mi închid ochii. 

       Urăsc atât de mult când face asta! De ce nu poate să intre ca un om normal într-o încăpere și să-și anunțe prezența în alt mod. Îi aud pași din cauza parchetului care scârțâie sub greutatea picioarelor lui, dar sunetul se oprește când ajunge în dreptul meu.

         — Nu-mi amintesc să fi oficializat ceva în niciun fel, spun fixându-mi privirea în ochii săi.

         — Nu mă face să vorbesc mai multe decât trebuie, iubire, mă avertizează, iar eu îmi rotesc ochii, amuzându-l.

         — Este timpul ca eu să plec. Emma vorbim la telefon, spune Edi, iar după ce obține aprobarea amândurora se face nevăzut.

         Cum observ că se închide ușa, mă întorc spre Adrian cu brațele încrucișate la piept. Mă privește confuz în timp ce eu îi arunc o privire care ar putea ucide.

          — Ai multe de explicat, Adrian, îl anunț după mai multe momente de liniște, iar el se încruntă.

          — Serios? Eu consider că n-am nimic de spus, spune pe un ton nervos, dar n-am de gând să renunț până nu aflu tot ce s-a petrecut în seara aceea.

        — Spune-mi, Adrian, altfel n-am cum să te ajut.

        — N-am nevoie de ajutorul nimănui! se răstește, făcându-mă să înghit în sec.

        Se pare că are probleme mai grave cu nervii decât credeam. Se duce lângă fereastră, privind pierdut imaginea din fața lui. Expir zgomotos, urmând să-mi apuc geanta și să merg spre ușă. Îmi apropii mâna de clanță, dar sunt oprită de mâna lui Adrian. Mă întoarce cu fața spre el, dar eu sunt deja extenuată de toate cuvintele pe care va vrea să le spună ca să mă îndepărteze de adevăr.

         — Nu pleca, te rog, spune, privindu-mă neputincios, iar eu îmi las geanta de pe umăr. 

        — Explică-mi atunci. Pentru că îți jur, Adrian, dacă nu-mi spui tot, o să ies pe ușa asta și se termină totul. Chiar și ce avea să înceapă, mărturisesc în timp ce el mă ascultă interesat.

         Oftează apoi dă aprobator din cap, făcându-mi semn să mă așez pe scaun. Nu-l scap din privire nicio secundă pentru că dacă aș fi făcut asta, n-aș fi observat cum albastrul deschis al ochilor săi se transformă în bleumarin.

          — Înainte să veniți voi, stăteam cu Laur și ăla la bar. Mă tot întreba despre ce e între noi și dacă e ceva serios, dar eu am refuzat să spun orice. Și atunci a spus că după ce mă plictisesc eu de tine, o să te ia el să se distreze puțin și apoi o să te arunce ca pe o cârpă. Cum am auzit asta, n-am mai putut să mă abțin, Emma. Chiar n-am putut.  Am izbucnit dintr-o dată, năpustindu-mă asupra lui, iar apoi ai venit tu.

            Rămân fără cuvinte, privindu-l cu atenție. Înainte n-aș fi crezut niciodată că el va fi cel care-mi apără onoarea, dar a făcut-o. Chiar cu riscul să meargă la închisoare. Mă ridic, luându-l în brațe într-o strânsoare puternică.

           — Mulțumesc, Adrian, rostesc cu greu, iar el își așază mâna pe părul meu, urmând să-mi sărute fruntea.

          — Știi, o dată femeia pe care o iubesc cel mai mult mi-a spus să am grijă de cea care are sentimente reale pentru mine pentru că persoana aceea va trece și prin foc pentru mine, spune, iar eu îmi închid ochii, ascultându-i vocea și bătăile inimii.

          — Ai avut tu o femeie pe care ai iubit-o cu adevărat? întreb, auzindu-i chicotitul.

         — Da, mama mea. Ea este motivul pentru care m-am înscris la facultatea asta. 

        — Nu mi-ai povestit niciodată despre trecutul tău.

       — Nici n-am avut ocazia, Em. Dar avem tot timpul din lume acum, spune sincer, făcându-mă să zâmbesc.

       — Spune-mi totul despre tine, Adrian. Despre tine, despre familia ta, despre prietenii tai, spun dintr-o dată, surprinzându-l.

       — Am fost singur la părinți, iar părinții mei erau foarte fericiți. Asta până când tatăl meu a fost concediat pe nedrept, cel puțin așa spunea el. A început să aibă probleme cu alcoolul, iar mama a încercat să-l ajute să scape de demonii care-l măcinau. Într-o seară, ploua foarte rău, tatăl meu băuse, iar mama nu știa să conducă, dar a avut încredere în el că vor ajunge cu bine acasă. Au făcut accident, iar mama n-a supraviețuit, a murit pe loc. Aveam paisprezece ani. După tot ce s-a întâmplat, am așteptat să fac optsprezece ani ca să plec din casă pentru că nu l-am iertat niciodată pe tatăl meu pentru ce a făcut și n-am să-l iert niciodată. Nimeni n-ar trebui să se urce beat la volan.

         Termină de povestit, iar eu rămân fără cuvinte. N-am știut niciodată lucrurile acestea despre Adrian. L-am considerat mereu un om care crede că totul îi aparține, un om egoist, un om fără suflet, dar nu este și n-a fost niciodată așa.

        — Îmi pare rău, Adrian.

       — Nu trebuie să-ți pară, tot ce am trăit doar m-a făcut mai puternic. N-am cel mai fericit trecut, dar nu voi accepta niciodată titlul de victimă. De aceea am nevoie să ai încredere în mine că voi putea scăpa și de Ionuț, spune, iar eu îmi ridic capul de pe pieptul său, fixându-mi ochii în ai săi.

      — Am încredere în tine, spun, privind cum zâmbetul își face apariția pe chipul său.

      Îl privesc cu atenție câteva momente, apoi mă aplec, sărutându-l.  Rămâne surprins câteva secunde, dar apoi mă trage mai aproape de el. Îmi așez mâinile pe obrajii săi, urmând să rup sărutul.

      — Crăciun fericit, cred, spun, amuzându-l.

     — Nu vei sărbători Crăciunul fără mine, deja am ales globurile pentru bradul ascuns în dulapul tău.

     Încep să râd, realizând mai târziu că vorbește serios, dar nu mă mai deranjează prezența lui.

     — Eu am ales deja colindele pe care le vom asculta, spun, evitând să-i amintesc de ziua mea.

     Nu vreau să-i spun pentru că știu că va vrea să facă un mare spectacol, iar eu nu vreau asta. Cel puțin, nu acum. Fără familia mea, n-are același farmec.

      — Să te îmbraci cu costumul de Crăciuniță din poza aceea, spune, iar eu îl lovesc ușor în umăr.

     — Termină! exclam, alăturându-mă apoi râsului său.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

2139 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!