— Totul va fi bine. Ai încredere în mine?

          — Scutește-mă cu asta, Adrian, spun, îndepărtându-mă de el. Nu pe mine mă va afecta ce vei păți, ci pe tine. Înțelegi asta? continui, iar el se încruntă.

          — Serios? Nu te-ar afecta deloc? Atunci de ce îmi ții predică? pune o serie de întrebări care mă irită la culme. Pufnesc iritată, alegând să plec din cameră până nu-și face apariția o nouă criză de nervi.

          Merg în bucătărie, dând drumul la apă și începând să spăl vasele care rămăseseră încă de dimineață. Îmi vărs toată frustrarea pe acele farfurii pentru că știu că el are dreptate. M-ar durea să-l văd închis, m-ar durea să văd cum viața lui se destramă. Sunt una din singurele persoane care chiar au realizat cât de mult a muncit să ajungă până aici și să dea greș din cauză că nu-și poate controla nervii, mi-ar fi mie ciudă pentru el. Și știu că sub toate straturile acestea în care spune că nu-i pasă de ce ar păți el, el este chiar îngrijorat. Și e enervant! Enervant că nu vrea să recunoască, enervant că leagă asta de mine. Îi pot vedea silueta rezemată de ușă, dar aleg să-l ignor. De ce nu pleacă pur și simplu?

          — De ce ești nervoasă? întreabă, privindu-mă cu atenție. Dacă nu te afectează, de ce? continuă, iar eu arunc buretele în chiuvetă, privindu-l nervoasă.

          — Încetează! Ar trebui să te gândești ce vei face nu să stai aici și să încerci să-mi demonstrezi că am spus o prostie.

           — Deci recunoști! Ai spus o prostie! spune entuziasmat, arătându-și apoi zâmbetul sub privirile mele neimpresionate.

          — Ești ca un copil mic, mărturisesc mai mult în șoaptă, dar el m-a auzit.

           Se așază pe unul dintre scaunele de la masă, poziționându-l în așa fel încât să mă vadă perfect. Nu scoate niciun cuvânt, doar mă privește, probabil realizând gravitatea situației. Deși mă bucur că a luat la cunoștință starea în care se află, e inconfortabil să continue să mă privească așa.

           — Ai nevoie de un pahar cu apă? întreb când îl observ total absent.

           — Whiskey, rostește, iar eu dau dezaprobator din cap.

          Altă dată aș fi insistat să nu bea alcool, dar când îl văd în acest stadiu îmi dau seama că o lectură din partea mea e ultimul lucru pe care și-l dorește. Îi așez paharul lângă el, privindu-l cum îl apucă și bea câteva inghițituri. Îi aduc și restul sticlei până să termine primul pahar, remarcând privirea lui mirată. Mă rezem de unul dintre blaturile bucătăriei, analizându-i fiecare mișcare creând în capul meu un scenariu care ar putea fi favorabil pentru el, dar nu există.

          — Nu mă privi așa, spune, iar eu îmi presez buzele una de cealaltă.

          — Așa cum?

          Oftează, ridicându-se de pe scaun.

          — Neîncrezătoare, dezamăgită. Continui? spune gesticulând în timp ce se apropie de mine.

          — Și cum ai vrea să te privesc? Ai vrea să te mint, să mă mint că totul va fi bine? întreb când ajunge în fața mea.

          Suspină zgomotos, arătându-și deranjul în urma a ceea ce a auzit. Își așază mâinile în dreptul obrajilor mei, lăsându-și mâinile să alunece pe părul meu, captându-mi total atenția. Îi privesc ochii care îmi cerșeau aprobarea, dar nu pot să mint. Nu pot să-i creez o iluzie ca mai apoi să fie spulberată. Nu sunt un astfel de om.

          — Ai încredere în mine, Emma. Asta este tot ce-ți cer cu adevărat, spune și pot să-mi dau seama din ochii lui că acesta este adevărul.

         — Dacă mă încred în tine îmi poți promite că nu voi fi dezamăgită? îl întreb, observând cum lumina din ochii săi dispare.

         — N-aș vrea să te dezamăgesc niciodată.

         — Dar o vei face, nu-i așa? 

         — Emma... nu vreau să promit ceva ca mai apoi să nu pot să mă țin de cuvânt. Nu vreau să te dezamăgesc și n-am să vreau niciodată, dar dacă nu reușesc să scap cu bine asta se va întâmpla. Înțelegi ce vreau să spun? În situația asta nu-ți pot promite nimic decât că voi face tot ce-mi stă în putință ca totul să fie bine.

           — Atunci nu-mi cere să am încredere în tine pentru că nici măcar tu nu ai.

          — Tocmai d-asta am nevoie de încrederea ta! spune exasperat, iar eu mă încrunt. Dacă există un om pe planeta asta care să-mi dea speranța și siguranța că totul va fi cum vreau eu, acela ești tu! Nu poți înțelege asta? Nu poți accepta că pentru mine însemni foarte mult? 

           Înghit în sec, asimilând tot ceea ce a spus. Îi observ neputința din ochi și realizez că tot ce am făcut a fost să-l demoralizez. Oftez, apoi îl cuprind într-o îmbrățișare. Pot simți cum piatra de pe sufletul său se ridică, iar asta mă face să respir ușurată. Îmi așez mâna pe ceafa lui, încercând să-i transmit o stare de liniște, dar nici măcar nu este nevoie. Din momentul în care mi-am așezat mâinile pe el, s-a liniștit. Mă trage mai aproape de el, punându-și nasul în părul meu.  Încep să zâmbesc, mângâindu-i ceafa fără să realizez.

          — N-ai idee cât aveam nevoie de asta, rostește, iar eu îmi închid ochii. 

          — De orice va fi nevoie, te voi ajuta. Nu ești singur în lupta asta, mărturisesc, iar el își ridică capul, arătându-și surprinderea.

          — Mă descurc și singur, spune îndepărtându-se de mine, adoptând o atitudine rece. Am spus ceva greșit?

          — Te simți bine? întreb când observ că se întoarce din nou la sticla plină cu whiskey.

         — Da, spune încet în timp ce eu îl privesc confuză.

         Mă așez pe vine în fața lui, cuprinzându-i mâna pentru a-i atrage atenția. Își întoarce privirea de la sticlă, privindu-mă la fel de confuz cum sunt și eu. N-am o explicație logică pentru ce am făcut asta, dar asta am simțit să fac. Ceva dinăuntrul meu mi-a spus că asta este cea mai bună soluție pentru a-i dărâma zidul pe care tocmai îl construise.

          — Minți, spun apoi zâmbesc compătimitoare.

           — Emma, chiar n-am nevoie de mila ta.

          — Nu mi-e milă de tine, mi-e milă de mine, mărturisesc, făcându-l să se înece cu conținutul paharului.

          — Cum adică ți-e milă de tine? întreabă după ce se oprește din tușit, arătându-și confuzia din ochi în toată splendoarea ei.

           — M-am îndrăgostit de un nemernic, spun apoi zâmbesc când îi aud râsul.

          — Căsătoria cu mine nu mai pare așa rea acum dacă ești îndrăgostită, nu-i așa? întreabă amintindu-mi de ce am spus.

         — Nu-i momentul să faci glume! spun amuzată, apoi îi lovesc ușor genunchiul. Și nu mai e momentul să bei, continui după ce mă ridic de pe vine, luându-i paharul din mână.

          Pun paharul în chiuvetă după ce arunc ce mai avea în el din otrava aceea pe care el o numește băutură., apoi mă întorc, dar mă izbesc de pieptul său. Îl privesc cu curiozitate. Acum ce mai urmărește?

         — Ai dreptate, nu mai este momentul pentru altceva decât pentru asta.

         Încerc să-l întreb la ce s-a referit, dar buzele lui se strivesc de ale mele, impiedicându-mă să mai scot un cuvânt. Își așază mâinile pe obrajii mei, intensificând sărutul în timp ce eu îmi poziționez mâinile pe brațele sale. Devenim total paraleli cu totul din jurul nostru, fiind concentrați doar unul pe altul. Iar pentru prima dată nu simt nevoia să-l îndepărtez, nu mai consider greșit ce se întâmplă.

         — Dumnezeule! auzim din spatele nostru și rămânem blocați, urmând să ne îndepărtăm unul de celălalt.

          O privesc pe Oana în timp ce încerc să-mi recuperez respirația. Îmi mut privirea spre Adrian care își expunea fără nicio jenă rânjetul când remarcă ce efect are asupra mea. Blonda își încrucișează brațele la piept, privindu-ne ca un părinte nervos pregătit să ne mustre.

         — Ai un talent aparte să întrerupi momentele cruciale, spune Adrian, privind-o iritat pe Oana.

          — Când aveați de gând să spuneți? De când se întâmplă asta? Doamne, nici nu pot să vă privesc! 

           — Atunci n-o face, spune Adrian apoi îi face cu ochiul, obținând un sunet dezaprobator din partea amândurora.

          — Oana, hai să mergem în  sufragerie și lămurim acolo, spun conducând-o pe Oana până la ușă. 

          Aproape că o împing pe ușă în timp ce ea își spunea nemulțumirile, apoi mă întorc spre Adrian care privea degajat toată scena aceasta.

           — Pentru asta ai să plătești scump! spun, amuzându-l apoi ies din bucătărie.

            Oana ne întâmpină, privindu-ne lung pe amândoi.  Probabil în capul ei suntem morți deja. Cu mâinile așezate pe spătarul fotoliului și cu picioarele unul peste altul, ne analizează cu atenție, verdele irișilor ei devenind un scaner. Își mută capul în direcția mea, aruncându-mi tipica ei privire criminală și știu că face toate astea doar pentru a mă face să încep să povestesc. Dar nici măcar eu nu știu ce ar trebui să povestesc pentru că nu există nicio poveste.

          — Oana, oricât m-ar bucura prezența ta aici, nu este momentul pentru prostiile astea.

          Își arcuiește o sprânceană, uitându-se direct în ochii mei. Nu este fericită de ceea ce a auzit.

         — Nu mă mișc de aici până nu aud tot! spune hotărâtă, așezându-se mai bine în fotoliu. 

          Oftez, întorcându-mi privirea spre Adrian care-și aranja jacheta. Mă încrunt când realizez că în tot acest timp nu mi-a explicat cu adevărat motivul pentru care a avut ieșirea aceea maniacală.

          — Atunci eu vă las să discutați ca între fete, spune, iar eu îl opresc, prinzându-l de mână fix când să iasă pe ușă.

          Se întoarce spre mine, privindu-mă curios, iar eu îmi dreg vocea.

          — De ce ai făcut-o? întreb făcându-l să se încrunte.

          — Ce să fac? întreabă la rându-și confuz, iar eu pufnesc iritată.

          — De ce l-ai bătut pe Ionuț? rostesc, iar privirea lui se întunecă, luând o poziție defensivă pe care n-o înțeleg.

          — Nu te privește pe tine, spune, iar eu îmi ridic sprâncenele, încrucișându-mi brațele la piept.

          Nu poate vorbi serios. Sper că nu vorbește serios.

          — Cum poți să spui asta? Până acum am spus că suntem în asta împreună, iar acum îmi întorci spatele?

           — Nu-ți întorc spatele, nu ți-aș întoarce niciodată spatele. Te protejez! spune răspicat, atrăgându-i atenția Oanei care rămâne împietrită.

          — Cum mă protejezi? Ascunzându-mi adevărul? Asta este mult mai rău decât întorsul spatelui! 

          Albastrul ochilor lui mă paralizează, dar de data asta nu au cum să câștige pentru că am dreptate. Aș fi preferat să plece și să mă abandoneze decât să-mi ascundă adevărul.

          — Emma, încetează, spune nervos, dar n-am de gând să cedez.

          — Acum că nu-ți convine îmi spui să încetez? De ce nu-mi spui? De ce ții morțiș să-mi ascunzi lucruri? Răspunde odată!

          — Pentru că e vorba despre tine! se răstește la mine, făcându-mi celelalte cuvinte pregătite să dispară.

           Îl privesc surprinsă, nu mă așteptam să spună asta. Nu mă așteptam să facă nimic din ce a făcut. El întotdeauna face lucruri la care nu mă aștept.

          — Poftim?  întreb refuzând să accept ce tocmai am auzit.

          — Exact despre asta vorbeam! spune, apoi iese pe ușă.

          Mă întorc  șocată spre Oana care s-a ridicat și a venit lângă mine. Mă cuprinde cu brațele ei, dându-mi starea de liniște de care aveam nevoie.

           — Nu te lăsa afectată de asta, Em. Crede-mă că dacă Adrian a făcut asta, nenorocitul acela a meritat cu vârf și îndesat. Nu trebuie să-ți pară rău pentru el.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1976 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!