Fiecare secundă din ziua aceea mi se derulează în fața ochilor, acaparând total mintea mea. El a pus stăpânire total asupra subconștientului meu, fiecare lucru mărunt mă face să-mi amintesc tot. Peretele din fața mea s-a transformat într-un televizor ce redă amintirile din capul meu, iar eu rămân blocată pe scaun privind parcă comandată imaginile. 

           — Hei, Emma! Emma! spune Oana apoi mă ciupește pentru a mă trezi din hipnoză.

          — Ah! Ce naiba, Oana? zic, apoi îmi frec brațul, privind-o nervoasă.

          — Bun venit printre noi! Ce ai pățit? întreabă, iar eu îmi rotesc ochii.

          — Nu-ți da ochii peste cap, răspunde-mi! zice exasperată, apoi se așază pe canapeaua din fața mea.

           — Mă gândeam și eu, nu are omul voie să mai cadă pe gânduri? întreb în timp ce mă ridic să-mi pun un pahar de apă.

            Mă urmărește până în bucătărie, lipindu-se de unul dintre pereți când ajunge în raza mea vizuală. Își încrucișează mâinile la piept, judecându-mă din priviri. Încerc să o ignor, dar pufnește, făcându-mă s-o privesc.

           — La ce te gândeai? întreabă, dar eu aleg să nu-i răspunde ci doar să beau apa din pahar. Dumnezeule! zice nervoasă, apoi pleacă aruncându-și mâinile pe lângă corp într-un mod dramatic, amuzându-mă. 

           Îmi dau voie să râd când văd că a dispărut din cameră, oprindu-mă când merg înapoi în sufragerie. Îmi aruncă o privire de criminală, iar eu mă abțin să nu zâmbesc. Aud bipăitul telefonului meu, iar când întâlnesc privirea diabolică a Oanei, mă grăbesc să-l iau înaintea ei. Îl apuc rapid de pe masă, apoi mă dau câțiva pași mai spate când o văd venind spre mine.

           — Calmează-te! zic amuzată, iar ea începe să râdă.

           — Uite în ce stadiu mă aduci! spune, iar eu ridic o sprânceană. Asta e noua ei modalitate de șantaj?

          — Oana, nu cred că e vorba doar despre mine. Ce se întâmplă? întreb, iar oftează, aruncându-se pe canapea. 

         Mă așez lângă ea, privind-o cu atenție în timp ce ea își analizează oja de pe unghii. Mă încrunt, dar aleg să tac și să n-o presez. Știu că îmi va povesti după ce asimilează mai bine informația din mintea ei, dar până atunci Oanei îi trebuie spațiu și liniște. Aștept răbdătoare până când o aud iarăși oftând. Își ridică privirea, lăsând verdele ochilor ei la vedere.

          — Ai dreptate, Em. Nu-i doar despre tine, dar mi-ar plăcea să-mi spui ce se întâmplă pentru a-mi lua gândul, zice sinceră.

         Îi cuprind mâna, făcând-o atentă la mine, apoi îmi dreg vocea.

          — Spune-mi și promit că-ți spun și eu, zic, iar ochii ei se luminează.

          — E vorba de Laur, nu mai e la fel, știi? spune, iar eu o privesc derutată.

          — Cum adică? Ce a făcut? Îl ucid! zic vrând să mă ridic, dar mă strânge de mână pentru a mă opri.

          — Nu a făcut nimic, asta e problema. Nu mai face nimic, nu-și mai dă interesul, spune pe o voce tristă, iar eu o iau în brațe.

          — Hei... va fi bine, iar dacă nu va fi, voi face eu să fie, rostesc, iar Oana începe să plângă. 

         Mă strânge atât de tare încât aproape mă sufoc, dar tac și o las să se descarce. Îi văd imaginea lui Laur în fața ochilor și privirea mi se întunecă. Nu poate scăpa așa, n-o poate răni pe Oana și să plece. Nu-i permit să facă asta. Se liniștește și se desprinde din îmbrățișare, iar eu mă duc să-i aduc șervețele și un pahar de apă. I-le dau și o privesc cum își șterge lacrimile, în gândul meu fiind doar modalități de tortură pentru Laurențiu. Aud soneria și mă grăbesc să deschid. Îi văd, dar îmi fixez privirea pe Laur. Îmi îngustez ochii, sfredelindu-l cu privirea, iar el când observă se încruntă fiind confuz.

          — Emma, ești OK? întreabă Adrian, dar nu-mi mut privirea.

         — Hei, băieți! o aud pe Oana în spatele meu. Este bine, nu-i așa Emma?  zice punându-mi mâna pe umăr pentru a-mi atrage atenția.

          — Sigur, zic sictirită, apoi plec în sufragerie.

          Îmi apuc telefonul și privesc mesajul de la Adrian de acum o oră în care mă anunța că vor veni. Oftez zgomotos, aruncând telefonul mai departe de mine pe canapea. Adrian mă privește din hol, întrebându-mă cu privirea ce am pățit, dar eu îmi dau ochii peste cap apoi fac un semn cu privirea spre Laur. Îl privește, apoi se încruntă, întorcându-și privirea spre mine și dând din cap întrebător. Îi fac semn să vină în bucătărie, iar el se scuză în fața lui Laur și Oana, urmând să plece.

         Intru în încăpere, privindu-l nervoasă. Cred că este pentru prima oară când nu este vina lui. Mă privește pierdut, așteptând răspunsul pentru comportamentul meu. Își ridică sprâncenele, apoi își scutură capul ușor. Îi fac semn să tacă, apoi închid ușa cu cheia. Mă întorc și îi văd rânjetul, îmi dau ochii peste cap, urmând să dau dezaprobator din cap.

          — Nu e ce crezi tu! zic, iar rânjetul îi dispare.

          — Ce s-a întâmplat? întreabă, venind mai aproape de mine.

          — Laur! Laur s-a întâmplat! Uită-te bine la mine că-l voi omorî, nu-mi pasă că e prietenul tău, îmi vărs nervii, iar el începe să râdă. 

           — Ce a făcut nebunul? întreabă, iar eu îmi pun mâinile în șold, privindu-l cu neîncredere. Vorbesc serios, Emma! Nu știu nimic! continuă el, dar eu nu cedez.

           Oftează, apoi îmi cuprinde chipul cu mâinile. Îmi pun mâinile peste ale lui pentru a le îndepărta, dar rămân împietrită când mă obligă să-l privesc în ochi. Ne analizăm ochii unul altuia, uitând complet de ce venisem în bucătărie.

           — Crede-mă, nu știu nimic. Spune-mi tu, zice fără să rupă contactul vizual nici măcar o secundă.

            Dau aprobator din cap, apoi mă îndepărtez, păstrând o distanță normală între noi.

          — Mă gândeam că știi tu ce se întâmplă cu Laur, din spusele Oanei nu e prea bine, zic, iar el își încrețește fruntea.

          — Ce a spus Oana? întreabă fiind vizibil confuz, iar eu oftez.

          — Că nu-și mai dă interesul. Privește-mă bine, Adrian, dacă amicul tău îndrăznește s-o rănească pe Oana, își semnează testamentul. Ai înțeles? mărturisesc, accentuând ultimele cuvinte. 

           Dă aprobator din cap, uitându-se la mine cu o privire ciudată. Mă încrunt, iar el își îndreaptă atenția spre paharul de pe masă. Îl apucă, urmând să-și toarne whiskey și să bea în timp ce eu îl judec din priviri.

           — Te-ai decis să faci doar lucruri care îți provoacă rău? zic, iar el își arcuiește sprânceana.

          — Ce? Acum ce nu-ți mai convine? întreabă pe un ton ironic, iar eu îmi ridic sprâncenele, privindu-l atentă.

          — Nu avea atitudinea asta cu mine, știi bine despre ce vorbesc, spun, iar el ridică din umeri.

           Pufnesc iritată înconjurând masa, urmând să-i iau paharul din mână. Mă privește surprins ca mai apoi să se enerveze, dar eu refuz să-i dau înapoi otrava pe care voia s-o bea și pe care insistă s-o bea atât de des.

           — Nu te comporta așa! zice răstit, iar eu îmi dau ochii peste cap.

           — Nu se schimbă nimic dacă te răstești la mine. Din contră, mă faci să realizez că am luat decizia corectă. Acum, nu te mai comporta ca un copil răsfățat și calmează-te, zic apoi beau conținutul paharului. Își mărește ochii, iar eu încep să râd.

           — Îmi faci mie morală, dar pe tine nu te vezi, zice venind mai aproape de mine.

           — Eu eram cea oarbă, nu-i așa? spun, făcând referire la ziua de ieri. 

            Rânjește, analizându-mă din cap până în picioare. 

            — Hai să-ți zic o chestie amuzantă, dacă chiar vrei să vorbim din amintiri, te anunț că eu eram cel orb, desemnat chiar de tine. Așa că, iubire, dă-mi înapoi paharul, spune, iar eu pufnesc.

           — Eu ți l-am dat, dar nu-l vezi că ești orb, zic, apoi merg și pun paharul în chiuvetă. 

          — Serios? Ai de gând să te comporți ca un copil toată seara? Țin să te anunț că sunt major și pot să beau ce vreau, zice deja obosit.

           — Ce să vezi, nu mă interesează. În casa mea nu bei și punct, rostesc, privind cum ochii i se întunecă.

           Vine din nou lângă mine, săgetându-mă cu privirea, dar eu nu mă las afectată. Îl privesc întrebătoare, dar el păstrează tăcerea pentru câteva momente.

            — Ești sigură că vrei să continuăm așa? întreabă, lăsând impresia că sunt pe cale să cad într-o capcană.

           — Sunt foarte sigură, zic hotărâtă, iar el strâmbă din buze semn că aprobă.

          Cheia se învârte în yală, urmând ca ușa să se deschidă, iar Laur să apară de după ea. Ne analizează câteva momente, fiind vizibil intrigat, dar eu pufnesc apoi plec din cameră. 

             O văd pe Oana, stând pe canapea și uitându-se atentă la televizor. Merg lângă ea, îndreptându-mi atenția spre știrile ce ne erau prezentate. Cum aud ce spune prezentatoarea, ochii mi se fac cât cepele, urmând să mă uit la Oana.

             — Dumnezeule..., zice, apoi merge să închidă ferestrele.

             — Ce se întâmplă? îl auzim pe Adrian, dar eu nu-i răspund fiind prea ocupată să caut lumânările.

              — Furtună, vine o mare furtună spre noi. Nu mai puteți pleca, e deja prea târziu, îi lămurește Oana apoi le arată norii de pe cer.

             — Băga-mi-aș! zice Laur, apoi se aruncă pe unul dintre fotolii, fiind complet luat prin surprindere.

            — Nu mai stați și ajutați-mă să aprind astea, vom rămâne fără curent sigur, zic după ce privesc vântul puternic ce a început dintr-o dată. Adrian, tu caută în sertarul din camera mea, știu că era o lanternă acolo, spun, iar el dă aprobator din cap, urmând să se facă nevăzut.

             Mă grăbesc să aprind ultimele lumânări când aud tunetele de afară, iar în mai puțin de un minut rămânem doar în lumina oferită de ele. Atmosfera este ca într-un film horror, iar cel mai puțin încântat este Laur care privește încontinuu în jur.

            — Am găsit! se aude dintr-o dată, iar Laur scoate un țipăt.

            — Ce mama dra..., spune Adrian când îl vede pe Laur în starea asta.

            Izbucnesc în râs, Oana și Adrian alăturându-se mie. Laur pufnește apoi se așază pe canapea, privindu-ne dezinteresat.

            — Eu inițial am crezut că a țipat Emma, mărturisește Oana făcându-ne să râdem și mai puternic.

            — Continuați să faceți mișto, ce altceva să faceți și voi, zice indignat, iar Oana se oprește, mergând lângă el și îmbrățișându-l.

            — Te protejez eu, promit, zice pe un ton batjocoritor, privind cum Laur o îndepărtează și-și încrucișează brațele la piept ca un copil.

           Mă opresc din râs, apoi îmi îndrept atenția spre Adrian. Îl fac atent la mine, apoi el îmi face un semn din cap spre scări. Îmi încrețesc fruntea, apoi dau dezaprobator din cap, dar el face același gest.

            — Știți că vă vedem, nu? zice Laur, atrăgându-ne atenția. Puteți folosi cuvinte, continuă el, amuzându-mă.

           — Noi am folosi cuvinte, dar nu s-ar auzi de țipătul tău, îi taie Adrian elanul, provocându-l pe Laur să-l înjure în șoaptă.

           — Adrian, nu-l mai provoca să vorbească, nu observi că nu mai are voce? E greu să ajungi la tonalitatea aia, e de lăudat chiar, continui în stilul lui Adrian, iar Laur îmi arată degetul mijlociu.

           Începem să râdem, apoi fără să remarc, ajung lângă Adrian care mă înconjoară cu brațul de după umeri. Realizăm mai târziu ce tocmai s-a întâmplat după ce observăm privirile surprinse ale Oanei și Laur. Oana mă privește pe mine, apoi pe Adrian, urmând să facă o față specifică ei când realizează ceva. Îi spun cu privirea să nu îndrăznească să scoată cuvintele pe care le avea în gând, apoi mă îndepărtez de Adrian.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

2009 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!