Privesc telefonul, așteptând ca alarma să sune. N-am putut dormi nici măcar un minut, discuția mea cu Adrian derulându-se încontinuu în mintea mea. Nu avea un buton de stop, nici măcar unul de pauză. Este cel mai groaznic mod de tortură și asta se întâmplă pentru că încep să cred că el chiar are dreptate. Nu știu cum s-au aliniat astrele sau cum a complotat Universul împotriva mea, dar chiar este posibil ca el să aibă dreptate. Asta schimbă ceva? Normal că nu. El va rămâne un afemeiat, iar eu nu voi putea schimba asta niciodată. Nu vreau să sufăr,  mai ales din cauza lui. Se pare că am ajuns fix în punctul în care am zis că nu voi ajunge vreodată, iar acum nu mai pot face nimic. E ireversibil.

          Închid alarma înainte să sune, apoi mă pregătesc să plec. Mai sunt doar câteva luni până termin facultatea, iar după totul se va schimba. Eu îmi voi vedea de viața mea și voi putea trăi liniștită, fără prezența lui. Oftez, apoi mă încalț, dar rămân blocată în scaun, în fața mea, apărând imaginea lui. Închid ochii, apoi îi deschid, respirând ușurată când el a dispărut. E prea mult pentru mine, trebuie să ies din starea asta.

           Ajung la locul unde se întâlnește de obicei grupul, așteptându-i nerăbdătoare. O privesc pe Oana care apare lângă Laur, cum se îndreaptă spre mine surprinși.

          — Nu credeam că mai trăiești, spune Laur, iar Oana îl înghiontește în umăr.

          — Cum te simți? întreabă, iar eu zâmbesc.

          — Sunt bine, nu-ți face griji, zic, apoi privesc cum Adrian se îndreaptă spre noi.

           Înghit în sec, apoi îmi feresc privirea, continuând să-l privesc cu coada ochiului. Se oprește, apoi se duce în altă direcție, surprinzându-mă. Mâna Oanei mă trezește la realitate, apoi mă lovesc de privirea lui Laur.

          — Să fiu al naibii, deci e adevărat, zice mai mult pentru el, iar eu mă încrunt.

          — Ce să fie adevărat? întreabă Oana intrigată, dar eu îmi dreg vocea înainte ca el să înceapă să vorbească, atrăgându-i atenția.

          — Că nu se mai face cursul de la doisprezece, spune rapid, iar eu răsuflu ușurată.

          — Eu ar trebui să plec, spun, vrând să plec, dar Oana mă oprește.

          — Nu se face cursul, spune, iar eu oftez.

          — Atunci să mergem la mine, zice Laur dintr-o dată, dând un mesaj, făcându-mă să înghit în sec.

          — O idee excelentă! zice Oana apoi mă trage până la mașina lui Laur.

          Se oprește în dreptul mașinii, apoi îmi dă drumul din strânsoare. Pufnesc iritată, aranjându-mi geaca de piele.

         — Nu mai reacționa ca Adrian, spune Laur, iar eu mă încrunt.

         — Poftim? întreb intrigată, iar el rânjește.

          — Vino să mă ajuți cu astea, Emma, spune, iar eu mă uit la Oana apoi la el confuză.

          — Anul acesta, zice iritat, iar eu merg lângă el.

           Îmi înmânează o cutie cu cărți, apoi se apleacă spre urechea mea.

          — Vorbește cu Adrian, nu vei regreta. Ține la tine, îmi spune, iar eu rămân blocată.

           Mă întorc spre Oana care ne privea confuză, apoi urc în mașină, punând cutia cu cărți lângă mine. Privesc spre Laur, încercând să mă lămuresc dacă are dreptate sau nu. Comportamentul lui Adrian contrazice ce a spus el. Dacă ar fi cum spune Laur, iar Adrian ar ține cu adevărat la mine atunci nu cred că s-ar fi dus cu altă fată. De ce încerc să înțeleg acțiunile unui narcisist afemeiat? Trebuie să mă opresc. Îmi apuc telefonul, citind toate mesajele și răspunzând pe rând la fiecare, dar mă opresc când văd că am ajuns la destinație. 

            Coborâm, apoi mergem în casa din care deja se auzea muzică. Mă încrunt, apoi îl privesc pe Laur, așteptând o explicație.

           — La noi acasă este mereu o petrecere, spune, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană.

          — Noi? întreb, iar el rânjește, lăsându-mi un mare semn de întrebare.

           Privesc în jur și-mi pot recunoaște imediat colegii. Mă strecor printre ei, în încercarea de a găsi un colț puțin mai liniștit. Ajung lângă masa plină cu doze de bere și suc, apoi apuc una dintre rătăcitele limonade de pe masă și beau câteva guri. Traversez cu privirea din nou camera, zărind-o pe fata aceea de la restaurant. Instinctiv, îl caut pe Adrian cu privirea, dar nu este pe nicăieri așa că merg s-o caut pe Oana. Încerc să trec, dar de data asta rămân blocată în mijlocul ringului de dans. Îl zăresc pe Adrian care se afla față în față cu mine. Ne privim unul pe celălalt, dar niciunul dintre noi nu vine spre celălalt. Își mișcă buzele, spunând ceva ce nu pot înțelege, făcându-mă să mă încrunt. Fac un pas spre el, dar sunt oprită de Eduard care mă trage în alt colț al camerei.

          — Dumnezeule, Edi! zic apoi îl îmbrățișez.

          — Mi-a fost tare dor de tine, nebuno! Ce faci? îmi spune, făcându-mă să zâmbesc.

          — Sunt bine, dar tu pe unde ai fost? spun, apoi privesc în spatele lui și-l pot vedea pe Adrian.

          — Ți-am zis că mă duc ca voluntar, ce ai pățit? spune, apoi își așază mână pe umărul meu pentru a mă face atentă.

          — Așteaptă-mă aici, Edi, spun hotărâtă apoi urmez pașii lui Adrian.

           Urc scările apoi privesc ușile de pe holul aflat în fața mea. Merg înainte pe hol, apoi mă opresc în dreptul singurei uși vișinii de acolo. Dau să deschid ușa, dar Adrian mi-o ia înainte, apărând de pe cealaltă parte a ușii.

           — Nu credeam că te voi vedea pe tine în fața dormitorului meu. Chiar atât de îndrăgostită ești? zice, enervându-mă.

           — Foarte amuzant, zic sarcastic. Nu știam că e ușa dormitorului tău, spun apoi privesc curiozitatea din ochii lui.

          — Atunci ușa cui o căutai? întreabă intrigat, amuzându-mă.

          — Cu toate că nu te privește pe tine, nu căutam ușa nimănui. Căutam baia, mint, privind cum îmi analizează ochii, urmând să-și arcuiască o sprânceană.

           — Minți, spune apoi își așază jacheta mai bine. Apropo, îmi place geaca ta de piele, am să-i spun Alexandrei să-și ia una la fel, spune special pentru a mă enerva, apoi vrea să plece, dar se oprește când mă aude râzând.

          Se întoarce, privindu-mă confuz, dar eu continui să râd.

          — De ce râzi? întreabă, iar eu mă opresc, fiind în continuare amuzată.

          — Mă gândeam, care e mai ipocrit dintre noi doi? spun, iar el își arcuiește o sprânceană.

         Oftez apoi dau să plec, dar mă oprește când să ajung în dreptul scărilor.

          — Ce vrei să spui? 

          — Știi ceva, Adrian? Poate că da, ai dreptate, sunt îndrăgostită de tine. Și da, am încercat să pretind că nu este așa, făcându-mă singură o ipocrită, dar tu? Stai în fața mea, încercând să mă convingi că tu chiar dai doi bani pe noua ta prietenă. Te comporți prostește, dar îți mulțumesc pentru amuzamentul oferit.

         — Poate că nu sunt ipocrit, Emma. Poate m-am săturat să aștept să realizezi că tu chiar ai sentimente pentru mine. Poate am obosit și vreau să merg mai departe, zice venind mai aproape de mine și privindu-mă fix în ochi. 

          Rămân tăcută câteva secunde, analizându-i ochii. Privesc albastrul intens în care se transformase și zâmbesc în sinea mea.

          — Minți, zic lăsându-l fără cuvinte.

          — De unde știi tu dacă mint sau nu? Poate tot ce am spus că simt pentru tine e o minciună. Poate că lista aia stupidă chiar a existat, iar tu ai fost doar un scop pentru mine, spune, iar eu pufnesc.

         — Poate poți manipula cuvintele pe care le spui, dar nu poți manipula ce-mi spun ochii tăi, Adrian. Văd cum mă privești și văd cum o privești pe ea. Oricât ai încerca să minți, nu-ți poți minți inima. Nu poți avea sentimente pentru amândouă și o știi prea bine, spun, privind cum albastrul ochilor lui devine din ce în ce mai intens, fiind aproape să mă electrocuteze.

         Din camera lui iese așa-zisa Alexandra care își aranja tricoul. O privesc atentă cum vine spre el apoi îi sărută obrazul.

         — Ce faci, iubire?Mi-am terminat dușul, haide înapoi. Bună, Emma, zice, apoi privesc cum Adrian o înconjoară cu brațul și o trage mai aproape de el. 

         Îl judec din priviri, apoi dau dezaprobator din cap și plec. Nu voi rămâne la desfășurarea acestui circ ieftin. Dacă am ținut la ceva cu adevărat în viață, a fost la demnitatea mea. N-am să las să fie târâtă prin noroi din cauza acestei telenovele. Dacă plătim în viață pentru ceva, plătim doar pentru deciziile noastre, iar el a luat decizia pe care și-a dorit-o și aici se încheie tot. Cobor scările apoi mă îndrept spre Eduard care mă aștepta nerăbdător.

         — Ești bine? întreabă vizibil îngrijorat.

         — Extraordinar, spun, apoi zâmbesc.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1485 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!