23 ianuarie 2018
                                                  New York

        Am petrecut soarele de atâtea ori la orizont, am numărat fiecare stea, chiar dacă ele erau miliarde, am scăpat lacrimi care ar fi putut acoperi un râu cu mulțimea lor, am privit în gol de pe cele mai înalte stânci și, totuși, vina nu a pierit, regretul nu s-a evaporat ca picăturile de apă, ci ele s-au înglobat adânc în inimă pentru ca să se emancipeze în amintiri dominante, infinite, veșnice... Eu sunt un monstru care merită să trăiască în întuneric, iar ploaia nesfârșită a durerii și a suferinților nu poate să se termine, e imposibil atâta timp cât țin minte, atâta timp cât nu voi uita... De aceea înșir aceste rânduri, pentru că îmi este necesar un motiv să plec, o cauză pentru care voi închide ochii pe vecie... nu, fiindcă tu ai nevoie de acest ultim răvaș din partea mea. Eu vreau să trăiesc alături de tine, dar acel incident nu îmi permite să visez, mă sufocă, mă zgârie cu ghearele lui ascuțite și mă face să vărs sângele roșu al disperării.

          Și e atât de ciudat, când eu încă mai pictez în gânduri prima noastră întâlnire. Eram doar un copil, un elev de șaisprezece ani cu o traumă psihologică profundă, închis în propriile frământări, singur în stradă, cu gluga pe cap și ciocnindu-mă mereu de privirile disprețuitoare ale oamenilor din jur. Cu hainele murdare, cu răni adânci pe piele, de la care au rămas citraci pe tot restul vieții, cu mâinile tremurând de frică, cu ochii albaștri pustii în care se citea doliul, îmbrăcat în negru, de parcă această culoare mă reprezenta cu exacticitate, eram ca o statuie de piatră lipsită de emoții, până când nu ai apărut tu... Asemenea unei raze de soare ai umplut bezna sufletului meu de lumină doar prin zâmbetul tău gingaș, plin de sinceritate, naivitate și blândețe. Atunci când ai întins mâna în semn de ajutor și pentru prima oară palma mea s-a atins de a ta, o senzație imaginară mi-a acoperit privirea și din nicăieri cerul a fost inundat de mii de fluturi presurați cu aur. Ai pronunțat numele tău practic în șoaptă și el a sunat ca  adierea de vânt lină și ușoară a primăverii. ,,Celine", de parcă mii de petale de trandafiri au presurat acest cuvânt ca dintr-un basm.

         Din acea clipă te priveam în fiecare zi la școală, te conduceam mereu acasă, te urmăream în tăcere și mă miram de faptul că până atunci erai doar o umbră invizibilă în mulțimea de oameni, nici nu știam măcar că învățam împreună. Prezența ta făcea puțin câte puțin să dispară trecutul, iar chipul meu era brăzdat de o fericire inexplicabilă. Inima mea cânta în acorduri necontenite alături de tine, iar mii de fiori îmi acopereau trupul când îmi vorbeai. Nu înțelegeam de ce? De ce tu îți deschideai sufletul, te răsfrângeai în sute de emoții, atunci când o lume întreagă și-a întors spatele de la mine, atunci când fiecare dintre ei mă acuza pentru ceea ce am făcut. Îți amintești acea zi când uneai constelațiile între ele și îmi povesteai amănunte despre astrele cerești, după atâta timp îndelungat în care doar vocea ta blândă îmi mângâia auzul, eu am emis primele cuvinte pe care le-ai auzit de când ne știam:

—Eu am ucis un copil de trei ani, l-am scăpat de pe acoperiș când mă jucam cu el și am alunecat întâmplător pe gheața ce s-a depus pe pământ. Mama lui mi l-a încredințat cât timp ea era la o ședință de serviciu. Iar eu doar am vrut ca copilul să respire aer curat, de aceea am mers cu el pe acoperișul clădirii.

—Știu, eu tot știu, dar tu nu ești vinovat, Stephen, a fost doar un accident, m-ai asigurat pe un ton calm  ca un semn de liniștire a furtunii inimii mele.

A urmat o tăcere profundă în care am încercat să-mi reculeg gândurile, să-mi stăpânesc emoțiile, dar atingearea ta ușoară de brațul meu, a făcut să izbucnească lava nestinsă a amintirilor, să erupă lacrimile durerii care au fost ținute înlăuntrul cu forța prea mult timp. Întâia oară am plâns cu adevărat în îmbrățișarea ta caldă, simțindu-ți bătăile puternice ale inimii, chiar dacă știam că vina nu o să dispară tu mi-ai oferit o strălucire aprinsă de speranță, indiferent că flacăra ei a ars puțin, pentru câteva zile eu mi-am permis să fiu fericit, un sentiment care l-am dat uitării.

        Tu ai aprins pe cer steaua bucuriei și mi-ai oferit clipe dintr-un basm cu dragostea sufletului tău. Pentru o perioadă eu am șters trecutul de ucigaș și doar ți-am devenit iubit, doi îndrăgostiți care își făureau singuri destinul în acest univers măreț, care mergeau cu același pas pe drumul vieții, care se oglindeau în privirile unui altuia, desemnând ochii ca o lume întreagă lipsită de margini. Iubirea noastră e asemenea unor petale de trandafiri, atât de gingașă, inocentă, firavă... Tu m-ai scos din întunericul nopții, din bezna adâncă a disperării, însă eu nu am avut curajul să păstrez această legătură sfântă, acest miracol care a lipit două inimi ce bat în unison, eu am distrus totul prin această scrisoare și acest mesaj de adio. Dar nu puteam să ignor acea zi care m-a împins la acest fapt. Nici cel puțin nu știi de ce ți-am dat drumul la mână și am spus să pleci, pentru că i-am întâlnit pe ei, pe părinții acelui biet copil.
     
       Mama lui s-a pus în genunchi la mine, plângând și acuzându-mă cu ură că i-am ucis fiul, iar tatăl lui m-a bătut atât de tare încât întreg corpul sângera, însă nu doar trupul era plin de răni usturătoare, ci și inima zvâncnea în pulsații necontenite de durere. Eu le-am răpit fericirea familială, eu le-am luat din viață singurul copil doar din cauza neatenții mele. Îți imaginezi ce simt ei atunci când se gândesc la ce moarte prostească a fost supus băiatul lor, o simplă alunecare a permis să se dezlege o tragedie înconjurată de strigăte, urlete, lacrimi și doliu negru al suferinței, atunci ce drept am să trăiesc? Cine îmi permite să îmi petrec clipe însoțite de farmec alături de tine, când o familie din pricina faptei mele se revarsă în emoții nesfârșite de regret și durere.

          Ajunge, acest spectacol trebuie să se termine, această piesă a cărei roluri au fost interpretate de niște păpuși cu inimi cusute, este obligată să reflecte ultimul act, fiindcă nu poți pune la loc, ceea ce deja odată ai pierdut. Eu am obosit să lupt cu ceea ce e imposibil de învins, acesta este destinul meu, de aceea urmez supus scenariul dramei pentru a ajunge la ultima scenă, la  ieșirea finală în culisele teatrului, care este asemenea personalității mele atât de false și ipocrite. M-am mințit cu iluzii prostești, mi-am impus realități diferite, cu speranța oarbă că pot să iau totul de la capăt, chiar dacă asta ar însemna să calc peste oameni și soarta lor prefăcută în cenușă. Visez o lume aparte ruptă dintr-un basm și desenez în minte zâmbetele noastre...

          Promit, noi vom fi fericiți împreună, noi vom interpreta melodiile împlinirii, dar nu aici și nu acum, ci dincolo de infinit unde fluturii albi îmbibați cu lumină nu se sting niciodată, stelele nu dispar în limitele infinite ale cerului, iar păsările nu migrează în alte țări, fiindcă acolo nu există trista toamna... O lume unde visele sunt așezate cu grijă în fiecare floare ce nu au șansa să se vestejească niciodată, și cel mai important ea va fi doar a noastră, doar pentru noi doi... Celine, dacă aș putea să uit măcar pe o clipă de tot și să nu mai privesc înapoi, nu am căuta alte universuri, ci am fi fericiți aici, dar nu pot, rana e prea adâncă ca să se vindece, cuțitul mi-a înjunghiat cu putere inima și ea nu mai are șanse să-și înceapă din nou ritmul.
   
        Eu știu că în aceste clipe plângi și strigi de durere, acuzându-mă cu ură pentru faptul că te-am lăsat, repetându-ți mereu că acesta nu era un motiv pentru care merită să mor, istoria proprie o poți scrie pe o altă foaie albă și curată, scăpând de filele murdărite de cerneală, însă dacă ar fi așa... Nimic nu e ceea ce este redat în cărți sau se difuzează la televizor în filme, fiindcă realitatea e mult mai dură, ea nu te întreabă dacă ești bine sau nu, dacă mai poți continua sau nu, toți o să te judece, pentru că ai ales moartea și nimeni nu o să vrea să afle, de ce? Două cuvinte și, totuși, e atât de greu de oferit un răspuns, o explicație, când sentimentul de disperare îți acoperă ochii cu vălul de ceață al durerii, nu poți să spui cu exacticitate ce simți și de ce îți dorești să pleci. Vrei să sari în gol asemenea unui zmeu, care se desprinde din mâinile unui copil, fiindcă din acel moment el devine liber, el a rupt lanțurile captivității și a scos cămașa de forță ce a ținut adânc în inimă trăirile unei minți bolnave și a unui suflet mozaicat în sute de puzzle-uri ce nu pot fi unite într-una decât de un miracol. Multe cauze de sinucidere au fost aduse la cunoștință și, cu toate acestea, cea mai îngrozitoare judecată este cea la care ne supunem noi înșine. Sentimentul de vină este cel mai teribil, el ne face să cădem în noroiul murdar al păcatului, el ne face să scuipăm sângele deja închegat dinlăuntrul nostru, el ne face să tremurăm de nervozitate, să ne rupem firele de păr din cap, să ne mușcăm degetele cu furie, încât să ajungem până la carne, să urlăm ca niște fiare scăpate de sub control, de parcă strigătul ar fi unica șansă de a evada din acest calvar...

          Enumerarea asta poate fi nesfârșită, dar nu asta contează, nu ceea ce simt și prin ceea ce am trecut, ci ei, acei părinți care acum pun lumânarea la mormântul feciorului lor, pentru asta îmi dau viața, pentru el... Un băiețel care mi-a surâs dulce cu o credință naivă că eu îl voi proteja de tot răul din lume, că nu voi permite ca degețelul lui micuț să dea drumul mâinii mele. Atunci când cădea de pe acoperiș, s-a deprins o parte din mine și s-a răzbit de străzile lăturalnice împreună cu acel suflețel care mai apoi s-a ridicat la cer. Îmi pare atât de rău că dincolo de bolțile albastre ale cerului eu nu voi putea să-mi cer iertare, fiindcă acest înger înaripat nu are ce căuta lângă un monstru cu o inimă de piatră...

        Draga mea, Celine, nu înțeleg ce rost mai are să vorbesc, să înșir niște rânduri lipsite de sens, când tu cunoști deja tragedia vieții mele, de aceea te implor cu lacrimile acestea care au udat întreaga foaie, să nu mă învinovățești pentru alegerea făcută, pentru că știi mai bine decât oricare altul, că nu pot fi indiferent și nu pot trece cu vederea această dramă afundată în beznă pe care singur am creat-o. Îți mulțumesc pentru tot, tu ești marea azurie ce a liniștit valurile abundente ale suferinței mele, odată cu tine totul a devenit altfel, lumea monotonă pictată în alb și negru, a prins imediat culoare și sute de nuanțe au invadat împrejurimile, eu am fost fericit, într-adevăr fericit, dar nu pot să abuzez de acest sentiment, de aceea voi aluneca în abis, spre necunoscut... Nu fi tristă, ochii tăi nu merită să se umple de pustietate, ei trebuie să fie vii, să radieze în sclipiri neobișnuite de euforie. Eu știu că tu vei găsi pe altcineva mult mai bun decât mine, care te va ajuta să-ți înflorească un zâmbet sincer de dragoste pe chipul tău împresurat cu petale de trandafir. Celine, eu te iubesc, atât de mult, încât un nod în gât îmi stopează gândurile și puterea de a continua această scrisoare... Vreau doar să ții minte mereu că ești o jumătate din mine care și după moarte va fi încă vie... Păstrează în amintiri acele momente frumoase care vor uni sufletele noastre, străpungând și bariera groasă a cerului... Adio, Celine, ne vom revedea în altă viață, în vise, în basme, în stelele aurii ale nopții. Fii fericită, Celine, și nu uita de mine, acest băiat neîndemânatic care nu a fost capabil să aducă bucurie în calea destinului tău...

Adio, a pierit orice speranță.
Adio, s-a stins lumina vieții.
Adio, cauza n-are importanță,
S-a vestejit și floarea tinereții.

Între spini, sângele se varsă,
Sulițe grele se înfing în piept,
De focul durerii pielea e arsă,
Eu am ocolit drumul cel drept.

Îmi vine să urlu, să răcnesc,
Să-mi rup firele mii de păr,
De propriile erori mă lovesc,
Fiindcă am gustat din acel măr.

În vis, în iluzii eu voi zâmbi,
Deoarece m-am hrănit cu ele,
Despre suferință eu voi vorbi,
O voi așeza atent printre stele.

Ca un ultim sfârșit voi scrie,
Voi pune punct romanului.
Sufletul nu poate să descrie
Cu notele surde ale pianului.

Ajunge, eu deja am obosit
Și lacrimile reci s-au uscat,
Timpul în zadar a fost irosit,
Muntele înalt nu l-am urcat.

Furtuna spulberă împrejur,
Ninge necontenit pe pământ,
Iar eu nu am puterea să jur
Că se va opri disperatul vânt.

Fulgerul îmi trece prin trup,
Îmi săgetează dur sufletul,
Hainele de pe mine le rup,
A încetat cu urgie sunetul.

M-am fărâmițat în bucăți,
E imposibil să mă strâng,
Mozaicat în atâtea părți
Îmi rămâne doar să plâng.

Ca un ostaș învins în luptă
Plec capul în fața înfrângerii.
Substanța existenții este suptă,
Piere posibilitatea convingerii.

Și, totuși, eu încă am în gând
Acel vis frumos de odinioară
Care se risipește rând cu rând,
Poate cândva n-o să mai doară.

Poate voi ieși din acest calvar
Și voi râde sincer ca înainte,
Gustul chinului e atât de amar,
Încât sunt puține aceste cuvinte.

Până atunci, adio, îți șoptesc,
Îmi iau rămas bun de la tine,
Realitatea cruntă n-o primesc,
Chiar dacă durerea mea revine.

O lacrimă se rostogolește jos,
O privire către cer se înalță,
Geme al meu suflet păcătos,
Adio, îți spun, scumpă viață...

                                     Al tău, Stephen, 
                                     mereu cu iubire,
                 pentru draga mea,Celine

********

           Pun stiloul pe masă istovit din cauza sentimentelor abundente ce au însoțit scrierea și împachetez frumos scrisoarea într-un plic, apoi mă apropii de noptiera iubitei mele și las acolo răvașul meu de adio. Mă așez în genunchi lângă patul unde ea își împlinește dulce somnul și o privesc cu dragoste și regret în ochi. Îi mângâi ușor firele de păr și le aranjez cu acuratețe după ureche, apoi o sărut cu blândețe pe obraz, atent să nu o trezesc. Când sunt gata deja să o părăsesc, mâna ei îmi prinde brațul și mă întorc uimit spre ea, însă Celine doar visează ceva urât, de aceea își dorește să îi fiu aproape, fiindu-i prea frică să rămână singură. Aș fi vrut să stau aici pentru ca să-i alung coșmarurile, dar nu pot să mai aștept, dacă mai zăbovesc puțin, simt că voi renunța. Îi îndepărtez cu grijă degetele atât de firave și albe asemenea fulgilor de zăpadă de afară care în acest moment se izbesc de fereastră cu neliniște, de parcă ar ști ce se întâmplă în sufletul meu bulversat.

        Ajungând pe acoperișul clădirii examinez cu melancolie împrejurimile și văd o dâră pustie unde se aude doar șuieratul disperat al vântului și scârțâitul jalnic al crengilor copacilor. Pășesc ușor pe zăpada moale care se lipește de talpa goală a piciorului meu. Înaintez cu greu, chiar dacă frigul îmi pătrunde prin singurul maiou și blugi pe care îi am pe mine până la măduva oaselor și face ca dinții să scrâșnească, iar corpul să tremure. Mă aproprii de balustradă și privirea mea alunecă în jos, în prăpastia fără fund spre care doresc să mă avânt. Fluturii albi ai iernii se așează lin pe părul meu negru, creând un contrast covârșitor dintre fericire și doliu, al cărui graniță a fost ruptă de mine astăzi, odată și pentru totdeauna. Trec dincolo de gratiile care împrejmuiesc acoperișul creat probabil pentru asemenea sinucigași ca mine, dar nu cred că ele sunt capabile să oprească oamenii aflați în deznădejde totală, care nu găsesc o altă metodă de a-și continua viețile amărâte. Pe o clipă întorc capul înapoi cu speranța că cineva mă va opri, dacă aș fi auzit atunci implorările chiar și-a unui singur om să rămân, eu nu aș fi plecat, însă nu a venit nimeni, de aceea eu sunt gata să sar. Îmi deschid asemenea unei păsări aripile și zbor spre un ocean nemărginit ce se răzbește în valurile tainei... O lacrimă de durere se prelinge pe obraz și o ultimă șoaptă este emisă pe buzele mele învinețite de crivățul rece al iernii:

—Celine, salvează-mă, te rog, eu vreau să trăiesc...