În sudul Marii Piețe se află strada Charles Buls, una dintre străzile pe care Ophelia adora să își exerseze pașii de balet pe care îi învățase la prestigioasa școală de balet  „Royal Ballet School Antwerp" din orașul Anvers. În fiecare săptămână făcea naveta din Bruxelles la Anvers ca să poată ajunge la cursuri. De mic copil iubise baletul, iar acesta devenise singura sursă care o menținea în viață, care îi dădea toată forța de care avea nevoie, care o inspira și nu în ultim rând, o învățase să trăiască fiecare sentiment posibil. Trecuse de la agonie la extaz, de la fiorii dragostei la cei ai fricii, de la culmile plăcerii la cele ale durerii, de la sentimentul pur al bucuriei la cel al nostalgiei profunde. Baletul era un carusel care o făcea să experimenteze pe propria piele toate senzațiile vieții în doar câteva minute de dans. Era o adevărată magie.

          Acum doar se plimba pe Charles Buls admirând plăcuța frumoasei galerii de artă care data din 1899 și care fusese dedicată orașului și marilor artiști. Își amintea cu drag cum exersa saltul "échappé"  și de fiecare dată când dădea greș o lua de la capăt. Avea o perseverență și o ambiție care nu puteau fi întrecute la numai 18 ani de zile. Se așeză pe marginea statuii Everard Serclaes și privi în jurul său, zâmbind vag. O pală de vânt îi răsfiră șuvițele încărunțite de trecerea timpului, inspiră profund și închise ochii.

*

16 iunie 1980

Royal Ballet School Antwerp, Bruxelles, Belgia

          — Entrechat, fetelor, vorbi antrenorul cu sprâncenele stufoase, uneori având impresia că sunt unite. Nu uităm că saltul nostru se termină în poziția a cincea a baletului, cu picioarele împreună. Nu este așa, Sara? privirea sa picând pe o fată mărunțică, brunetă.

          — Scuzați, domnule Dimitrov!

         — Ce înseamnă baletul? 

          — „Baletul este arta educată a corpului omenesc, de-a se mişca sublim!" răspunseră toate balerinele la un loc, vocile lor sunând la fel de delicat ca și dansul în sine.

           — În curând se apropie concursul internațional de balet și avem nevoie de o pereche care să îi interpreteze pe Odetta și Siegfried din Lacul lebedelor. Audițiile se vor da în două săptămâni, iar atunci vom alege protagoniștii. Gândiți-vă ce dans puteți pregăti. Vă urez succes, fetelor!

            Ophelia, aflată în primul rând, rămase o clipă pe gânduri. Fusese de atâtea ori la concursuri de balet, dar nu se încumetase niciodată la unul internațional, dar acum o dorință arzătoare o mistuia și o chema spre această provocare. O provocare care îi cutremura tot trupul firav. Își descălță poantele, le puse cu grijă în ghiozdanul mic, maroniu din piele și își încălță pantofii albaștri. Trebuia să se pregătească intens dacă dorea să treacă de audiții.

              — Voi reuși, își spuse cu voce tare.

             Și ea niciodată nu renunțase la visurile sale, iar acum trebuia să dovedească tuturor celor care nu au crezut în ea, că este în stare să câștige un concurs internațional. Pasiunea sa pentru balet a venit de la mama sa, singura persoană care a crezut cu tărie în ea și care a încurajat-o întotdeauna în absolut orice făcea. Mama sa fusese olimpică la balet aproape în toți anii și în același timp era o profesoară minunată, iubită de elevele balerine. Din nefericire mama sa murise acum un an de zile de cancer, iar suferința care se implementase înăuntrul său o determina să devină cea mai bună balerină, poate la fel de bună ca mama ei sau chiar mai bună.
 
                Ieși din incinta școlii de balet și pașii săi delicați, mărunți, parcă abia atingând trotuarul se îndreptau spre gară. Se așeză pe o bancă din lemn, mâncată pe la colțuri și aștepta ca trenul să ajungă pe peron. Un domn cu un baston și un ziar, în mâna plină de riduri, se așeză pe bancă. După ce își sprijini bastonul de bancă, scoase o batistă din buzunar și își tamponă fruntea.

                — E o zi fierbinte astăzi, nu e așa? întrebă, privind-o pe tânără.

                — Da, chiar este o zi călduroasă de vară și tocmai bună de exersat pași de balet.

                Bătrânul îi zâmbi și afirmă cu o înclinare a capului. Își amintea de soția sa care și dânsa fusese prim-balerină. Era plină de speranță și visătoare, dar foarte încăpățânată. Dacă nu exista perfecțiune, ea nu se oprea până nu ajungea acolo unde își dorea. O cunoscuse la un spectacol, dansând, și s-a despărțit de ea tot în pași de balet, atunci când aceasta a făcut infarct la un spectacol. Îi lipsea, mai ales în serile de vară când parcă i se întruchipa în fața ochilor și îl fermeca cu finețea și delicatețea ei. Îi era atât de dor de ea...
                 Bătrânul oftă, apoi întrebă:

                 — Participi la vreun concurs?
 
                 Ophelia îl privi puțin încurcată, nu își amintea când să-i fi spus acest lucru, dar aprobă din cap.

                 — Aceeași hotărâre în glas avea și soția mea atunci când trebuia să exerseze pentru concursuri. A fost și ea balerină, ca și tine de altfel.

                 — Cred că a fost o balerină impresionantă. Sper să îmi poată veni o idee de dans pentru audiții. Am atâtea emoții! exclamă Ophelia și se ridică împreună cu bătrânul, de pe banca de lemn, când auziră fluieratul trenului.

                 — Soția mea își scria într-un jurnal fiecare pas de balet, fiecare dans pe care îl executa cu o grație și o precizie impecabilă. Aș putea să te ajut în această privință, răspunse bătrânul, urcând cu greu treptele trenului.

               Ophelia urcă în urma bătrânului și zâmbi larg la cuvintele rostite de acesta. Parcă Dumnezeu a știut că ea avea nevoie de o mână de ajutor și i l-a trimis pe acest om, pe care îl vedea ca pe un bunic. De când murise mama sa pe nimeni nu mai interesa de balet și cu atât mai puțin nu mai avea ajutorul necesar.Tatăl său muncea de dimineața până seara în spital și când ajungea acasă mânca ceea ce pregătea Cecilia, servitoarea lor, și se întindea pe canapeaua din birou, rămânând acolo până de dimineață când se trezea și o lua din nou de la capăt.

              Îi era recunoscătoare pentru faptul că îi susținea visul, chiar dacă nu se compara cu mama ei. Mama este femeia unică pe acest pământ care poate să depășească absolut orice pentru pruncul său și care nu poate fi vreodată înlocuită. Iar ea știa asta mai bine ca oricine. Se așeză, cu acest gând în minte, pe scaunul albastru al trenului și îl întrebă pe bătrânel:

              — Credeți că îmi puteți împrumuta jurnalul soției dumneavoastră? Vă rog frumos! rosti Ophelia, cu o urmă de speranță în glas, privind în ochii albaștri, tulburi, ai bătrânului.

              — Normal că pot. Mi-ar plăcea să asist la repetițiile tale, doar ca să îmi mai amintesc de frumoasa mea soție. De când a murit nu am mai putut merge la vreun spectacol, dar văzând în tine aceeași dorință, pasiune ca a ei... se opri din vorbit preț de câteva secunde, respiră adânc și închise ochii.

               Ophelia își puse mâna delicată peste mâna bătrânelului și îi zâmbi călduros, parcă spunându-i că îi este alături. I-ar fi plăcut să aibă parte de un astfel de bunic când era mică, doar că poate atunci nu era momentul.

                Trenul se puse în mișcare cu roțile ruginite, parcă "scâncind de durere" și porni spre Bruxelles. Ophelia îl ascultă cu atenție pe domnul  De Smet care își spunea povestea vieții, iar tânără de doar 18 ani savura totul ca pe o carte bună. Și nu se opriseră doar la a povesti în tren. Își petreceau timpul împreună, ba exersând pași de balet, ba povestind despre tot ceea ce văzuse domnul De Smet în viața lui de 87 de ani, așa cum un bunic o face cu nepoata sa. Iar ziua audițiilor nu întârzie să apară.

**

                  — Dacă voi pica audițiile? întrebă Ophelia, atunci când se afla în fața școlii de balet împreună cu bătrânul.

                  — Tu dă tot ce poți din tine și dacă nu reușești, măcar știi că ai făcut tot ceea ce puteai face. Eu cred în tine, trebuie să o faci și tu.

                  — Am înțeles. răspunse promt și îl îmbrățișă pe bătrân cât putea ea de tare.

                  Intră în sala mare de spectacole și cu o voce suavă dădu cu "Bună ziua" juraților, așezându-se pe un scaun plușat. Pe scenă un tânăr zvelt, îmbrăcat în costum negru, cu părul castaniu, puțin lung, dat pe spate, executa saltul allegro. Îl privea fascinată de repeziciunea cu care execută fiecare mișcare și în același timp precizia pe care o avea.

                Se simțea slabă.

                — Foarte bine, Claes Jasiel! Îți vom da un răspuns mai târziu. Domnișoara Wouters Ophelia?

                — Da, răspunse Ophelia, cu picioarele tremurânde, urcând treptele scenei.

               Respiră. Își frecă mâinile una de cealaltă. Își luă poziția de începere a dansului și... Fiecare pas de balet părea a fi un fulg de nea care cădea pe pământul înghețat. Lumea din jurul ei dispăruse, acum existând doar ea și muzica, care era într-o armonie perfectă cu dansul său.

                 Trupul său rămase aplecat, cu ambele mâini pe piciorul stâng și capul băgat în piept. Se ridică și privi spre jurați, dar și spre tânărul zvelt care o analiza. Se înroși în obraji. Tânărul zâmbi.

                 — Mulțumim, domnișoară  Wouters! Vom reveni mai târziu cu un răspuns.

                  Ophelia privi la cei cinci jurați, toți aveau pe chipuri o expresie serioasă și de neatins. Nici măcar un zâmbet vag, nici măcar o sclipire în ochi, nici o mișcare care să arate că totul a fost bine executat. Părăsi scena cu o privire tristă, pregătită să audă un alt nume feminin decât al ei. Se așeză pe un scaun, din ultimul rând, frecându-și mâinile transpirate una de alta. 

                  — Ai dansat minunat, Ophelia! rosti persoana de pe celălalt scaun, care abia se așezase.

                  — Mulțumesc frumos! Și tu ai fost extraordinar. Ai o precizie pe care rar am văzut-o la cineva, vorbi tânăra, privindu-l pe băiatul zvelt de lângă ea.

                  — Cum ar fi să fim aleși amândoi pentru Lacul lebedelor? întrebă Jasiel, cu dorința de a o cunoaște pe balerina de lângă el.

                  — Tu probabil vei fi ales, eu nu prea cred. Nici măcar un zâmbet nu au schițat, arătau toți ca niște statui.

                   Jasiel surâse, apoi un râset puternic îl cuprinse la comparația Opheliei. Avea simțul umorului, iar acest lucru îl aprecia la un om. Ophelia zâmbi și ea, privindu-i chipul măsliniu, mai frumos decât atunci când îl văzuse dansând.

                   — În urma unor jurizări la sânge cei doi protagoniști care vor juca rolurile lui Odetta și Siegfried  sunt...

                   Se opriră din râs atunci când auziră vorbele unuia dintre jurați, care răsunau în toată sala de spectacole. Balerine și balerini așteptau cu sufletul la gură, punându-și speranța că ei vor fi norocoșii. Inima Opheliei bătea atât de rapid, încât aveai impresia că va ieși din piept în orice moment. Jasiel stătea încordat și își freca mâinile mari.

                   — Wouters Ophelia și Clasiel Jasiel. Felicitări pentru prestația voastră!

                    Jasiel o cuprinse în brațe pe tânăra care plângea de bucurie la auzul numelui ei. Reușise! Mama, îngerul ei păzitor, o ajutase să câștige audițiile. Îl privi preț de câteva secunde pe Jasiel care încă o strângea în brațe și începură amândoi să râdă. Emoțiile pe care le simțiseră erau de-a dreptul copleșitoare, venite ca într-o avalanșă de zăpadă.

                    — Eu ți-am zis că vom fi pereche, i se adresă fetei care își ștergea ochii sticloși, iar aceasta îi dădu un pumn jucăuș în braț.

                    Niște voci o treziră din evocările care i se derulau în fața ochilor, ca un film frumos de dragoste. Acele clipe de bucurie pe care le simțise alături de el, fuseseră începutul unei spumoase prietenii, dar și a unei povești de dragoste. Privi la niște băieți care se jucau cu o minge și se pierdu din nou printre amintiri.

                     — Nu pot, Jasiel! Înțelege că nu pot să fac grand pirouette. Nu am experiența ta, îi vorbi Ophelia pe un ton răstit, privind la prietenul ei. 

                   — Știu că mai sunt doar câteva zile până la concurs, dar cum a zis și Dimitrov „nu te opri atunci când ești obosit. Oprește-te atunci când ești gata." 

                   Tânăra se așeză pe podeaua din lemn frecându-și piciorul drept. O durea de ceva timp, dar nu putea să renunțe când era atât de aproape. În plus, dacă renunța ea, îl trăgea în jos și pe Jasiel care devenise foarte hotărât să câștige. Pusese multă presiune pe ea în ultimul timp și nu înțelegea de ce, dar încerca să facă tot ce îi stă în putință. El era cu doi ani mai mare ca ea, era mult mai bine antrenat și participase la atâtea competiții internaționale, cum să ajungă ea la nivelul lui? Oare nu se înhămase la ceva mult mai mare decât ea?

                   — Jasiel, muncim de luni de zile la acest dans și nu vreau să pierdem competiția doar din cauza unei piruete pe care, așa cum a zis și Dimitrov, nu trebuie să o facem. Te încăpățânezi și totul începe să se resimtă pe pielea mea. 

                   — Iartă-mă, poate am fost mult prea prins de această febră a concursului. Nu vreau să te rănești din cauza mea și a încăpățânării mele. Te simți bine, draga mea?  

                — Destul de bine. Dar mai vreau să încercăm peste o zi sau două, dacă nu ne iese renunțăm.

                Și poate atunci era mai bine să renunțe și să nu îi mai spună să mai încerce. Dar în mintea ei de 19 ani nu se mai gândise că un picior care doare poate să se agraveze dacă este supus la un efort continuu și își dorea să îl vadă pe Jasiel fericit. Nu uitase de câte lovituri a avut parte din cauza acelei piruete și ultima căzătură, fix înainte de marea competiție, îi fusese fatală. Se ridică de pe marginea statui Everard Serclaes și simți cum ochii i se umezesc.

                  — Au, strigă Ophelia din toți plămânii, atunci când piciorul ei parcă voia să se desprindă de restul corpului.

                  Jasiel îngenunche lângă tânăra care aproape murea din cauza durerii și urlă din toți plămânii după ajutor. Repetau în afara programului și singurul care auzi strigătul plin de durere și spaimă a fost portarul care sună la ambulanță. Paramedicii o urcară pe targă și Jasiel simțea cum lumea se prăbușește o dată cu el, timpul oprindu-se în loc.

                  Atunci fuseseră cele mai terifiante momente din viața ei, și nu pentru că avea o durere insuportabilă la picior, pentru că îl văzuse pe singurul băiat pe care îl iubea și pe care nu voia să îl dezamăgească, cum plânge pe umărul lui Dimitrov. Își reaminti suferința de pe chipul lui Jasiel când fusese anunțat că nu va mai participa la competiție. Parcă acele clipe, chiar și acum, după ani de zile, sunt mai vii ca niciodată. 

                  — Ophelia... trebuie să încercăm să o luăm de la capăt, îi auzi vocea lui Jasiel, atunci când ea încerca să se ridice în șezut.

                   — Tu trebuie să o iei de la capăt, dar fără mine. Trebuie să continui să faci balet și să câștigi mii de premii. 

                   — Suntem o echipă, dacă renunți tu, renunț și eu. Avem timp să ne revenim și după o vom lua de la capăt, îi vorbi tânărul, luându-i chipul între palmele sale mari, sărutându-i fruntea.

                   — Nu ai înțeles, Jasiel. Renunț definitiv la balet. Tu trebuie să îmi promiți că vei continua.

                   — Nu pot continua fără partenera mea, prietena mea și fata de care sunt îndrăgostit. 

                  —  Dacă nu renunți tu, voi renunța eu la tot, inclusiv la relația noastră. Îmi pare rău, Jasiel! șopti cu vocea răgușită, din cauza lacrimilor.

                  Acolo se încheiase tot. Nu uitase nici acum, la vârsta de 60 de ani, toate sentimentele care o încercaseră. Își amintea la fel de viu sărutul pe care i-l dăduse înainte să plece, dar și privirea lui plină de furie, nostalgie și durere. Din acea zi ea nu mai încălțase niciodată poantele, nu mai dansase niciodată. Atunci dezamăgise, atât pe mama ei, cât și pe Jasiel, dar cel mai mult se dezamăgise pe ea. Știa că din cauza piciorului nu va mai putea dansa niciodată la fel cum o făcea și asta a doborât-o la pământ. Poate renunțase prea ușor, poate era o fire slabă, dar doar ea știa ce durere simțise atunci. 

                   Pașii săi mărunți se îndreptau acum spre casă, admirând încă o dată strada Charles Buls. Mai trecu încă o dată pe lângă galeria de artă și atunci auzi o voce cunoscută. Întoarse capul și îl văzu. Ținea de mână un băiețel și îi vorbea cu blândețe. Avea aceeași voce blândă, aceeași privire, doar că acum era un bătrânel care își plimba nepotul. Cândva fuseseră parteneri de balet, prieteni, iubiți, acum era doar niște străini bătrâni. Erau străinii perfecți.