Zilele treceau ca vântul, toate decurgând la fel. Cursuri, teme, evitându-i pe băieţi şi lucrând cu fetele la melodia pentru concursul din seara aceasta.

   Era deja amiază, iar cursul de dans avea să înceapă curând așa că mi-am făcut drum spre camera mea. Mi-am pus rapid pe mine o pereche de pantaloni de trening, comozi şi elastici ca să reziste la orice întindere, şi un tricou simplu. Mi-am mototolit părul în vârful capului, făcându-l să arate ca un cuib de păsări, după care l-am prins cu un elastic şi câteva agrafe. Speram doar să nu mi se desfacă în timpul cursului. Ieşind din clădire, am urmat aleea către intrarea în şcoală. Ţintisem cu privirea pământul, gândindu-mă la cum aveam să iau jurnalul mamei fără ajutorul lui Sehun.

   — Ah! am icnit. Corpul meu se de lovi ceva tare. Pierzându-mi echilibrul, am simţit cum pământul îmi fuge de sub picioare, iar eu mă apropii din ce în ce mai mult de el. Două mâini fierbinţi îmi prinseră încheieturile, aducându-mă în poziţie verticală.

   — Îmi par... Gayoon!?

   Acea voce caldă, dar totuşi aspră şi groasă. Acea voce care mi-a umplut viaţa cu zâmbete şi amintiri frumoase. Recunoşteam acea voce. Aş fi recunoscut-o şi dintr-o mie. Băiatul din fața mea era cu un cap și jumătate mai înalt. Crescuse mai mult decât îmi imaginasem. Umerii îi erau laţi, iar braţele groase îi erau lucrate, făcând mânecile tricoului să pară că stau să explodeze. Părul negru ca tăciunele era aranjat cu stil şi dat pe spate. Buzele mici în formă de inimă formau un zâmbet firav, iar gropiţele din obraji îi dădeau un aspect angelic. Ochiul verde îi lucea în lumina soarelui şi puteam vedea bucuria în el. Privirea îmi căzu pe sprânceana lui bifurcată spre final. Nu era tăiată, era întreruptă de o cicatrice veche, pe care o căpătase cu mult timp în urmă, pe vremea când amândoi era copii. Celălalt ochi îi era acoperit cu un petic negru. Îi dădea un aer de băiat rău, însă eu eram una din puţinele care ştiau povestea din spatele lui.

   — Kibum!? am rostit cu răsuflarea tăiată. Kibum! am zis din nou, aruncându-mi mâinile în jurul gâtului său. Mâinile lui îmi prinseră talia, ridicându-mă în sus. Băiatul începu să râdă şi să se rotească în jurul propriei axe, în timp ce eu mă bucuram de căldura îmbrățisării.

   — Piticule! zise, punându-mă jos. Ce faci aici?

   — Aici învăţ.

   —  Serios? De când?

   — De câteva săptămâni. De ce?

   — Păi eu dor ce m-am transferat. Nu știam că te-ai înscris la o școală.

   — Ordinele unchiului, am zis, dându-mi ochii peste cap. Dar de ce nu mi-ai zis că studiezi aici? m-am răstit la el.

   Mi-am pus mâinile în jurul taliei lui, trăgându-l mai aproape. Kibum mă cuprinse la rândului lui în braţe. Buzele fierbinţi i se lipiră de fruntea mea preţ de câteva secunde lungi, deşi mi-aş fi dorit să nu se dezlipească niciodată.

   — Îmi pare rău pentru Yoona, şopti el, strângându-mă şi mai tare în braţe.

   Simţeam cum bucuria revederii prietenului meu era uşor înlocuită de o tristeţe apăsătoare.

    — Îmi e dor de ea, Kibum.

   — Te cred, zise acesta, strândându-mă și mai tare în brațe. Și mie.

   Un suspin din partea lui mă făcu să-mi dau seama că trebuia să schimbăm subiectul. Mama mea îi fusese ca o mamă adoptivă lui Kibum. Choa – prietena cea mai bună a mamei – murise la naşterea lui Kibum, iar de atunci mama îl trata mereu că pe propriul copil.

   Îmi aduceam aminte de vizitele pe care ni le făcea Kibum împreună cu tatăl lui și de frumoasele momente pe care le petrecusem împreună. Mereu ne-am înțeles bine, chiar dacă eu eram mai mică cu trei ani decât el.

   — Să schimbăm subiectul, zise el, dându-mi drumul din îmbrăţişare. Ce curs ai acum?

   — Dans.

   — Eu am canto, dar ştii cum facem?

   — Luminează-mă! am zis, ridicând o sprânceană.

   — Îmi spui la ce cameră stai şi după ce termin cursurile o șă vin şi o să te scot la o plimbare.

   — Să ştii că nu am apucat să văd tot campusul, deci ar fi mai mult decât perfect. Etajul trei, ultima uşă pe stânga.

   — O să fiu acolo, pitic, spuse el, făcându-mi cu ochiul, apoi se îndreptă către intrarea din partea vestică a clădirii unde se țineau cursurile de canto, în timp ce eu mă îndreptam în partea opusă.

   Sala în care se ţineau cursurile de dans era imensă. Era deja a patra oară când mă aflam acolo. Spaţiul era decorat simplu. Pe cei doi pereţi care dădeau spre estul campusului, şi care formau una dintre muchiile sălii, erau amplasate oglinzi. Oglinzi mari şi strălucitoare. În fața acestora era amplasată o bară orizontală, la înălţimea bazinului, ca cele destinate baletului. Pe ceilalţi pereţi erau amplasate patru ferestre mari şi o uşă care te arunca chiar în mijlocul holului dintre sălile de clasă. Parchetul era format din bucăţi de lemn în nuanţe de negru şi alb, asemănătoare unei table de şah.

   — Tactica perechilor, răsună ecoul vocii profesoarei de dans. Unu. Doi. Trei.

   Minah, profesoara, făcu pauze de câteva secunde în timp ce numără. Muzica porni la cea din urmă cifră a numărătorii. După trei bituri consecutive, noi, elevii am început să ne mişcăm în ritmul muzicii. Era o melodie ritmată, iar Minah dăduse volumul atât de tare încât îmi simţeam vibrând fiecare organ din corp.

   Tactica perechii era un dans rapid cu mişcări energice, unde trebuia să ne schimbăm partenerul de patru ori în cele patru minute ale melodiei. Partenerul meu de început fusese Jay. Un băiat serios, dar zâmbitor, mai înalt cu un cap decât mine şi cu un păr negru ca tăciunele, ridicat în sus, într-o creastă asemănătoarea unui cocoș. Avea trei cercei mici şi strălucitori într-o ureche. Pe jumătate american şi pe jumătate coreean, tipul era un dansator înnăscut.

   Luasem poziţia de drepţi, cu mâna sprijinită în şold, şi cu cealaltă liberă, pe lângă corp. Jay înaintă un pas, punându-şi mâna peste palma care mi se sprijinea de şold. Mă trase aproape, izbindu-mă de pieptul lui. Mă întoarse, forţat şi brusc, într-o piruetă. Mâna liberă îmi ateriza pe umărul lui, în timp ce degetul lui cuprinse gaica pantalonilor mei, întorcându-mă iarăşi cu spatele la el.

   După încă câteva mişcări, urma schimbul de parteneri. Jay îmi prinse mâna într-a lui, strângându-mă tare, în timp ce-mi făcea vând, într-o piruetă, spre următorul meu partener. Mâna lui Suho îmi cuprinse talia de la spate, lăsându-mă în jos, la doar jumătate de metru de podeaua. Genunchiul mi se odihnea pe şoldul lui, iar mâna lui era aşezată pe coapsa mea.

   Când am început să mă ridic, ochii lui negri mă priveau cu seriozitate şi cu o oarecare teamă. Îmi părea că timpul se oprise în loc. Îi simţeam mâna, lipindu-mă de corpul lui. Îi simţeam zvâcnind fiecare muşchi din corp. Tenul îi era mai alb decât de obicei şi îl puteam simţi tremurând.

   — Eşti bine? am întrebat. Vocea îmi fusese atât de joasă încât nu credeam că mă auzise, dar îmi răspunse cu o înclinare a capului.

   Tactica perechilor avea drept scop obişnuirea noastră, a elevilor, cu scena, cu lumea spectacolului. Totul era doar spectacol; săruturi de scenă, mişcări şi ţinute provocatoare. Doar spectacol. Eram învățați că ceea ce se întâmpla pe scenă era doar un spectacol, o piesă de teatru care nu trebuia să aibă legătură cu viața noastra personală.

   Suho îmi prinse, cu tandreţe, mâna într-a lui. Palma i se odihnea pe spatele meu, între omoplaţi, trăgându-mă mai aproape. Simțam ritmul muzicii și stiam că trebuia să facem ce urmau să facă și restul perechilor. Ne-am apropiat repede, atingandu-ne buzele doar pentru o fracțiune de secundă. Eram frați, însă sărutul din a doua strofă era obligatoriu pentru toate perechile.

   — Doamne, rosti Suho evitându-mi privirea. Știu că e exagerat.

   — Nu mai spune!

   — Dacă nu ar fi fost obligatoriu cursul ăsta...

   Mă întoarse cu faţa la el. Ochii lui negri străluceau în lumina soarelui de amiază, care bătea prin ferestrele sălii de dans. Ştiam că se apropia finalul nostru. Mă învârti într-o piruetă, aruncându-mă în braţele următorului meu partener.

   Coatele mi se sprijiniră pe spatele lui Lay. Îmi simţeam mintea încurcându-se şi mai ştiam că asta avea să-mi afecteze dansul. Mi-am scuturat uşor capul, încercând să alung gândurile negre, sentimentele de iubire şi ură pe care le aveam amestecate pentru iubitul meu. Am tras aer pe nas, inspirând puternic, simţind cum plămânii mi se umflă, dilatându-mi cutia toracică, după care am expirat.

    Melodia era una ritmată şi mă bucuram că nu aveam atât de mult contact fizic. Dansam mai mult unul pe lângă altul, însă mişcările erau energice. Îl vedeam cu coada ochiului, în dreapta mea, însă îl vedeam şi în oglindă. Vedeam cum, deşi era în toiul dansului, nu îşi putea lua ochii de la mine, însă nici eu nu puteam să mi-i iau de pe el. Radia precum o bombă nucleară. Admiraţie, teamă, dragoste, tristeţe, fericire, seriozitate, îngrijorare. Toate acestea erau împrăştiate de privirea lui.

   Cu un salt, el ajunse în spatele meu. Mâna lui îmi cuprinse talia de la spate. Nu m-am obosit să-mi cobor privirea, îi admiram muşchii antebraţului şi vena care zvâcnea incontrolabil. Un gol mi se forma în stomac şi pentru o secundă mă simţeam iar a lui şi doar a lui. Îmi fusese dor să-l privesc, să-l strâng în braţe, să-i simt atingerea. Îmi era dor să-i simt buzele. Îl evitasem în ultimele zile, pe el şi pe fraţii mei. Doar cu Tao şi Kai am interacţionat, însă destul de puţin, timpul meu fiind ocupat de pregătirea pentru concurs –pe care aveam de gând să-l câştig. Însă chiar dacă eu îi evitasem, ei erau mereu acolo, în sala de clasă sau în sala de mese, păzindu-mă că nu cumva să mi se întâmple ceva.

   Palma lui Lay mă prinse de şold, strângând cu poftă. Mă ridică rapid de la sol, învârtindu-mă într-o piruetă dublă. Ochii mei nu-i părăsiseră nicio secundă pe ai lui şi chiar dacă nu eram față în faţă, oglinda ne ajuta să menţinem acel schimb de priviri. Mă urmărise pe tot parcursul dansului. Respira greoi, în timp ce o picătură de transpiraţie îi strălucea pe vârful nasului. Am surâs, punându-mi mâinile în jurul gâtului lui. Am simţit cum respiraţia i s-a oprit preţ de câteva secunde. Era mult prea şocat că să răspundă îmbrăţişării. Îl ignorasem şi-l făcusem în toate felurile, însă chiar dacă nu părea, mă duruse la fel de mult cât îl duruse și pe el.

   În cele din urmă, acesta cedă. Îşi ridică mâinile rapid, cuprinzându-mi spatele şi trăgându-mă mai aproape de el. Faţa i se cufundă în scobitura dintre gât şi umăr, nasul lui fiind lipit de pielea mea. Îi simţeam respiraţia fierbinte şi buzele moi, sărutându-mi umărul. Îi simţeam mâinile strângându-mi uşor carnea, transmiţându-mi fiori. Ochii îmi erau deschişi, privind în oglindă persoana din spatele nostru. Sehun stătea rezemat de una dintre acele balustrade pentru balet, privindu-ne. Figura îi era neutră, însă în ochii lui era ceva întunecat.

   Vocea lui Lay mă făcu să-mi abat privirea de la Sehun, făcându-mă atentă doar la el. Se desprinsese din îmbrăţişare, ţintindu-mi figura. Un zâmbet sincer, dar firav, i se aşternu pe faţă. Ochii îi erau plini de admiraţie, de dragoste, de fericire, dar la fel ca mai devreme, puteam distinge în ei o urmă de teamă şi confuzie. Mâna lui se ridică, atingându-mi obrazul.

   — Mi-a fost dor de tine, spuse Lay, mângâindu-mi obrazul cu ajutorul degetului mare.

   — Şi mie mi-a fost dor de tine, dar...

   — Dar ce? întrebă disperat.

   — Dar asta nu schimbă nimic.

   — Trebuia să sper, nu? întrebă, surâzând. Ironia i se simţea în glas. Dar...

   — Dar ce? am întrebat la rândul meu.

   — Pot să te sărut?

   Îi simţisem o urmă de timiditate în glas şi nu eram sigură dacă acea urmă fusese generată de teamă de a-l refuza sau de o altfel de teamă. Un zâmbet îmi lumină faţa şi cu un gest al capului, i-am dat permisiunea. Lay se apropia de mine şi fără să mă gândesc de două ori, mi-am închis ochii, aşteptând momentul sărutului. Îi simţeam respiraţia pe buza inferioară, devenind tot mai puternică întrucât distanţa dintre noi se tot micşoara. Şi se micşoră până când nu mai rămăsese pic de spaţiu. Buzele lui erau fierbinţi şi incredibil de moi şi catifelate. Un fior îmi străbătu şira spinării. Degetele mi se înfundaseră în părului lui, trăgându-l mai aproape. Pieptul mi se lipi de al lui, dorind să-i simt căldură. Mă simţeam din nou iubită şi din nou în siguranţă. Lay adânci sărutul, însă viteza lui era constantă, lentă, însă era plin de iubire, dar şi de respect.

   — Trebuie să plec, am spus, întrerupând sărutul.

   — Nu te las să mai pleci.

  — Trebuie. Am repetiţia finală.

   — Sunt sigur că sunteţi perfecte deja.

   — Întotdeauna e loc de mai bine, am zis, ridicându-mă de pe genunchiul lui.

   — Fetelor, eu cred că o să câştigăm concursul, spuse Hyuna, încrederea simțindu-i-se în voce.

   — Nu ştiu ce să spun, zise Yuri, intervenind. O baladă împotriva melodiilor ritmate a celor de la The Knights of Innocence? Nu prea sunt atât de sigură.

   — Oh, haide! am mustrat-o. Nu mă băgam dacă nu ştiam că avem o şansă. În plus, melodia e foarte bună. Şi nu avem o oarecare baladă, avem o baladă pop cu accente de rock.

   Am dat să continui, însă telefonul meu vibra în buzunarul pantalonilor. Era alarma de la ora cinci după-amiaza, ceea ce însemna că toate cursurile se încheiaseră, iar Kibum avea să vină.

   — Eu trebuie să plec, ne vedem acolo, am zis, luându-mi rucsacul.

   Kibum avea să apară în orice clipă și chiar dacă nu era o întâlnire în acel sens pentru Kibum orice ocazie era una specială, iar eu trebuia să mă pregătesc. Am ales o rochie sport, albă ca spuma laptelui, fără mâneci, lungă până deasupra genunchilor. Volănaşele o făceau să pară copilăroasă, însă, modelul floral ţesut în materialul dantelat îi dădea un aer elegant. Am asortat-o cu o pereche de botine, tip adidas.

   Un ciocănit în uşă se auzi chiar în clipa în care îmi terminasem machiajul simplu, dar elegant. În prag stătea el. Cu spatele drept, cu privirea în faţă, cu zâmbetul cât toate zilele. Purta o pereche de blugi negrii, asortaţi cu o curea din piele. Pe sub sacoul negru, peticit în spiritul modei cu câteva bucăţi de piele albă, şi cu mânecile ridicate până la nivelul coatelor, purta un tricou alb, strâmt, care se mula perfect pe corpul său lucrat.

   — Nu te-am mai văzut de câţiva ani. Erai o copilă neastâmpărată, dar acum? Acum eşti o domnişoară în adevăratul sens al cuvântului. Şi ce domnişoară frumoasă!

   Un surâs îmi scăpă. Îmi luasem telefonul şi închisesem uşa în urma mea, iar în clipa următoare, ne aflam pe aleea din faţa internatului. Kibum întrebă:

    — Întotdeauna ai fost atât de formal? am întrebat, chicotind.

    — Da, dar nu cu tine. Nu obişnuiam să te privesc ca pe o...

    — Femeie? l-am completat.

    — Da. Doar că mereu ai fost fetiţa de care trebuia să am grijă. Dar acum?

   — OK, să lăsăm sentimentalismele. M-am oprit din plâns acum două zile, nu vreau să o iau de la capăt. Trecutul e un subiect sensibil pentru mine.

   —Îmi cer iert..., începu el, dar se opri în clipa în care realiză că atitudinea lui formală nu părăsise terenul. Adică, îmi pare rău!

   — Nu-i nimic, am răspuns pe un ton neutru. Să mergem să ne plimbăm.

   Ieșind pe alee, am cotit pe un drum mic, de mărimea unui trotuar, care trecea chiar pe sub marele stejar ale cărui frunze erau întotdeauna o problemă pentru cei ce curăţau curtea. Puțin mai jos pe acel drum se afla unul dintre cele mai spațioase parcuri pe care le văzusem vreodată.

   Chiar dacă era destul de plăcut afară, începutul de toamnă îşi făcea simţită prezenţa. Iarba începuse să îngălbenească, la fel şi frunzele copacilor. Câteva zeci de bănci erau răsfirate de-a lungul parcului, iar în centrul lui se afla un fel de restaurant, cu o terasă sublimă, cu o fântână arteziană destul de mare şi cu elevi luând masa sau stând la sfat. Însă pe mine mă fascina râul de la marginea parcului.

   Plimbarea noastră se îndreptă într-acolo, chiar pe malul răului Han, unde fusese amplasată o balustradă argintie, cu câteva modele ieşite în relief. Fiecare model reprezenta un dragon. Atmosfera era liniştită, doar vântul formând mici valuri pe suprafaţa apei.

   — Am auzit că vei participa la concursul de la bal, rupse Kibum tăcerea. Cum se numeşte trupa ta?

  — 5 Anaconda Dames, am răspuns cu un zâmbet.

   Fusese ideea Hyunei. Se părea că avea o atracţie ciudată către reptile, în special către şerpi. Bineînţeles, lui Yuri i se păruse un nume deplasat, însă după o supunere la vot, nu mai putuse să se împotrivească.

   —  Am auzit că domnişoara Suki a creat o tradiţie. Clasele mici se duelează pentru un premiu. Încearcă să le dea curajul să lupte pentru ceva.

   — Premiu? Ce fel de premiu?

   — Întâlniri cu foşti elevi, acum celebri, o zi într-un studio profesional de înregistrări, un curs de dans cu un coregraf celebru. Lucruri de genul ăsta, însă am auzit că anul acesta va fi ceva cu totul şi cu totul special.

   — Special? În ce sens? Vreau să ştiu pentru ce mă lupt acolo, am spus, chicotind.

   — Nu ştiu, dar sunt sigur că va anunţa înainte de începerea concursului, doar ca să vă dea emoţii. Unii vor claca din cauza asta şi vor renunţa, alţii...

   — Alţii, ca mine, vor câştiga, l-am întrerupt.

   — De ce eşti atât de sigură? Sunt multe trupe bune.

   — Spun asta pentru că știu de ce sunt în stare.

   — Îmi place felul tău de a gândi, spuse vesel.

   Plimbarea noastră continuă. Ne îndreptaserăm spre sud, pe o alee îngustă. Cotiserăm la dreapta, iar acolo era un mic centru comercial. Magazine peste magazine, restaurante şi cafenele, două săli de jocuri video, o librărie uriaşă şi două cluburi de noapte, toate înghesuite.

Kibum îşi scoase o mână din buzunar, lăsând-o liberă pe lângă corp. Ne opriserăm la o cafenea vreo douăzeci de minute, savurând un cappuccino şi o ciocolată caldă, albă. Vorbiserăm despre multe, dar şi despre nimic în acelaşi timp. Îmi fusese dor de el.

   — Vrei să mergi cu mine la bal? întrebă acesta, oprindu-se şi prinzându-mă de încheietură. Adică... ai spus că Lay nu te-a invitat, şi mai e doar o oră până la bal, şi mă gândeam...

   — Mi-ar face plăcere, am spus, prinzându-i cotul.

   Aş fi vrut să continui şi să-i spun că nu se mai fâstâcească atât, însă m-am oprit. Privirea mi se blocase pe o vitrină. Acolo era o rochie. Neagră, din bumbac egiptean, lungă până la jumătatea coapsei. Bretelele de la spate se încrucişau peste piept, îmbinându-se cu materialul. La o distanţă de aproximativ trei sau patru centimetri deasupra sânilor, rochia era decupata, lăsând la vedere pielea. Sub sâni erau două benzi din dantelă transparentă, la fel şi la baza volănaşelor. Apropiindu-mă de geamul vitrinei, am privit eticheta. Louis Vuitton.

   — Îţi place? întrebă Kibum, din spatele meu.

   — Dacă-mi palce? M-am îndrăgostit de ea. Trebuie să o am!

   — Atunci, haide! Să o cumpărăm.

   — Nu prea cred. Asta doar dacă nu ai ce să faci cu 6.300 de woni*.

   — Păi, din întâmplare, chiar nu am ce să fac cu suma asta. Vino! spuse el, zâmbind. Mâna lui îmi cuprinse încheietura, trăgându-mă după el în magazin.

   Din fericire, modelul de pe manechin era ultimul și era chiar numărul meu. Nu am mai zăbovit, întrucât trebuia să ne pregătim de petrecere. Văzătoarea ne-a împachetat rochia, iar Kibum i-a oferit zâmbitor cardul de credit. El tocmai aruncase 6.300 de woni pentru mine. Ridicându-mă pe vârfurile pantofilor, i-am plasat un sărut pe obraz, mulţumindu-i.

   Curând eram pe holul de la etajul trei al internatului, îndreptându-mă spre camera mea, a cărei uşa era deschisă, iar pe pat şi pe canapea stăteau o blondă, o brunetă şi două şatene, toate cu câte o şuviţă purpurie. Pe podea, chiar lângă pat, se aflau cinci cutii destul de mari, albe. Erau costumele pentru scenă, costumele pe care Ailee şi Daniah le comandaseră de pe internet.

   — Cum aţi intrat aici? am încuiat uşa când am plecat.

   — Suho are o cheie de rezervă, îmi răspunse Hyuna, fluturându-mi cheile în faţă. Cine-i frumuşelul?

   —Fetelor, el este Kibum, un vechi prieten din copilărie. S-a transferat aici recent.

     Kibum își aplecă capul în semn de salut, apoi spuse:

   —  Eu vă las să vă pregătiți.

   Hotărâserăm să ne întâlnim la bal, chiar după concert, care avea să fie chiar evenimentul de deschidere, unde opt trupe aveau să se dueleze.

    Ne aflăm în spatele scenei, aşteptându-ne rândul. Nu mă aşteptam să aveam un designer şi un make-up artist la dispoziţie, ambii băieţi.

   Ne-am pus costumele de scenă –o pereche de jeanşi negri, strâmţi, o bluză, simplă, şi un sacou alb ce se închidea pe interior cu un fermoar. Epoleţii erau formaţi în mici zale pe care fuseseră lipite paiete şi pietre mărunte, din sticlă. Peste sacou, fiecare dintr noi purta o panglică roşie, cusută cu fir auriu şi împodobită cu pietre de aceeaşi culoare ca firul. Aşteptându-mi rândul la machiaj, priveam spre scenă din spatele cortinei.

   — Bună seara, elevi ai Academiei de Arte din Seoul, se auzi vocea ascuţită a domnişoarei Suki. După cum deja ştiţi, în fiecare an trupa câştigătoare beneficiază de un premiu, însă anul acesta, premiul este unul foarte special, spuse aceasta, fiind urmată de sutele de aplauze ale tinerilor. Anul acesta trupa câştigătoare va cânta în deschiderea concertului celor de la SNSD** care va avea loc în două săptămâni.

   Se auzeau aplauzele, fluierăturile şi uneori chiar şi huiduielile elevilor care petreceau în sala de dans. Dorinţa de a câştiga devenise şi mai mare acum. SNSD era una dintre cele mai cunoscute şi populare trupe din întreaga Asie.

   Prezentatorul, un tip scund, dar parcă umflat cu pompa de aer, urcă pe scenă, anunţând începerea concursului. Timpul trecea cu încetinitorul, dar totul decurgea normal. Prezentatorul – pe care aparent îl chema Han Liu – urca pe scenă, prezenta trupa, ura succes, un val de aplauze, trupa cânta, şi prezentatorul urca din nou pe scenă. Mai rămăseseră patru trupe, inclusiv noi, T.K.I., şi trupa lui Lay, care habar nu aveam cum se numea.

   Han Liu îşi drese vocea, spunând:

   — Să le aplaudăm pe fetele de la S.4E, începu el, urmat imediat de un val de aplauze.

   Luminile începură se se joace pe scenă, revărsându-se chiar şi peste marea de adolescenţi petrecăreţi. Fetele de la S.4E – ceea ce aparent era un acronim pentru Sisters forever au părasit scena. Vocea lui Liu răsună iarăşi în difuzoare.

   — Ne apropiem de final oameni buni, zise acesta, şi nu uitaţi, la finalul concursului trebuie să intraţi pe site-ul şcolii şi să efectuaţi sondajul de pe prima pagină. Vă puteţi folosi telefoanele mobile, dar şi cele două laboratoare de informatică de la parter. Trupa câştigătoare va fi desemnată la finalul balului.

  Vocea lui Liu îmi întrerupse din nou gândurile.

   — Următoarea trupă este P.O.K.E.R., Kings of the royal power empire. Asta da nume lung, zise el, chicotind. Trupa este formată din cinci băieţi, proaspăt veniţi la academia noastră. Să-i aplaudăm pe Suho, Xiumin, Tao, Kai şi Lay.

   Un alt val de aplauze umplu sala, iar eu nu m-am putut abţine să nu aplaud la rândul meu, chiar dacă nu mă vedea nimeni. Am tresărit când am simţit două mâini pe umerii mei, însă văzând capul brunet al Hyunei, am răsuflat uşurată.

   — Dă-te mai într-o parte, nu-mi văd partenerul.

   — Partener? Care dintre ei? Suho? am întrebat, ridicând o sprânceană.

   — Da.

   — Te întâlnești cu fratele meu? am întrebat ușor surprinsă.

   — Da. Nu. Nu știu încă. Îți spun când o să fiu sigură.

   Am chicotit, urmărind mai apoi atentă acțiunea de pe scenă. Xiumin începuse să cânte:

„Last night, I saw a star falling from the sky,
My breath froze, I couldn't breath air.
In front of my eyes, everything collapsed."

   Xiumin făcu un pas în lateral, lăsându-l pe Tao în centrul atenţiei. Îşi ridică mâna, lovindu-şi odată pieptul, continuând să danseze şi să cânte.

„All I could see was a muffled black,
It was the dally of your dress,
While you were running barefoot on the hallway."

   Kai se învârti în jurul propriei axe, făcând o piruetă dublă. Ajunsese în faţa celorlalţi, privind mulţimea cu un zâmbet pe faţă. Preluă ştafeta, continuând:

„In the entire universe, there's no other brightest star,
But you are the most oppressor.
When you fell from heaven, you've turned into a black shadow."

   Privind în podea, Suho înaintă. Degetele lui atinseră catarama curelei, executând o mişcare care le făcu pe toate fetele din sală să ţipe, pline de extaz.

„The impact destroyed you, baby,
You're not an entire piece anymore,
I expect you to raise from the dead's world.
But when you'll raise from your coffin, you'll shudder."

   O mână mă bătu pe umăr, chemându-mă la machiaj. Noi eram trupa următoare. Muzica încă se auzea în boxe, tare şi clar. Ei cântau refrenul, împreună.

„You were a queen ever since you were little,
We walked on the corridors, and you were my friend,
Love has increased and we fall in love for each other.
We were expelled and we've housed in a castle.
All I can see now is your dark shadow.
It burns you and surrounds you like a sphere.
Honey, I just wanted to taste you,
You were sweet, but now you're bitter
The color of your love is black, like a nightmare
And it has the taste of bitter blood."

   O pauză de câteva clipe, în care un bit puternic umplu sala, iar apoi vocea lui Lay se auzi  în întreaga încăpere. Deşi stăteam în faţa oglinzii, complet absorbită de modul de lucru al make-up artistului, gândul îmi era doar la cântec. Îl simţeam pe Lay cântând pentru mine, şi aproape că mă durea sufletul.

„You are a glass of a poisoned wine,
I'm sorry for being a dolt,
But baby, I can not help,
That glass belongs only to me.
I asked if you want to be mine,
But you rejected me in front of everyone,
And guess what! I reject your rejection!"

   Totul se derula cu viteza luminii. Băieţii cântau acum refrenul, iar eu şi fetele ne aflăm deja în spatele cortinei, aşteptându-ne rândurile. Melodia lor se terminse, iar ei intraseră în culise. Îl auzeam pe Han Liu cum îi felicita pe băieţi, ca mai apoi să le reamintească elevilor cum se votează.

   Lay se apropie de mine. Purta o cămaşă albă şi o cravată neagră, iar jeanşii şi bascheţii îl făceau să arate ca un licean tipic. Mâinile lui i se ridicară, cuprinzându-mi fața în palme. Nu mai spuse nimic, doar îşi aplecă capul, zdrobindu-şi buzele de ale mele. Erau fierbinţi. Palma mea staţiona pe pieptul lui, simţind fiecare bătaie a inimii.

   — Te iubesc, îmi șopti la ureche, desprinzându-se din sărut. Nu mai stătu pe gânduri şi dispăru în culise împreună cu băieţii.

   — V-aţi împăcat? întrebă Daniah.

   — Em... e complicat. Nu cred, adică nu ştiu.

   — Hotărăşte-te mai repede sau o să ţi-l iau, zise Ailee, chicotind.

   — Vrei să mori sau ce? am întrebat, puțin nervoasă.

   — Şi acum, mă întrerupse Han Liu, le ştiţi şi le iubiţi, patru fete incredibil de talentate şi-au pus capul la contribuţie pentru a da naştere unui cântec legendar, însă ehipa a fost completă doar când nou venită elevă a acestei academii s-a alăturat grupului. Ele sunt 5 Anaconda Dames.

   Cortina se ridică, dându-ne acces către toată sala. Abia acum apucasem să o văd mai bine. Lumini orbitoare, decoraţiuni sclipitoare, elevi cu zâmbetul pe buze, rochiile care mai de care mai scumpe şi mai extravagante, costumele băieţilor erau unele mai elegante şi mai moderne decât altele. Era o adevărată petrecere.

   Muzica începu să se audă în difuzoare.Ailee şi Daniah umblaseră la linia mea melodică, transformând-o într-una puţin mai ritmată, cu bituri puternice.

   Yuri se afla în centrul scenei, iar noi eram răsfirate în jurul ei, stând în genunchi. Fata începu să cânte:

„Once upon a time, a curse was cast,
And now we have to pay the price of happiness.
They left us, they exiled us. The death comes fast. "

   Cu o piruetă, Hyuna îi lua locul lui Yuri. Bruneta începu să-şi cânte versurile:

„My mind goes crazy, I go crazy, everybody's goin' crazy.
She's taking place in my soul; the shadow takes control.
I'm surrounded by death and hate.
Everything is hazy now,
And the shadow takes control,
The shadow takes control."

   Refrenul răsuna puternic în boxe, făcându-mi fiecare organ din corp să vibreze. Fiecare dintre noi cânta, în timp ce ne sincronizăm mişcările de dans.

   Degetele mi se împreunară la spate, în timp ce îmi mişcam şoldurile în ritmul melodiei. O ridicare din piept, jumătate de piruetă, apoi mi-am lăsat picioarele să alunece în direcţii diferite, lăsându-mă să cad în șpagat.

„Now, that I am possessed,
I can see clear the lies that you're telling,
I look at the sky, but it's not blue,
The storm is here.
Around me I hear only criticism.
I'm not crazy, I'm thirsty for revenge,
First I will kill you and then I'll ask you a question:
Do you love me?"

   Formaţia se rupse şi Ailee paşi în faţă, facundu-le cu ochiul celor din public. Daniah o urmă îndeaproape.

„Your secret killed the ones that I loved,
I can not do anything else than to hate you.
If you had told me, maybe I would have saved them,
And in this moment I wouldn't accuse you
That you destroyed my confidence,
So I'm gonna make you feel my pain."

   Daniah ocoli grupul, ducându-se în spate. Era rândul meu să cânt. Biturile melodiei mă făceau în sfârșit să mă simt eu însămi. Degetele îmi trasară conturul coapsei. M-am întors cu spatele, unduindu-mi întregul corp.

"I am the sister of The Devil, and you know it too well,
I want to kill you! Oh, I can not help myself!
Your blood is a sweet taste, honey
While I torture you, we can have a talk.
You told me that you love me, but you lied to me.
You said no,  you said you did it to protect me
But this comes with a price. Please, watch the sunset.
My love, you can not fake love.
You lied to me, but I'm not sad.
But I will bury you into my blood as a reward."

   Îmi mişcam şoldurile în ritmul melodiei și m-am lăsat iarăși să cad în șpagat. Urma ultimul refren.

„Now, that I am possessed,
I can see clear the lies that you're telling,
I look at the sky, but it's not blue,
The storm is here.
Around me I hear only criticism.
I'm not crazy, I'm thirsty for revenge,
First I will kill you and then I'll ask you a question:
Do you love me?"

   Mulţimea izbucni în aplauze, iar tot ce puteam auzi erau strigătele elevilor care umpleau sala. Muzica se oprise, iar cortina se trase, luându-ne vederea şi lăsându-ne în întuneric. Liu anunţă intrarea următoarei trupe, iar eu şi fetele am fugit în grabă la garderobă pentru a ne schimba în rochiile de petrecere.

   Între timp, în spatele cortinei, băieţii de la T.K.I. îşi aşteptau rândul. Şapte în total, cu Sehun la conducere. Costumele lor erau interesante, tip sport, dar elegante, într-o combinaţie de culori clasică: negru şi alb. Doi dintre ei purtau pantaloni scurţi, tenişi și o bluză neagră peste care îmbrăcaseră un tricou alb, inscripţionat pe spate cu literele T.K.I.. Știam de la cursuri că cei dois se numeau Shen şi Xingfu și că veniseră in Seoul din Beijing.

   Alți doi băieți din trupa lui Sehun erau Jin şi Yian. Purtau o pereche de bascheţi albi cu dungi negre, jeanşi şi o bluză largă, albă. Părul roşcat şi ciufulit al lui Jin era prins cu o bandană, în timp ce Yian îşi acoperise părul brunet cu o şapcă. Următorii doi erau S. – era doar iniţială scrisă pe tricoul lui și nu îi știam numele adevărat– şi Jay de la cursul de dans. Amândoi purtau o pereche de pantaloni negri, însă modelul era unul destul de ciudat, fiind o combinaţie între jeanşi şi pantaloni de trening.

   Iar în fruntea lor stătea Sehun. Avea pe el jeanși simpli și un maiou lung, alb, inscripţionat cu numele său, care-i lăsa la vedere braţele lungi şi puternice. La încheietura mâinii drepte purta o bandană. Nu observă că îi priveam, era prea ocupat ca să aplice ultimul instructaj echipei lui.

   Han Liu urcă pe scenă pentru a felicita trupa precedentă şi pentru a le aminti pentru a suta oară elevilor cum se votează. Ieşind din culise, m-am îndreptat spre masa cu băuturi de lângă scenă. Kibum spusese că mă va aştepta acolo, însă nu era nici urmă de el.

   — Şi acum, ultima trupă din concurs. Preferaţii voştri, cea mai iubita trupă din întreaga academie. Să le urăm bun venit băieţilor de la The Knights of Innocence. Haideţi să-i aplaudăm pe Shen, Xingfu, Jin, Yian, S., Jay şi Sehun.

   Dacă mai devreme crezusem că auzisem cele mai puternice aplauze, atunci mă înşelasem. Acum erau asurzitoare, iar împreună cu strigătele şi fluierăturile făceau băuturile de pe masa să se cutremure în pahare. Toată lumea îi adora, era limpede ca apa, iar încrederea mea pierise. Aveau să ne învingă. Ei aveau să-i voteze chiar dacă nu ar fi avut o melodie bună, deşi mă înşelam amarnic.

   Yian fu primul care începu să cânte, urmat de Jay şi Shen la o diferenţă de patru versuri. Biturile erau extrem de puternice, melodia era ritmată, iar dansul lor era unul extrem de energic.

„Oh! Babe! Can u hear me?
I want you to love me right!
Oh! When we met, you told me that I'm a god
You barely managed to tell me you like me,
But all you saw at me were two hot lips
And you could not help yourself to kiss them with passion."

 
Oh, baby! All I could see at you
Were two brown eyes and a supercilious attitude
From heaven I fell for you,
From the peacefully angel I was
I became an idiot and devouring demon
Because you replaced me with another boring guy."

   Pentru câteva secunde melodia fu lipsită de versuri, lăsându-i pe băieţi să danseze, apoi cei şase făcură un pas în spate, lăsându-l pe Sehun în faţă. Toţi cei şapte săriră în acelaşi timp, lovind aerul cu pumnul. Când atinseră din nou scena, Sehun mă zărise. Fixându-şi privirea în direcţia mea, acesta începu să cânte.

"Your eyes are drugs for me,
I got addicted
And only they can soothe my sadness
And my bleeding wounds."

   Două mâini ce îmi prinseseră talia m-au făcut să-mi pierd concentrarea asupra cântecului. M-am întors ca să văd cine era, însă acele buze fierbinţi, prea bine cunoscute mie, m-au făcut să mă calmez imediat. Un sunet asurzitor răzbătu în întreaga încăpere. Am oprit sărutul, uitându-mă spre scenă, mâinile lui Lay trăgându-mă mai aproape de el. Sehun nu mai avea microfonul în mână, obiectul rostogolindu-se acum pe scenă. Brunetul îmi aruncă o ultimă privire, după care se întoarse cu spatele şi părăsi scena, îndreptându-se spre culise. Muzica se oprise, odată cu respirațiile elevilor care îl urmăreau cu privirea.

   —Ce se întâmplă? am întrebat, încercând să-i îndepărtez mâinile lui Lay de pe talia mea, reușind cu greu.

   — Yoon! Unde te duci? întrebă el, prinzându-mă de încheietură, în timp ce încercam să mă strecor în culise. Te duci după el cumva?

   — Da. Acum dă-mi drumul, am zis, lovindu-i mâna.

   L-am lăsat pe Lay să mă strige, în timp ce eu intram în culise. Învârtindu-mă prin cele câteva încăperi de acolo, i-am zărit pe cei şase băieţi, certându-se lângă uşa care dădea în mijlocul campusului.

   —Ce s-a întâmplat? Unde e? am întrebat, apropiindu-mă de ei.

   — Nu e treaba ta, se răsti Yian. Din cauza ta a făcut asta. E doar vina ta. Tu şi jurnalul tâmpit al maică-tii.

   Auzind vorbele urâte la adresa mamei şi tonul plin de ură al băiatului, am simţit cum nervii pun stăpânire pe mine. Făcând un pas către el, mi-am înfipt mâinile în bluza lui albă. L-am împins cu putere, lovindu-l de perete. Yian icni, în timp ce șapca îi pică pe podea.

   — Ascultă la mine, matahală! Dacă mai vorbeşti urât de mama, îţi iau gâtul, am spus, scuipând venin printre dinţi, în timp ce-l mai izbeam odată de perete.

   —Gayoon! am auzit vocea rece al lui Jay. Te rog, dă-i drumul lui Yian.

    Ochii lui albaştri mă priveau cu o furie de nedescris. Totuşi, i-am dat drumul la cea de-a doua rugăminte a lui Jay.

   —Cred că tu şi Sehun ar trebui să vorbiţi. O să-l găseşti în parc, la râu, continuă acesta.

   — Mulţumesc, am spus ieşind pe uşă. Am cotit pe alee, pe sub stejar, grăbindu-mă spre parc. Treceam repede pe lângă copacii înalţi şi băncile frumos lăcuite, îndreptându-mă cu paşi apăsaţi spre râu prin întuneric, unde doar tocurile mele erau singurul sunet.

   L-am găsit pe Sehun stând acolo, rezemat cu coatele de balustradă şi cu privirea în pământ. Am încetinit viteza, apropiindu-mă de el. Cu sfială, am rostit:

   — S... Sehun!? Ce s-a întâmplat acolo? Ce naiba ai făcut?

   — Taci, te rog, doar taci, zise el, vocea lui fiind atât de joasă încât abia putusem să înțeleg ce spusese.

   M-am apropiat de el, ridicându-mi mâna cu teamă. I-am atins umărul, întrebând pe acelaşi ton:

   — Sehun eşti bine?

   — Acum veţi câştiga concursul şi veţi putea ieşi din academie. Trebuie doar să-mi alegi trupa ca dansatori şi vom merge după jurnal.

   — Ce? am întrebat, nevenindu-mi să cred. Cuvintele lui mi se amestecaseră în cap precum o mie de piese ale unui puzzle.

   — Am spus că da. Te voi ajuta să iei jurnalul.

   — D... de ce? am îngăimat.

   — Ţi-l aminteşti pe Chin Bon-Hwa?

   La auzul numelui în faţa ochilor îmi apăru o imagine. Un copil de cinci ani alergând prin toată casa, brunet şi cu zâmbetul cât toate zilele.

   — Verişorul meu?

   — El nu era verişorul tău, aşa îţi spusese tatăl tău ca să pot creşte alături de tine.

   — Aşteaptă. Cum adică ca să poţi? Tu?

   — Gayoon, eu sunt acel Chin Bon-Hwa. Cum altfel să te căsătorești cu mine? Trebuia să mă cunoști mai întâi.

   — Nu. Nu e posibil aşa ceva. Copilul ăla a fost salvat dintr-un incendiu la trei ani. Avea arsuri pe tot corpul. Nu se poate să fii tu... tu nu ai nici măcar o cicatrice.

   — E uimitor ce poate face un transplant de piele, nu?

   — Nu. Nu te cred. E imposibil.

   — Of, oftă Sehun, uitându-se cruciş la mine. Mai ştii când ne jucam pe scări cu borcanul acela plin cu bile? L-ai vărsat, iar eu am alunecat. Am dat cu capul de balustradă, iar tu ai început să plângi. Spuneai într-una: „Oppa, te rog nu muri!"

   —  Nu... Nu e posibil...

   Sehun îşi îndreptă spatele. Cu ajutorul degetelor sale lungi îşi dădu la o parte bretonul de pe frunte şi chiar la baza firelor de păr se vedea o urmă de arsură, iar în acea urmă puteam distinge o cicatrice orizontală.

   — Doamne! am îngăimat, ducându-mi mâna la gură. Chiar tu eşti.

   — Gayoon, căsătoria noastră a fost planificată încă de când noi eram mici. Ştiam asta cu mult înaintea ta, iar când mama ta mi-a trimis scrisoarea cu câteva luni înainte să moară, nu te-am mai scăpat din ochi, nici măcar o secundă. Ţi-ai petrecut copilăria alături de mine, până când...

   — Până când ai dispărut brusc. Mama a zis că ai murit.

   — A fost ideea tatei, la fel ca şi transplantul. Trebuia să fiu un nou eu. Tu nu te-ai fi căsătorit cu cel care credeai că îţi era văr.

   — Nu pot să cred, am zis, rezemându-mă cu fundul de balustradă.

   O bună bucată de timp a trecut până ca eu să rup într-un final tăcerea. Nu reuşeam să asimilez tot ce-mi spusese. Era prea mult pentru mine. Mă simţeam precum protagonista unui film prost.

   — Ai ieşit de pe scenă pentru mine? Puteaţi câştiga, în numele lui Dumnezeu, am spus, încă nevenindu-mi să cred.

   — Da, asta a fost planul. Însă băieţii s-au cam supărat, nu doar că voiau să cânte în deschiderea concertului, voiau să le întâlnească pe fete. De aceea ţi-am spus să-mi alegi trupa ca dansatori.

   — De unde ştii că voi avea nevoie de dansatori?

   —Pentru că eu şi directoarea am plănuit totul.

   — Mama ta? Ea ştie despre jurnal?

   — Nu, i-am spus doar că vrem un premiu mare anul ăsta, aşa că am stabilit detaliile. Totuşi, am ieşit de pe scenă mai repede decât trebuia.

   — De ce?

   Șovăi o secundă. Își mută privirea de la mine la râu, apoi oftă zgomotos.

   — Pentru că... te-am văzut acolo, cu el. A fost a doua oară pe ziua de azi, spuse, fixand valurile cu privirea.

    Lay. Vorbea despre Lay. Fusese a doua oară când mă sărutase în faţa lui Sehun. Prima dată la cursul de dimineaţă şi acum, când el era pe scenă. Să o fi făcut intenţionat? Îmi era cu neputinţă a răspunde. Un gând îmi năvăli în minte, însă nu știam cum să îl exprim.

    — Em...Sehun, tu eşti...

   — Îndrăgostit de tine? termină el întrebarea, zâmbind uşor. Da, răspunse sigur pe sine. Nu credeam că aş fi putut să mă îndrăgostesc așa, dar... Iata-mă! zise, pufnid pe nas.

   Brunetul îşi ridică capul, privind spre mine. Ochii lui negri sclipeau în lumina lunii pline care se oglindea în valurile râului Han, însă îi erau calzi, atât de calzi că erau în stare să-ţi trimită o stare de fericire doar privindu-i. Sehun îşi desprinse mâna de balustradă, prinzându-mi încheietura. Mă trase mai aproape de el, lipindu-mi pieptul de al lui. Se mişca repede, precum un fulger. Mâna care-mi prinsese încheietura se mută pe talia mea, iar cealaltă pe obraz, forţându-mă să-l privesc. Zâmbea, însă puteam distinge o urmă de tristeţe în privirea sa. Aş fi vrut să-l întreb ce face, însă buzele i se lipiră de ale mele.

   Atingerea fu electrizantă, fiori pulsându-mi în întreg corpul. Buzele lui erau fierbinţi precum focul, dar moi precum un fulg de nea. Pentru o clipă, îngheţasem. Mi-aş fi dorit să-l împing de lângă mine pentru că mă gândeam la Lay. Dar cumva, undeva adânc înăuntrul meu, nu voiam să mă opresc. Era acolo ceva ce îmi spunea că acel sărut era cel mai corect lucru din întreaga mea existență.

   Mâna mi se ridică, atingându-i pieptul. Inima îi bătea ca şi când tocmai terminase un maraton, iar căldura ce o simţeam în palma îmi dădea şi mai mulţi fiori, făcându-mă să-mi simt stomacul gol. Sângele mi-o luă la vale în clipa în care el îmi atinse buza inferioară cu limba, cerându-mi permisiunea. Nu am ezitat nici măcar o secundă, iar Sehun zâmbi în sărut pentru câteva secunde. Adânci sărutul, dar fără să-i mărească ritmul. Era la fel de lent precum începuse, şi la fel ca mine, se bucura nespus de mult de fiecare secundă în care buzele noastre aveau contact.

   Mâna ce-mi staționase pe pieptul lui se ridică, sprijinindu-se de gâtul lui şi trăgându-l mai aproape. Unghia mea îi trasa ușor conturul bărbiei. În fundal se auzea vântul şuierând printre ramurile copacilor şi valurile neastâmpărate ale răului Han, însă ele erau doar muzică de fundal. Adevărata magie se petrecea între noi doi. Palma lui îmi strânse carnea, făcându-mă să scap un mic geamăt în timpul sărutului, chiar înainte să se oprească din cauza lipsei de aer.

  Sehun îmi cuprinse bărbia între degetul mare şi cel arătător, forţându-mă să-l privesc în ochi. Îmi trasă conturul buzei inferioare, privind-o cu admiraţie, după care spuse:

   — Întotdeauna m-am întrebat ce gust au buzele tale.

   — Şi? am întrebat cu un zâmbet ștrengar. Ce gust au?

   — Au cel mai divin şi rafinat gust. Sunt precum un tonic preparat din cele mai scumpe ingrediente.

   — Care sunt acele ingrediente? am continuat.

   — O rază de soare, o stea, o bucată din lună. Cele patru elemente ale naturii pentru puritatea lor. Aur şi argint pentru rangul lor nobil, demn de buzele unei regine, şi o bucăţică de întuneric pentru ura ce a luat naştere în sufletul tău, iubito.

Won - moneda Coreei de Sud. Un won este echivalentul a 2,8345 RONI.
SNSD - Girls' Generation este o trupă de fete din Coreea de Sud creată de SMTOWN.