https://youtu.be/10vTJVRcXdk

   Simţeam sub spate pământul tare şi zgrunţuros, zgâriindu-mi uşor pielea prin materialul textil. În aer plutea un miros îmbătător de trandafiri şi levenţică, iar umiditatea din atmosferă îmi transforma procesul respirator într-unul chin cumplit. Pleoapele mi se deschiseră cu greu, iar ochii mei fixară norii negri din înaltul cerului. Un fulger puternic brazdă văzduhul, făcându-mă să îmi închid ochii la loc. Tunetul ce urmă mă făcu să mă cutremur.

   Ridicându-mă în coate, am privit împrejurimile. Stăteam întinsă pe un culoar lung între doi pereţi construiţi prin împletirea crengilor şi frunzelor unui arbust pe care nu îl cunoşteam. Punându-mă în picioare, am încercat să îmi scutur praful de pe pantalonii negri, însă fără să reuşesc. Pulberea era tot acolo. Inspirând adânc, un iz slab de arsură îmi inundă căile respiratorii. Învârtindu-mă în jurul propriei axe am privit pământul care era acoperit un praf de culoare gri închis.

   — Cenuşă? Ce dra...

   O tuse slabă mă făcu să mă opresc în loc preţ de câteva secunde. Mirosul de arsură din aer era destul de puternic.

   Urmând cărarea din cenuşă cu speranţa de a găsi o ieşire, mi-am dat seama că mă învârteam în cerc. Oprindu-mă, am încercat să trag aer în piept pentru a mă calma, însă nu am făcut decât să tuşesc violen. O rafală puternică de vând trecu pe lângă urechile mele, făcându-mă să încremenesc în loc. O şoaptă nedesluşibilă creă un ecou în mintea mea, făcându-mi sângele să înghețe în vene.

   — E cineva? am întrebat, uitându-mă în jur. Alo!? Cine mai e aici?

   — Doar tu.

   Vocea care îmi răspunse venea de undeva din spatele meu. Timbrul îmi părea cunoscut, însă îmi era frică să mă întorc. Nu știam unde mă aflam și nu știam nici peste cine aveam să dau dacă m-aș fi uitat peste umăr.

   — Ai de gând să te uiţi la mine sau nu? Aş cam vrea să plec, știi?!

    Am înghițit în sec, fiindu-mi frică să răspund. Vocea aceea semăna mult prea bine cu a mea. Îmi era frică să mă mişc.

   — Îţi simt bătăile inimii. Parcă ai fi un iepure vânat de un copoi. Credeam că eşti făcută dintr-un material mai tare, puștoaico!

   — Cine eşti? Ce vrei de la mine? De ce sunt aici? Unde anume mă aflu? am cerut eu răspunsuri pe nerăsuflate.

   — Prea multe întrebări, zise vocea plictisită, însă ţi-ai putea răspunde singură dacă te-ai întoarce şi te-ai uita la mine. Deja încep să mă plictisesc, ştii?

   Strângând din dinţi şi ţinându-mi respiraţia, m-am întors uşor pe călcâie. Imaginea se schimbă brusc. Acum, în fața mea se aflau trei culoare mai mici. Deasupra fiecăruia era o arcadă formată din aceleaşi crengi împletite ale arbustului, însă fiecare dintre ele avea câte un simbol. Deasupra celui din stânga, ramurile formau prin împletitura lor modelul unei lacrimi, deasupra celui din mijloc era modelul unei păsări în zbor, iar deasupra ultimului culoar era modelul unei flăcări în care părea să ardă ceva.

   În faţa celor trei coridoare se afla o fată brunetă, suplă, cu o talie de viespe. Tenul îi era alb ca varul, însă machiajul închis la culoare, mult prea gotic, o făcea să arate ca vampirii din filmele proaste americane. Pomeţii îi erau ridicaţi, ochii şi buzele la fel de negre că bezna nopţii. Purta o pereche de pantaloni strâmți, negri, un corset sângeriu care îi scotea pieptul în evidenţă şi o jachetă din piele neagră cu mult prea multe lanţuri şi capse argintii, iar în picioare purta o pereche de bocanci militari. Figura ei îmi era atât de cunoscută încât aveam impresia că mă uitam în oglindă.

    — De ce arăţi ca mine? am întrebat, încercând să găsesc o explicaţie logică pentru imaginea din fața mea.

    — Nu te-ai prins încă?

    — Las-o în pace Rimjah*, o mustră o voce din spatele meu.

    Acea persoană se mişca cu încetinitorul spre mine – îi puteam auzi şi simţi fiecare pas ca un fior pe şira spinării. Aceasta înaintă, trecu pe lângă mine fără măcar să mă privească, însă bătăile inimii mele crescură brusc. Părul îi era lung și drept, brunet și purta o rochie lungă și albă ce se târa prin cenuşa din spatele ei. Când ajunse în dreptul brunetei goth aceasta se întoarse pe călcâie, fixându-mă cu privirea. Parcă mă uitam într-o oglindă doar ca ceva era ciudat. Totul era prea bun la eu cea îmbrăcată în alb. Expresia feţei, postura corpului, totul. Totul era atât de bun în ea, atât de pașnic. Iar la partea opusă se afla bruneta goth, totul la ea era rău, emana ură și violență, părând că are un spirit malefic. Expresia feţei denota dispreț, iar postura corpului scotea în evidenţă aroganța și mândria ei. Iar pe partea cealaltă, parcă formând vârful triunghiului, eram eu, mijlocul dintre două extreme.

   — Cine sunteți voi? Unde sunt?

   — Tot nu te-ai prins, prințesă a umbrelor? întrebă bruneta goth. Și eu care credeam că ești mai deșteaptă.

   — Unde crezi că ești copilă? întrebă fata în alb.

   — Tocmai asta am întrebat și eu acum cinci secunde.

   — Uită-te în jur, copilă! Unde ai putea să fii?

   — Bich*, eu cred că te străduiești degeaba. Puştoaica asta ar fi rămas o prințesă cuminte dacă nu eram eu.

   — Și ar trebui să dau vina pe tine, Rimjah? Ne-a luptat destul până acum. Încetează! Am adus-o aici ca să rezolve problema, nu să o luăm de la capăt.

   — Cum adică m-aţi adus aici ca să vă rezolv problema? Ce problemă?

   — Alege unul dintre culoare și când ajungi la capăt ești liberă să pleci.

   — Dacă ajungi la capăt, continuă Rimjah.

   Ochii mi se măriră și frica îmi deveni tot mai mare.

   — Cum adică dacă ajung la capăt?

   Însă cele două nu răspunseră. Bich, fata îmbrăcată în alb, se îndreptă către culoarul aflat în stânga, cel care avea deasupra lui imaginea lacrimii, în vreme ce Rimjah, fata ce semăna cu întruchiparea răului, urmă cărarea care trecea pe sub arcada ce înfățișa focul. Instinctiv, am înaintat, vrând să intru în ultimul culoar, și chiar dacă fiecare mușchi din corp îmi spunea să continui să merg, creierul îmi spunea să mă opresc, așa că m-am oprit.

   Înainte să fac orice prostie trebuia să gândesc, trebuia să răspund la niște întrebări, nu să mă arunc cu capul înainte ca bolovanul care pică în apă și stropește tot în jurul lui. Unde eram? Cine erau fetele care semănau cu mine și care era poanta cu acele culoare misterioase?

   Mi-am petrecut următoarele minute învârtindu-mă în jurul propriei axe, aruncând cu înjurături în stânga și în dreapta și blestemând faptul că nu eram îndeajuns de ageră la minte ca să îmi dau seama ce se întâmplase cu mine.

   — Pff, am oftat, bine Gayoon. Gândește! Nu fi proastă! Răpită nu am fost, nu? Dacă aş fi fost răpită probabil aş fi fost încuiată undeva cu cineva întrebându-mă unde e inelul.

    Așezându-mă în poziție turcească în fața ultimului culoar, mi-am obligat rotițele să se învârtă mai cu talent, așteptând să îmi pice fisa.

   — Inelul! E ceva legat de inel. Trebuie să fie asta! Hai că pot să fac asta! Hai că pot! Am văzut destule filme polițiste și am citit destule cărți, contiam să vorbesc doar pentru mine. Cum gândesc detectivii? Își pun întrebări. Ce întrebări să îmi pun?

   Am tăcut, începând să mă gândesc la ce întrebări aveam să îmi pun.

   — Deci inelul mă face să devin o adevărată cățea nemernică și nesimțită. Atunci... ce s-a întâmplat înainte să ajung aici?

   Ceea ce era cu adevărat frustrant era faptul că nu îmi puteam aduce aminte nimic chiar dacă mă chinuiam.

   — Ah! am urlat, exprimându-mi frustrarea. De ce nu pot să îmi aduc aminte?

   Un fulger brăzda cerul, urmat de un tunet puternic. Deși îmi era frică de furtunile puternice, nu m-am putut astâmpăra până nu m-am uitat în sus. Pe cerul întunecat, alb-cenuşiu, care aduce a moarte, care parcă prevestea un sfârșit apocaliptic, preț de câteva secunde se ivi o imagine. Nu era colorată și totodată era puțin ștearsă, însă puteam distinge în ea un băiat înalt, zvelt, cu pomeţii ridicaţi și cu buzele micuțe, dar cărnoase. Îmi părea cunoscut. Acesta deschise o uşă, intră într-o cameră curată și frumos amenajată. Se învârti în jurul propriei axe până ajunse într-o cameră de baie pe podeaua căreia era întinsă o persoană.

   Dacă aceasta se putea numi într-adevăr o persoană. Fata era îngrozitor de slabă și părea lovită de o boală cruntă care o afecta din interior spre exterior. Nu îi puteam vedea fața fetei întrucât părul i-o acoperea, dar arata a zombie. Cu încă un fulger imaginea dispăru.

   —Și asta ce mai vrea să însemne? am întrebat, aruncându-mi mâinile în sus în semn de disperare.

    Aşa ceva nu era normal. Imagini stranii nu apăreau pe cer când fulgera, nu? Şi dacă nu, atunci ce se întâmplă cu adevărat şi unde naiba mă aflam? continuam să vorbesc cu mine însămi.

   —Oh, zeilor, spuneţi-mi vă rog că visez, am zis oftând. Dacă toată porcăria asta e un vis, atunci eu pot controla totul, nu? Doar sunt în mintea mea, nu?

   Spuneam toate acele cuvinte cu voce tare pentru că îmi doream să le aud de la cineva, iar cum eu eram singura de acolo, nu prea credeam că aş fi fost în postura în care să le aud de la o altă persoană. Totuşi, jocul de-a convingerea că totul era doar un joc al imaginaţiei nu prea mă ajuta. Totul părea atât de real, mai ales că aveam sentimentul că aş fi ştiut ce însemnau acele simboluri de deasupra celor trei culoare doar dacă mi-aş fi adus aminte ceva din trecut.

   — Trebuie să existe un trecut. Dar care dracului e ăla? am întrebat, ţipând, cu speranţa că totul avea să mi se dezvăluie în următoarele câteva secunde.

   Şi chiar aşa şi fu. Totul mi se dezvălui. Pe cerul de furtună, urmate de câte un fulger mult mai luminos decât ar fi fost normal, apărură diverse imagini. Mai mulţi băieţi şi fete pe care nu îi cunoşteam într-o cantină, o brunetă aruncându-i un pahar de apă în față altei fete, o fată brunetă căzând pe scări, un şarpe negru. Începusem să mă învârt în jurul propriei axe, încercând să văd cât mai multe dintre aceste imagini, care deveneau colore încetul cu încetul, iar odată cu culoarea revenea şi informaţia. Sehun, Lay, Suho, Xiumin, Hyuna, Ailee, Krystal, unchiul, mama, tata, Victoria, inelul, eu, acea eu care o luase razna. O făcusem pe Ailee geloasă, o făcusem pe Hyuna să cadă pe scări, mi-am rănit fraţii, l-am folosit pe Lay, l-am folosit pe Sehun.

   — Deci chiar visez, chiar sunt în mintea mea. OK, şi acum ce fac? m-am întrebat, deşi ştiam răspunsul. Întorcându-mă spre cele trei coridoare, am început să analizez cele trei simboluri. Culoarul din stânga avea deasupra o lacrimă. Acela era culoarul pe unde fata în alb, Bich, înaintase cu ceva timp în urmă.

   — Ce simbolizează lacrima pentru mine? m-am întrebat, aşteptând că tot eu să îmi şi răspund. Înseamna suferinţă și blândețe. Lacrima înseamna ca eu să fiu cea bună, iar dacă o să renunţ la inel, atunci Seungri o să mi-i omoare pe cei dragi. Însă nu aveam de gând să las un lucru atât de oribil să se întâmple.

   Întorcându-mă spre culoarul din cealaltă parte, cel pe unde fata în negru înaintase, am privit cu atenţie simbolul. O flacără în care părea să ardă ceva.  Dar nu m-am îndreptat într-acolo. Vedeam în foc distrugere și umilință, răutate și minciună. Așa că m-am îndreptat către coridorul din mijloc. Voiam să fiu liberă, precum o pasăre a cerului, fără ca acțiunile mele să fie dictate de cineva.

    —  Vreau să fiu liberă, am spus, înaintând pe sub arcadă.

   Gardul acela viu format din ramurile desfrunzite de pe care se desprinsese şi scoarţa era atât de înalt încât nu îi puteam vedea sfârşitul. Aveam impresia că se ducea în nori şi chiar mai sus de ei. Simţeam sub fiecare pas ceva tare şi chiar dacă la suprafaţă se vedea cenuşă, ştiam că dedesubt de aceasta mai era ceva. Aplecându-mă, am scormonit prin rămăşiţele a ceea ce arsese. Prin cenuşă se vedea ceva alb, cu aspect puţin lucios. Apucându-l, l-am ridicat cu grijă, însă i-am dat drumul de îndată ce mi-am dat seama ce era, scoţând şi un ţipăt terifiant pe deasupra.

   — Un os! Un os... Ce dracului caută oase îngropate aici?

   Lăsând osul în urmă, m-am concentrat la drumul meu cu speranţa că acele schelete nu aveau să învie subit, să mă urmărească şi să mă omoare într-un mod sadic. M-am plimbat prin labirint atât de mult încât mă dureau picioarele. Nu aveam ceas, iar cerul era plin de nori negri, aşa că nu mă puteam orienta în funcţie de soare, însă ştiam un singur lucru. Trebuia să mă aşez imediat dacă voiam ca degetele de la picioare să nu îmi pice.

   — Şi unde să mă aşez? m-am întrebat singură, învârtindu-mă în jurul propriei axe în căutarea a ceva unde mă puteam odihni, însă eram blocată. Deasupra cerul şi dedesubt cenuşa care îngropa oase, în stânga şi în dreapta pereţii labirintului.  Eram blocată.

   Un sunet ciudat, ca şi când cineva mi-ar fi suflat în apropiere de ureche, mă făcu să mă întorc. Acum, în spatele meu se afla o bancă, mică, construită din împletituri similare cu cele ale pereţilor labirintului. Şi chiar dacă am privit-o cu suspiciune, nu m-am putut abţine să nu mă aşez pe ea. Picioarele mă dureau mult prea tare. Trebuia să fi trecut câteva ore bune de când intrasem în labirint şi nu aveam idee pe unde mergeam.

   Eram totuşi destul de îngrijorată de modul în care aveam să ies. Eram în propria mea minte pentru că mi se întâmplase ceva rău. Poate că în realitate eram leşinată sau poate chiar mai rău. Poate că acum subconştientul meu se lupta cu viaţa şi cu moartea. Poate că fata în alb era viaţa, poate că fata în negru era moartea și poate că eu trebuia să decid de ce parte aveam să merg. Însă acele simboluri de la intrarea în labirint nu mă duceau exact cu gândul la moarte. Simţeam că se dădea o luptă în interiorul meu. Simţeam ca ceva e în neregulă undeva acolo.

   — Ce s-a întâmplat, Suho?  întrebă o voce cunoscută. Aceasta părea să vină din înaltul cerului, iar ecoul acesteia se răspândi pe culoarele labirintului.

   — Băieţii l-au văzut pe unghiul Seungri. Tocmai a intrat în biroul directoarei împreună cu Knight, răspunse o a doua voce, care se pierdu în spaţiu.

   Eram destul de sigură că cei doi erau fraţii mei, iar dacă mie mi se întâmplase ceva rău, asta însemna că mai mult ca sigur mă aflam la spital şi eram şi mai sigură că nu mă aflam la infirmeria şcolii. Dacă Seungri venise la şcoala nu era pentru că îi părea rău că eu, probabil, mă aflam pe moarte. Mai mult ca sigur venise după inel. Iar dacă Seungri era la școală, prietenii mei erau în pericol. Nu îmi puteam lăsa băieţii să păţească ceva rău. Trebuia să mă ridic, trebuia să continui să alerg prin labirint până când aveam să ies, până când aveam să mă trezesc, să mă fac bine şi să îi ajut să îl învingă pe monstru.

   În secunda următoare începusem să alerg prin labirint ca o bezmetică în căutarea ieşirii. Mi-am dat chiar şi botinele jos şi le-am lăsat în urmă pentru că îmi îngreunau alergarea. Simţeam consistența aspră a cenuşii sub tălpi, iar din când în când, simţeam și oasele îngropate. Alergam de câteva minute bune, însă culoarele păreau că nu se mai termină. Ajunsă la o răscruce de drumuri, ceva îmi atrase atenţia. Pe unul dintre acestea, chiar în mijloc, era aşezată o oglindă cu rama argintie. Părea suspendată în aer, însă m-am îndreptat spre ea.

   — Ce nai...

   Deşi părea o oglindă tipică, normală, fără ceva special, geamul acesteia nu îmi arata reflecţia. Am înconjurat-o de câteva ori, încercând să-i dau de capăt, însă nimic nu părea să fie greşit cu ea –  exceptând faptul că plutea și nu mă puteam vedea în ea. Mi-am petrecut minute bune aşa, până când am început să mă enervez.

   — Oglindă proastă! Ce e greşit cu tine? zbieram înspre obiectul plutitor, însă fără să se întâmple nimic. Trebuie să faci tu ceva. Nu eşti aici doar ca să levitezi ca o idioată şi să mă scoţi pe mine din sărite, am zis, atingând geamul, însă ceva ciudat se întâmplă. Mâna mea dispăru, ca şi când ar fi intrat prin materialul solid.

   Cu frică, m-am aplecat înspre ea, trecându-mi şi mâna cealaltă, pe care totuşi mi-o simţeam. Luându-mi inima în dinţi, mi-am trecut şi capul prin geamul oglinzii. Dincolo de aceasta se afla un alt labirint. Pereţii erau făcuţi din ciment, însă cenuşa nu dispăruse. Vrând să înaintez, să îmi trec şi restul corpului de partea cealaltă, din spatele meu am auzit pe cineva pășind. Întorcându-mă, am văzut, stând pe banca pe care stătusem eu, doi băieţi. Amândoi erau înalţi şi laţi în umeri, cu tenul alb și părul negru ca noaptea. Ambii purtau paltoane negre.

    —Suho! Xiumin! am zis, vocea spărgându-mi spre final.

    — De ce ne-ai făcut asta, Gayoon? întrebară în cor.

    — Ce...

    — De ce ne-ai minţit?

    — De ce ne-ai uitat?

    — De ce ne-ai torturat?

    — De ce ne-ai trădat?

   Întrebările lor veniră una după alta, lovindu-mă în inimă ca un pumnal. Era adevărat. Îi minţisem şi îi trădasem, îi torturasem cu inelele şi îi învinovăţisem pentru ceva care s-ar fi putut rezolva și fără o răzbunare puerilă. Mă alăturasem lui Sehun şi îi uitasem.

   — Băieţi... îmi pare rău!

   — Minţi! spuseră împreună.

   — Nu, chiar nu mint. Îmi pare rău! Îmi cer iertare!

   — De ce ai făcut-o? întrebă Suho, uitându-se la mine cu ură.

   — Am făcut-o pentru că aşa am simţit în acel moment, frate, am început, încercând să nu plâng. Am fost atât de supărată de faptul că mi-aţi ascuns acele lucruri, încât am vrut să vă fac să regretaţi, am vrut să vă arăt ca secretele distrug familia, încrederea, iubirea. Dar am greşit... vă puteam arăta asta prin alte căi, însă eu am ales-o pe cea mai dureroasă. Am vrut... am vrut să...

   Vocea îmi cedase, iar lacrimile îmi inundaseră fata. Ştiam că greşisem şi voiam să îndrept răul făcut, însă puteam face asta doar dacă ieşeam de aici, aşa că, ignorându-mi fraţii, m-am îndreptat din nou către oglindă.

   — Ce faci?

   — Vrei să ne părăseşti din nou?

   — Rămâi aici, cu noi, şi te vom ierta.

   Oferta era una tentantă, însă ştiam că nu e adevărat, ştiam că ei doi erau afară din labirint, nu acolo, chiar lângă mine. Ştiam că totul era vina inelului, iar de data aceasta, chiar aveam să-l înfrâng.

   — Băieţi... suntem toţi în acelaşi joc, doar că suntem la niveluri diferite. Suntem captivi în acelaşi iad, doar că ne confruntăm cu demoni diferiţi. Voi sunteţi demonii mei. Trebuie să vă rezist, trebuie să spun nu. Trebuie să plec de aici şi să-mi cer iertare personal.

   În acea clipă, un zâmbet le apăru pe faţa celor doi. Ochii lor sclipiră, schimbându-se din căprui în violet.

   — Ai trecut de primul test al inelului, Gayoon, spuse Suho.

   —Felicitări! Dar ai grijă, vor mai urma şi altele, spuse Xiumin, înainte să se evapore împreună cu fratele nostru, lăsând în urmă o dâră de fum sclipitor de culoare purpurie.

   Zâmbind în sinea mea, mândră fiind de ceea ce tocmai realizasem, ma-am îndreptat spre oglindă şi am trecut dincolo. Aerul de acolo era mult mai rece, dar la fel de înnecăcios din cauza cenuşii. Răcoarea din aer îmi încetinea mersul, însă tot trebuia să găsesc cumva cea de-a doua oglindă. Asta dacă avea să mă fie una. Xiumin a spus că vor mai fi şi alte teste, teste pe care trebuia să le trec cât mai repede cu putinţă. Iar dacă aveam dreptate, următorul test avea să fie cu Tao și Kai întrucât ei erau următorii pe care i-am rănit cu inelele, însă o voce cunoscută îmi schimbă imediat părerea.

   — Diamantule! strigă vocea, însă nu îl puteam vedea pe Lay nicăieri. Am început să merg mai repede pe culoare, căutându-l, însă pe oricare rută aş fi mers, el tot nu era acolo. Vocea avea aceeaşi intensitate oriunde mergeam, nu slăbea şi nu creştea niciodată, de parcă s-ar fi aflat chiar în spatele meu, însă mă uitasem deja de mai bine de o sută de ori, iar el nu mă urmărea.

   — Ok, sunt în mintea mea. Aminteşte-ţi, Yoon, eşti în mintea ta. Totul se întâmplă aşa cum vrei tu să se întâmple.

   Încercam să mă consolez singură, să mă îmbărbătez, să îmi dau curaj şi să continui să sper că poate aveam să ies de acolo, însă oricât de mult m-aş fi gândit la Lay apărând în faţa mea, el tot nu apărea. Oricât de mult m-aş fi gândit la oglinda care avea să mă ducă la testul următor, nu o puteam găsi sau face să apără de nicăieri în acelaşi mod în care făcusem banca din labirintul trecut să apară.

   În timp ce mă plimbam ca o nebună, încercând să găsesc o rezolvare la problemă, am ajuns la o răscruce. Erau patru culoare, iar cel pe care aveam să îl aleg putea să fie cumva calea de scăpare.

   — Diamantule! se auzi vocea lui Lay.

   De data aceasta intensitatea tonului fusese slabă, însă eram sigură că venise din coridorul din dreapta mea. Aşa că, fără să mă gândesc de două ori, am înaintat pe cărarea îngustă. Nu ştiam dacă mă cuprinseseră emoţiile, dacă aveam frisoane sau dacă chiar era aerul rece, însă simţeam cum îngheţ de frig, începând cu picioarele care-mi umblau prin cenuşă şi cu degetele de la mâini care atingeau pereţii din beton.

   Spre marea mea uimite, culoarul nu mă dusese nicăieri, doar într-o fundătură, pentru că în faţa mea se afla acum un alt perete din beton, înalt până la cer, de care nu aveam cum să trec fără o bormaşină sau un picamer.

   — Jiral hane!* am spus, rezemându-mă cu spatele de zid. Următorul sunet care îmi părăsi gura fu un mic ţipăt şi o înjurătură de care ai mei nu ar fi fost mândri. Trecusem prin zid. Mai precis, căzusem prin el precum un sac de cartofi de parcă materialul din care fusese construit acel perete fusese un material fantomă. Atinsesem multe dintre acele ziduri, iar mâna mea nu intrase prin niciunul.

   Aruncând o privire împrejur am observat că mă aflam închisă într-un fel de paralelipiped. Pereţii reci din ciment mă înconjurau dintr-o parte într-alta, dedesubt cenuşă, deasupra cerul, iar în mijloc se afla o oglindă similară cu cea din primul labirint, doar că era mai mare, iar rama îi era aurie. Apropiindu-mă de ea, am observat cum imaginea cuiva se contura uşor-uşor în oglindă. Era imaginea unui băiat. Imaginea unul băiat de care începusem să mă îndrăgostesc. Părul lui era la fel de negru precum bezna nopţii, buzele rozalii îi erau micuţe, dar pline, ochii la fel de negri precum hainele, iar tenul lui alb ieșea în evidenţă din cauza acestei culori închise, triste, care aducea a moarte.

   — Sehun! am şoptit, ridicând mâna pentru a atinge suprafaţa oglinzii.

   — Diamantule!

   În clipa în care am auzit vocea, m-am întors o sută optzeci de grade cu speranţa că poate nu auzisem bine, însă el era acolo. Lay, cu părul şaten închis, aproape negru, şi îmbrăcat într-un costum alb.

   — Lay!

   — Nu pleca! Nu mă da la o parte din nou din cauza lui.

   — Lay, eu... trebuie să...

   — Nu, nu trebuie. Trebuie să rămâi aici, cu mine, spuse, apropiindu-se. Rămâi şi îţi promit că vei fi din nou fericită. Vei fi cu fraţii tăi şi cu părinţii tăi din nou pentru că aici totul e posibil.

   — Părinţii mei?

    — Da, Diamantule! O să îţi arăt cum să controlezi toate asta, o să îţi arăt că totul e mai uşor decât ai crede, spuse, luându-mi mâna într-a lui şi sărutând-o.

   Atingerea lui era atât de fierbinte încât uitasem de aerul rece care mă înconjura. Îmi dădea impresia că el chiar era acolo. Îşi puse mâinile în jurul taliei mele şi îşi aşeză bărbia pe umărul meu astfel încât să îi simt respiraţia fierbinte chiar pe gât. Un fior îmi urcă pe şira spinării, însă în faţa mea se afla oglinda şi îl puteam vedea pe Sehun chemându-mă spre el.

    — Nu trebuie să te duci cu el, șopti. Ţii minte? Din cauza lui te-ai certat cu Xiumin şi Suho. Din cauza lui i-ai rănit pe cei pe care îi iubeşti, din cauza lui... Rămâi cu mine şi cei pe care îi iubeşti te vor ierta, îmi spuse, întorcându-mă uşor.

   În faţa peretelui, stătea acum un bărbat. Părul îi era brunet, avea cearcăne, iar ochii lui negri denotau iubire şi compasiune, însă costumul lui negru, la patru ace, îi dădea un aer elegant, misterios, dar şi periculos. Tata fusese mereu un bărbat periculos.

    — Tată!?

    — Prinţesa mea frumoasă! zise tata, apropiindu-se. Ultima dată când te-am văzut erai de-o şchioapă, o mică fetiţă năzdravană.

   Nu a trebuit să mă zbat prea mult ca să scap din strânsoarea lui Lay pentru că imediat ce acesta şi-a dat seama ce voiam să fac, mi-a dat drumul. Picioarele m-au purtat spre tatăl meu, care m-a primit în braţele lui. Mi-a sărutat fruntea în timp ce ochii mei au început să verse lacrimi amare de vinovăţie, de dor, de iubire şi de durere.

    —Iar acum eşti o domnişoară frumoasă. Sunt atât de mândru de tine, Gayoon! rosti cald, strândându-mă în brațe. Haide, să plecăm de aici, spuse, prinzându-mă de mână, însă creierul meu funcţiona mai bine decât inima, din fericire.

   Totul era o iluzie, iar eu trebuia să îmi ascult mintea, instinctele, nu hologramele minții mele.

    — Nu, am spus. Nu pot, trebuie să plec... trebuie să plec cu Sehun, am șoptit, trăgându-mi mâna dintr-a lui. În acea clipă, ochii tatei și cei ai lui Lay se făcură purpurii, de parcă sufletele lor s-ar fi contopit cu inelul.

    — Te-am învăţat bine, prinţesa mea! spuse tata. Chiar eşti o fată puternică, precum mama ta şi am vorbit serios, chiar sunt mândru de tine.

   Înghițind în sec și cu lacrimi curgând, am început:

   — Tată, te iubesc și... îmi e atât de dor de tine!

   Bărbatul zâmbi larg, apoi răspunse:

   — Oh, draga mea, știu. Dar adu-ți aminte, voi fi mereu în inima ta, zise, după care dispăru fără urmă.

    —Felicitări, Diamantule! continuă Lay. Ai trecut de testul numărul doi. Mai ai unul singur, dar ai grijă, este cel mai greu.

    — Mulţumesc, Lay! Şi să ştii, chiar îmi pare rău că am fost nevoită să aleg între tine şi Sehun.

    — Ştiu, Diamantule, dar ştii bine că aş prefera să mi-o spui personal după ce ieşi de aici. O să te aştept afară, fii sigură de asta!

   Zâmbind şi ştergându-mi lacrimile, m-am întors cu spatele, mi-am trecut mâna de partea cealaltă a oglinzii şi am simţit cum cineva mă apuca de ea. Curând, a urmat şi restul corpului.

    — Credeam că rămâi cu ei! spuse băiatul care mă prinsese de mână.

    — Sehun! am zis, aruncându-mi mâinile în jurul gâtului lui. Mă strânse tare la pieptul său, îngropându-şi nasul în părul meu. Inima începuse să-mi bată mai tare decât ar fi fost normal şi chiar dacă undeva adânc în mintea mea ştiam că el nu era decât o iluize, o fantasmă, produsul minţii mele, faptul că eram capabilă să-l simt în braţele mele mă făcea să înnebunesc de plăcere. Spre dezamăgirea mea, Sehun se desprinse din îmbrăţişare, mă prinse de încheietură şi spuse:

    — Haide!

    — Unde mergem? am întrebat, urmându-l cu paşi repezi.

    — Trebuie să te scot de aici. Trebuie să te ajut să te trezeşti pentru că se întâmplă lucruri foarte rele în absenţa ta şi doar tu poţi să ne uneşti pe toţi...

    — Stai, despre ce vorbeşti? Sehun! Ce fel de ameninţări?

    — Nu ştiu mai multe decât ştii tu. Ai auzit vocile fraţilor tăi venind de afară, eşti conştientă de ce se întâmplă în jurul corpului tău, dar mintea ta nu răspunde. Ştii că ceva rău se întâmplă, ştii că Seungri a venit la academie şi mai ştii că asta e o mare ameninţare pentru toţi cei pe care îi iubeşti.

   Înghiţind în sec, am dat din cap în semn afirmativ şi l-am urmat pe Sehun. Nu ştiam unde avea să mă ducă, însă ştiam că mă plimbase prin cele mai întunecate unghere ale noului labirint, care avea pereţii nu din ramuri, nu din beton, ci din cristal.

    — Oglinda care o să te scoată de aici se află într-unul dintre pereţii labirintului.

    — Ca la testul trecut? Adică trebuie să trecem de "peretele fantomă"?

    — Nu. Peretele în sine e oglinda, doar că se mută.

    — Cum adică se mută?

    — Adică se mută. Dacă în clipa asta e în partea de vest a labirintului, în secunda următoare va fi în partea de est.

    — Ce? Şi cum se presupune că ar trebui să o găsim daca se mișcă?

    — Tot ce ştiu este că se schimbă din oră în oră.

    — Dar nu avem niciun ceas pe aici. Cum o să ştim când trece ora?

    — De asta sunt eu aici. Să te ajut, îmi spuse, luându-mi fața în palmele lui mari. Buzele pline i se mişcau nonşalant în timp ce vorbea, iar asta nu făcea decât să mă hipnotizeze. Voiam să le ating, însă în clipa în care degetele mele ajunseră atât de aproape de faţa lui încât îi puteam simţi respiraţia, Sehun mări tonul, smulgându-mă cu forța din visare.

    — Gayoon! O să avem timp de asta după ce o să ieşi de aici, îţi promit, îmi spuse, privindu-mă în ochi. Puteam citi în oceanele lui nege teama, dar şi iubirea. Acum trebuie să fii atentă la ce am să-ţi spun, OK?

    —Da, bine! am spus hotărâtă.

    — Trebuie să faci să apară un ceas şi pentru asta trebuie să te concentrezi. Închide ochii, îmi zise, iar eu urmam întocmai spusele lui. Gândeşte-te la un ceas, mic, cât de mic posibil pentru că nu eşti capabilă să materializezi lucruri mari. Un ceas mic, de mână. Gândeşte-te că e la mână, ta, vizualizează-l! Gândeşte-te doar la el!

   Deşi încercasem să fac tot ceea ce îmi spusese Sehun, ceasul tot nu îmi apărea la mână. Trecuse o vreme destul de lungă, iar eu nu reuşeam sub nicio formă, până în clipa în care o pereche de voci cunoscute veni din neant.

    — L-a atacat pe Yian! O să plăteşti pentru asta, Suho!

    —O să ne atace pe toţi în curând. Chiar şi pe mine. Crezi că îl pot controla? Crezi că se poate vorbi cu el? Eşti un prost dacă tu chiar crezi asta!

    — Încetaţi! am auzit vocea lui Sehun, formând un ecou care dispăru subit.

   Panica mă cuprinse cât ai bate din palme. I-am aruncat o privire disperată fantasmei lui Sehun.

    — Trebuie să reuşeşti! Haide!

    Închizându-mi ochii din nou, nu reușeam să mă concentrez. Eram mult prea panicată că prietenii mei aveau să fie atacaţi. Îi iubeam prea mult ca să las să li se întâmple ceva. Dar brusc îmi pică fisa. Nu trebuia să mă concentrez neapărat pe ceas, trebuia să mă concentrez pe ce simțeam pentru a materializa un ceas cu scopul de a-mi atinge ţelurile.

    — Ai reuşit! spuse Sehun.

   Deschizând ochii, mi-am privit încheietura. O cureluşă din piele de care era ataşat cadranul auriu al unui ceas cu două limbi şi fără cifre îmi trona frumos la mână, însă brunetul care fusese la doi paşi în faţa mea acum câteva clipe nu mai era. Sehun dispăruse.

    —Sehun! am strigat, iar vocea mea formă un ecou printre culoarele labirintului. Niciun răspuns. Începusem să mă panichez. Chiar dacă portalul se schimba din oră în oră, cum aveam să ştiu unde se afla în clipa de fată? Era imposibil. Avem şanse de unu la un milion să găsesc oglinda din perete din pură întâmplare. Aveam nevoie de un plan, aveam nevoie să gândesc. Aş fi încercat un calcul matematic, însă nu ştiam ce formă avea labirintul. Aş fi putut să mă aşez la mijlocul unei laturi şi să aştept până când avea să apară, dar nu ştiam nici lungimea unei laturi, nici unde era mijlocul vreuneia dintre ele şi nici nu ştiam dacă oglinda avea să apară fix la jumătatea laturii.

    — Ce mă fac? am întrebat în şoaptă, rezemându-mă cu spatele de unul dintre pereţii labirintului. Simţeam cum lacrimi fierbinţi începuseră să mi se prelingă pe obraji. Plângeam. Plângeam cu suspine, întrebându-mă cum aveam să ies din propria mea minte.

    — Doar dintr-atâta eşti? se auzi o voce rece şi puternică. Ridicându-mi capul am văzut-o pe fata îmbrăcată în negru, cea de la începutul primei probe, unul din eurile mele, acel eu stăpânit de inel, acel eu pe care nu aveam să-l mai urmez vreodată, acel eu pe care voiam să îl controlez.

    —Ce vrei, Rimjah?

    — Ce vreau, Jae? Să te trezeşti odată ca să poată fi totul ca la început. Să pot să fac ce vreau pentru că atâta timp cât eşti închisă în propria minte, iar corpul tău e încremenit într-un pat, eu nu pot face nimic.

    — Nu ai să faci nimic, Rimjah. Nu o să te las să mă omori din nou.

    — Dar nu te-am omorât. Şi nu e vina ta ca trupul tău e atât de fragil. Dacă ai fi mai puternică, dacă nu te-ai fi lăsat dominată de umbre poate că acum ai fi putut să te aperi de Seungri.

   La auzul numelui unchiului meu, ceva explodă în mine. Muşchii picioarelor mi se încordară. Eram fată în faţă cu Rimjah, față în faţă cu cea care mă adusese aici şi tot ce voiam să fac era să o pocnesc în mutra ei machiată. Pumnul mi se încleştă. Îmi ridicasem braţul şi îi ţintisem obrazul, însă nu lovisem nimic, căci Rimjah dispăru lăsând în urmă un fum negru. O înjurătură îmi scapă printre buze în clipa în care m-am rezemat de perete, încercând să găsesc o cale de a ajunge la portal.

    — Asta e! mi-am spus, începând să alerg prin labirint. Trebuia să ajung într-una dintre extremităţile labirintului, şi, deşi credeam că pereţii din cristal aveam să mă încurce, aceștia îmi erau de fapt foarte utili. Puteam vedea cu ajutorul lor reflecţiile fundăturilor sau ale următoarelor drumuri pe care trebuia să le urmez. Alergasem ca o nebună într-o singură direcţie, iar într-un final eram destul de sigură că ajunsesem la una din laturile labirintului pentru că nu reuşeam să găsesc nicio altă cale să trec dincolo.

    Atingând peretele cu mână am încercat să fac portalul să apară, la fel cum făcusem şi cu ceasul de la mână, însă nimic. Încercam iar şi iar şi iar, însă nimic.

    — De ce nu merge? am ţipat, lovind cu mâna peretele de cristal. Un clinchet puternic răsună în labirint.

    — Chiar dacă eşti în mintea ta, asta nu înseamnă că poţi manipula totul, se auzi o voce blândă din spatele meu.

    — Bich! am spus, cu speranţă în voce. Era celălalt eu al meu, partea bună care supravieţuise. Ajută-mă!

    — Asta şi fac. Ascultă-mă cu atenţie, Jae, nu avem mult timp. Oglinda din perete se mută din oră în oră doar pe pereţii de exterior ai labirintului. Tu ai ajuns în capătul de est al labirintului. Oglinda a fost aici acum jumătate de oră, acum este în partea de vest, dar o să dispară curând.

    — Unde o să apară? Sud sau nord?

    — Nu ştiu, de asta trebuie să ajungi într-una dintre părţi în mai puţin de o oră. Dacă ajungi în nord şi ea e în sud, mai aşteaptă o oră, dacă ajungi în nord şi ea e în nord începe să cânţi. Geamul oglinzii o să devină purpuriu pentru că altfel nu îl vei deosebi de peretele în sine.

    — Ce fac dacă mă pierd? am întrebat-o, însă dispăruse, lăsând în urmă o dâră de fum alb. Mulţumesc pentru ajutor! am zis, pe jumătate mulţumită şi pe jumătate sarcastică.

    Cum aveam să mă orientez în labirint? Dacă mă pierdeam riscam şi şansa de a ieşi de acolo cât mai curând. Închizându-mi ochii, m-am concentrat pe a simţi în palmă un obiect mic, rotund, format dintr-un ac, un magnet şi nişte indicatori. Aveam nevoie de o busolă. În clipa în care am deschis ochii şi am văzut obiectul în palmă, am luat-o la fugă. Ceasul îmi spunea că mai aveam în jur de o oră, mai mult sau mai puţin, ceea ce însemna că trebuia să ajung acolo cât mai devreme posibil. Şi aşa am pornit către nord.

   Culoarele erau lungi şi întortochiate, făcându-mă să mă întorc pentru a găsi altă cale. Eram nervoasă, iar asta îmi distrăgea atenţia într-un anume fel întrucât nu mai eram chiar atât de atentă la reflexiile din oglinzi.

    — Grozav! Şi acum ce? M-am întrebat cu voce tare. Mă împotmolisem.

   Trebuia să mă întorc. Ceasul parcă îmi ticăia în urechi, iar busola îmi spunea că o luasem prea înspre vest, aşa că a trebuit să mă întorc. Am repetat procedurile de mai bine de o mie de ori, iar timpul meu aproape că ajunsese la sfârşit, dar în final ajunsesem acolo. Ajunsesem la peretele de nord al labirintului. Ceasul arata o oră trecută. Nu ştiam dacă oglinda apăruse în partea de nord sau nu, dar un lucru ştiam sigur. Trebuia să cânt.

    — Şi ce ar trebui să cânt? M-am întrebat cu voce tare. Bich nu îmi spusese ce să cânt, îmi spusese doar să cânt.

"Din negura timpului a răsărit.
Ocean nemărginit de sentimente,
Suflet de toată lumea duşmănit..."

   Ca prin minune, ecoul vocii mele răsună printre coridoarele labirintului, însă ceva îmi spunea că era mult mai mult decât un ecou.

"Fragmente din trecut, false momente,
Macabre amintiri, spirit de umbră lovit.
Şi false complimente."

   Mergând în dreapta pe coridor puteam auzi mult mai clar ecoul. Cu cât cantam mai mult cu atât mai puternic era acesta.

"O umbră semi pură, durere şi voinţă,
Război etern al minţii, nemuritoare fiinţă..."

   Acestea fură ultimele versuri pe care apucasem să le cânt înainte ca o porţiune dreptunghiulară din peretele de cristal din fața mea să se facă uşor purpuriu. Fără să mă gândesc de două ori am păşit înainte prin sticla mov. Decorul se schimbase. Acum eram în fosta mea cameră, în camera în care îmi petrecusem copilăria, în camera care îmi lipsea enorm de mult. Rimjah stătea întinsă pe pat, privindu-și unghiile date cu ojă neagră, în timp ce Bich dădea ture nervoasă prin cameră.

     — Vrei să îmi faci gaură în podea? am întrebat, surâzând puţin.

    — Ai reuşit! spuse fata în alb.

    — Te îndoiai cumva? am întrebat-o.

    — Da, chiar se îndoia, răspunse Rimjah.

   Dându-mi ochii peste cap, am întrebat:

    — Care e următorul test?

    — Nu mai este niciun test, răspunse Bich. Ai terminat. Ai trecut de ele.

    — Şi atunci de ce nu m-am trezit? Voi de ce mai sunteţi aici?

    — Pentru că înainte să pleci trebuie să o iei pe una dintre noi cu tine. Cea pe care o atingi prima va pleca, cealaltă va rămâne captivă aici, fără să te deranjeze vreodată, spuse Rimjah.

   Ambele fete îşi întinseră mâinile înspre mine. Aşteptau să fac o mişcare, aşteptau să aleg pe cineva, însă eu ştiam mai bine că nu aveam să o aleg pe una sau pe cealaltă. Dacă o alegeam pe Bich aveam să fiu bună, vulnerabilă, aveam să mă las dominată de sentimente de acum înainte. Dacă o alegeam pe Rimjah aveam să devin rea, aveam să devin necruţătoare, rece, fără să-mi pese de cei pe care îi iubeam atât vreme cât izbuteam să îmi ating ţelurile. Mama m-a învăţat un lucru: nu se putea bine fără rău, dar nici rău fără bine.

   Mâinile mele se ridicară și coborâră apoi cu viteza unui fulger, atingându-le pe fete în acelaşi timp. Acestea deveniră uşor translucide în timp ce se apropiau de mine. Apoi ca prin minune simţeam că totul e la fel. Că sunt din nou eu, întreagă, cu toate doagele la cap – şi la inimă.

   Încă nu mă întorsesem la realitate. Eram încă în mintea mea, iar asta însema că mai trebuia să fac ceva. De sub uşa care dădea în holul de la etaj se vedea o lumină puternică.

   — Asta e! am zis entuziasmată. Nu am mai stat pe gânduri, am alergat spre uşă, am rotit clanţa şi am împins în exterior. Lumina deveni atât de puternică încât ochii mi se închiseră, iar când se deschiseră, aceştia se holbau la un tavan alb.

   —S-a trezit! strigă o voce cunoscută. Camera fu invadată de zgomote de uimire şi veselie, iar raza mea vizuală fu acoperită de capetele mai multor persoane.

_______________________________

Bich este cuvântul coreean pentru lumină.
Rimjah vine de la guhrimjah care înseamnă umbră, iar Jae înseamnă cenușă.

Jiral hane - rahat

P.S. Sper să vă placă trailerul, am lucrat ceva timp la el. De asemenea, în gif și în picspam sunt portretizate momente ale lui Yoon în labirintul minții ei.