Întunericul se extindea în jur fără oprire, iar totul devenea din ce în ce mai rece. Îmi simţeam fiecare părticică din corp răcindu-se cu fiecare secundă trecută şi începeam chiar să îmi pierd simţul tactil. Încremenisem, plutind în vid, într-un neant negru ca funinginea. Unde mă aflam?

   — Alo! am reuşit să îndrug, un ecou fulgerând prin beznă. E cineva?

   Nu mă aşteptam să primesc vreun fel de răspuns. Și nici nu primisem. Unde mă aflam? Ce era locul acesta? Murisem cumva şi ajunsesem în iad? Pentru că eram destul de sigură că raiul nu arată aşa.

   — Unde mă aflu?

   De undeva din întuneric, un sunet puternic ajunse la mine. Era asemănător unei voci piţigăiate într-o sală imensă şi goală, dar se amplifica cu fiecare secundă trecută.

   — Aaa! am început să ţip, acoperindu-mi urechile cu mâinile, dar în zadar. Simţeam cum capul meu începea să ardă, venele îmi pulsau şi tare îmi era frică că aveau să explodeze în orice secundă. Dar ce era şi mai ciudat era senzaţia de greaţă pe care o aveam. Ceva voia să iasă şi de fiecare dată când deschideam gura, încercând să dau totul afară, nu se întâmpla nimic.

   — Yoon, cum ai putut să ne faci asta? Suntem fraţii tăi, am auzit vocea lui Suho. 

   — Vreau să plec, se auzi și vocea Laennei care plângea.

   — Yoon, dă-ne drumul!

   — Nu pot, m-am trezit ţipând. Nu ştiu cum.

   — E vina ta, începu iar Suho. Dacă Hyuna va muri va fi doar vina ta. Dacă i se va întâmpla ceva, tu nu vei mai fi sora mea.

   — Nu. Suho! Nu! Lasă-mă în pace!

   Începusem să plâng, şiroaie de lacrimi fierbinţi curgând la vale pe obrajii mei îngheţaţi. Cum de puteam să-i aud? Eram singură, nu mai era nimeni acolo cu mine.

   — Te urăsc, Yoon!

   — Am făcut totul pentru tine, iar tu ne-ai aruncat ca pe nişte cârpe folosite. Te urăsc! Tu nu mai eşti sora mea.

   — Îmi e frică, se auzi iar Laenna. Vreau să plec!

   — Nu! Încetaţi! Tăceţi din gură! Tăceţi! Linişte! Faceţi linişte!

   Ajunsesem să zbier ca o nebună în întuneric. Capul mă durea, la fel ca fiecare muşchi din corp. Mutându-mi mâinile de la urechi, mi-am atins faţa, dând frâu liber lacrimilor, dar nu erau lacrimi obişnuite. Nu erau sărate, erau amare, pline de durere, tristeţe şi frica de a-mi pierde fraţii, dar cel mai important, nu erau transparente. Culoarea lacrimilor mele era întunecată, roşie. Plângeam cu lacrimi de sânge.

   — Aaa! un ţipăt îmi părăsi gura. Sunetul lovi întunericul, făcându-l să se spargă, la propriu, precum o oglindă, în mii de bucăţi, iar în locul lui o nouă cameră prindea contur încetul cu încetul.

   Mă holbam la un tavan în formă de cupolă, pictat în culori aprinse, care îi înfăţişa pe zeii Cheonha Daejanggun şi Jiha Yeojanggun* purtând o luptă în curtea unui palat. În jurul meu se întindea o sală imensă cu multe paturi și aşternuturi albe aşezate de-o parte şi de alta a încăperii.

   —Gayoon! am auzit o voce venind de undeva din dreapta mea. Tonul nu fusese atât de ridicat, însă tot simţeam că îmi găurea cutia craniană precum un burghiu posedat de un spirit răzbunător.

   — Hei, uită-te la mine, continuă vocea.

   Aplecându-mi privirea înspre sursa sunetului, un cap negru şi o fată palidă răsăriră în faţa ochilor mei. Era Sehun, mai alb decât îl văzusem vreodată, iar în spatele lui se aflau fraţii mei, Xiumin şi Suho. Ridicându-mi palmele, mi-am privit mâinile. Nu erau pătate de sânge, dar îmi lipsea inelul.

   — Yoon, începu Xiumin, aşezându-se lângă mine pe pat. Cum te simţi? întrebă acesta rece.

   — Ameţită. Și parcă îmi bate cineva un cui în cap. Ce s-a întâmplat?

   — Ai leşinat, răspunse Suho, la fel de rece ca și fratele său.

   Privirea lor era de gheață, sfidătoare, iar eu mă simțeam mizerabil să stau în fața lor după tot ce făcusem.

   — Hyuna! Unde e Hyuna? am întrebat, aducându-mi aminte de imaginea brunetei zăcând într-o baltă de sânge.

   — Vara mea a fost dusă la spitalul din centrul oraşului. I s-a oferit primul ajutor aici, dar era mult mai grav decât credeau medicii, mă lămuri Sehun.

   — Vara ta? Hyuna e verişoara ta? am întrebat, confuzia citindu-mi-se pe chip. De ce nu mi-ai spus până acum?

   — Nu m-ai întrebat. Și nici nu mă înţeleg prea bine cu ea.

   — E bine?

   — Nu, nu e bine, Gayoon. Hyuna e în comă. Nimeni nu ştie când se va trezi. S-a lovit grav la cap în timpul căzăturii, spuse Suho disperat.

   Simţeam cum lacrimile stăteau să-mi dea pe afară. Hyuna era în comă, şi era doar vina mea. Cum putusem să fac aşa ceva? Nu vrusesem să se ajungă la așa ceva.

   — Cât timp am fost leşinată? am întrebat, încercând să schimb subiectul.

   — Câteva ore, răspunse Xiumin.

   Apele se liniştiseră, băieţii se reîntorseseră la cursuri, iar înainte de închidere, Lay venise să mă viziteze. Nici măcar nu am reuşit să-i spun să plece, nu am reuşit să-i spun nimic din ce s-a întâmplat, dacă eram bine sau nu. Nu i-am spus nici măcar un cuvânt. Nu m-am împotrivit nici atunci când mi-a sărutat fruntea. În faţa ochilor mei vedeam doar sânge, auzeam doar vocile fraţilor mei, spunându-mi că mă urăsc, iar de simţit? Simţeam fiorul morţii urcând pe şira spinării, făcându-mi sufletul să paralizeze. În ce mă transformasem? O criminală? Eram într-adevăr o criminală?

   — Gayoon! o voce joasă, şoptită, sparse tăcerea din aripa spitalului –  unde fusesem forţată să-mi petrec următoarele douăzeci şi patru de ore. Vocea aparţinea unui băiat pe care obişnuiam să-l numesc Sehun, un prieten din copilărie, un prieten mult prea apropiat pentru care începusem să simt anumite lucruri, un prieten care trebuia să-mi devină soţ. Pe exterior era acelaşi. Haine închise la culoare, părul şi ochii negri că bezna nopţii. Un cavaler al întunericului. Un cavaler al morţii, însă nu am crezut niciodată că moartea avea să se transforme în lumina de la capătul tunelului. Asta să-mi fi fost salvarea? Moartea? Aşa au fost şi părinţii mei salvaţi?

   Sehun se aşeză pe marginea patului, trase aer adânc în piept, închise ochii preţ de o secundă, apoi mă întrebă:

   — Cum te simţi?

   Ceva în vocea lui se schimbase. Nu mai era Sehun cel dulce, cel protector. Se afla într-un mod defensiv, ca şi cum ceva îl reţinea să-şi arate adevăratul eu în faţa mea. Sehun nu mai avea încredere în mine.

   — Rău, am răspuns, evitându-i privirea. Din ce în ce mai rău.

   Un moment de tăcere umplu camera, învăluind-o cu ceva ce numeam eu o situaţie stânjenitoare. Dar era mult mai mult de atât, era o situaţie în care fiecare dintre noi încerca să scoată ceva din interior, ceva mare. O mărturisire? O scuză? O încercare de a ierta ceva anume?

   — Asta îţi aparţine, sparse el tăcerea. Din buzunar scoase o bijuterie în formă de cerc, ornamentată cu o piatră mov. Inelul meu.

   — Nu. Nu vreau să-l văd. Ia-l de lângă mine, am spus, dându-mă mai într-o parte.

   — Nu pot. Este al tău te drept.

   — Nu. Sehun! Te rog, ia-l. Aruncă-l în rău, îngroapă-l, topeşte-l. Nu-mi pasă ce faci cu el, doar ia-l de lângă mine, am rostit totul dintr-un foc, ca şi cum forţele mi-ar fi revenit pentru o secundă la locul lor.

   — Nu!

   Asta fu tot ce spuse înainte să se ridice, să-mi întoarcă spatele, să plece şi să trântească uşa după el, făcând ca un ecou ce-mi îngheţa măduva în oase să răsune în încăpere.

   Pe măsuţa de lângă patul meu, chiar în lumina lunii pline care intră prin ferestrele mari de pe partea opusă a camerei, ametistul strălucea mai puternic ca oricând. Puteam să simt ce vrea piatra. Voia să-mi îndeplinească cele mai întunecate dorinţe. Voia să mă ajute să mă răzbun, şi nu mă lăsa să refuz. O simţeam, chemându-mă spre ea, chemându-mă spre moarte, dar nu spre moarta mea, ci spre a altora, mă chema la ea. Voia să mă folosească pentru a vărsa sânge, căci avea nevoie de ură şi furie cu care să se hrănească, iar ea nu colecta aceste sentimente doar de la mine. Nu le mai colecta doar de la mine, nu când a simţit puterea sufletelor fraţilor mei. Şi acum... acum voia mai mult.

   Întinzându-mi mâna către noptieră, am apucat inelul şi nu m-am putut abţine să nu-l privesc pentru o clipă. Era atât de strălucitor, de frumos, dar în acelaşi timp era o unealtă a răului, o unealtă malefică care mă controla, iar asta nu era decât o dovadă a caracterului meu slab, infectat cu minciuni şi înjunghiat cu prea mult amor orb.

   Ca şi cum ar fi fost un magnet, inelul îmi alunecă din mână, în jos pe inelar, iar puterea lui se scurse în corpul meu, prin vene, circulând odată cu sângele, afectându-mi atât inima cât şi creierul. Nu îmi puteam controla propria minte, dar nici sentimentele. Devenisem din nou marioneta răului, sursa de energie a blestemului aruncat cu mulţi ani în urmă.

   Îmi petrecusem ultimele douăzeci şi patru de ore în aripa spitalului, holbându-mă la pereţi şi ei la mine. Am avut impresia că o să înnebunesc, asta până când Tao, Kai  și Xiumin au venit în vizită, aducându-mi temele. Domnişoara Suki voia ca la următoarea oră, fiecare dintre noi să-i prezinte un cântec, versuri şi linie melodica. Nu am crezut că era o temă ieşită din comun, însă faptul că în versuri eram nevoiţi să descriem o altă persoană importantă pentru noi, făcea totul mult mai greu, dar şi mai special în acelaşi timp.

   — Yoon! o voce rece îmi întrerupse şirul gândirii. Eşti gata?

   În pragul uşii de la intrare stătea un băiat lat în umeri, cu puţin mai înalt ca mine. Părul şaten îi era pieptănat într-o parte, iar bretonul lui avea şuviţe verzi.

   — Da, Xiumin. Sunt gata.

   Rămăsesem îmbrăcată în hainele cu care ajunsesem în aripa spitalului, motiv pentru care trebuia să mă întorc în camera mea, escortată de fratele meu. Ajunşi acolo, mi-am făcut cel mai rapid duș din lume, apoi am îmbrăcat o pereche de pantaloni albi, cu talie înaltă, cu corset strâmt, dantelat şi un sacou, ambele albe, iar în picioare mi-am pus o pereche de botine cu toc pătrat. Mă îmbrăcasem ca pentru o înmormântare. Oare subconştientul meu ştia că avea să se întâmple ceva rău?

   Luându-mi cărţile şi câteva partituri mai vechi pe care le-am îndesat în geantă, alături de încă două dintre inelele pe care le găsisem în cutia mamei, m-am îndreptat împreună cu fratele meu către intrarea în şcoală. Ca de obicei, elevii patrulau holurile, care mai de care îmbrăcaţi cât mai sofisticat, cu haine cât mai scumpe şi cu look-uri cât mai ieşite din comun. Extravaganța lor ieşea în evidenţă, contrastând cu vechimea locului. Combinaţia dintre arhitectura tradiţional asiatică şi cea specifică Regatului Unit al anilor 1840-1850 dădeau locului o aură aparte. Nu era doar o şcoală de arte, era o adevărată fortăreaţă ce îmbina culturile a două lumi diferite, vechi de sute de ani, cu modernitatea şi nebunia zilelor noastre.

   Clasa în care domnişoara Suki îşi făcea veacul se afla la etajul doi, undeva în capătul culoarului, iar drumul până acolo era plin de trepte. Văzându-mă că tremur, Xiumin mă prinse de cot, ajutându-mă să urc scările. Eram încă slăbită.

   — Aşezaţi-vă odată şi faceţi linişte, spuse domnişoara Suki, trântind uşa în urma ei.

   Pentru o profesoară care preda unei întregi clase pline de copii cu aspect de extraterestru, profesoara arata mai mult decât normal. Părul scurt şi blond îi atârna până în zona bărbiei, cămaşa albă îi era îndesată în jeanşii negri şi strâmți pe care îi asortase cu o curea din piele şi o pereche de pantofi cu toc cui, tot negri. Dar pentru cineva care se îmbrăca normal, personalitatea ei făcea cât toate ţinutele elevilor din clasă.

   — Jin, Yian, Xingfu, Se Yi, Daniah, Lay, Minah, Sohee, Lay şi Gayoon. Ultimul curs de astăzi îl aveţi tot cu mine. Aştept tema pe catedră.

   — Dar, am început eu, domnişoară, eu în această dimineaţă am ieşit din aripa spitalului.

   — Şi ce propui, domnişoara Yang? Să îţi fac eu sau colegii tema? Nu mă interesează motivele pentru care nu ai fost prezentă la ultimele cursuri şi nici nu mă interesează dacă ai avut timp sau inspiraţie sau orice altceva. Tema e temă. Ai venit aici ca să înveţi, nu ca să te plângi.

   — În acest caz îmi pare rău. Data viitoare dacă e să mor o să-mi rog fraţii să facă ceva şedinţe de spiritism ca să-mi dea temele. Presupun că şcoala are şi cursuri în care pretaţi morților, nu?

   — Apreciez înţelegerea, domnişoară Yang.

   — Gayoon, domnişoară profesoară. Nu este prima dată când vă spun.

   O mână îmi atinse umărul, iar vocea lui Jay îmi răsună în ureche.

   — Încetează înainte să te trimită la directoare.

   Relaţia mea cu profesoara Suki era, în mod indubitabil, una mai mult decât bizară. Auzisem că mă lăuda – pe mine, pe 5AD şi pe TKI – în gura mare pe oriunde apuca, căci până la urma cântasem în deschiderea unei trupe celebre, însă atitudinea ei era una de-a dreptul enervantă.

   Era deja trecut de ora a treia, iar eu mă plimbam de nebună pe coridoarele şcolii încercând să găsesc locul potrivit pentru a-mi pune planul în aplicare, însă pe oriunde mă ducem nu era nici urmă de pionii mei. Tao şi Kai fuseseră parcă înghiţiţi de pământ.

   Am abandonat curând cătările și m-am întors în camera mea. Şi chiar dacă îmi doream să dorm, mi-am îndesat în geantă câteva partituri, caietul de versuri şi un creion, apoi m-am îndreptat către camera instrumentelor. Ştiam că nu avea să fie nimeni acolo.

   Pianul şi chitara m-au ajutat să termin linia melodică la care lucram de ceva timp, iar întâmplările din ultimele zile m-au ajutat şi ele să-mi vin cât de cât în simţuri ca să pot termina versurile. Mi-am petrecut astfel întreaga zi şi chiar am tras un pui de somn pe canapeaua veche din colţul prăfuit al camerei. Cineva trebuia să facă curăţenie acolo, dar atmosfera de vechi şi prăfuit parcă era mai primitoare decât dacă totul ar fi fost curat şi pus la locul lui. Locul era vechi şi neatins de nimeni. De ce să-i deranjeze cineva liniştea şi pacea după atât timp?

   Ceasul telefonului indica ora opt şi un sfert seara. Cantina era plină deja pentru că cina începuse cu cincisprezece minute în urmă, însă asta nu mă oprea să cobor din ascunziş ca să mănânc şi eu ceva.

   Atmosfera cantinei era primitoare; acelaşi aer luxos cu tentă regală. Bufetul era plin de fel şi fel de mâncăruri. Supă de Mi Yuk, Jo Rim din fileuri de pui, tăieţei de cartofi cu legume şi carne, sushi picant cu ton, supa miso cu scoici, supa ramen cu miso, supa cu dovlecei, chiftele cu sos kimchi şi multe altele.

   M-am servit cu o farfurie cu orez prăjit cu kimchi, hoddeok** şi un bol de makkolli*** şi m-am îndreptat către masa din colţul cel mai întunecat, unde Sehun şi restul luau cina.

   — Cum se mai simte Ispita Iadului? întrebă Jin, înfulecând din tăiţeii lui cu legume şi carne.

   — Da, interveni Shen. Ce mai face Prinţesa Umbrelor?

   Privirea lui Sehun se întunecă şi mai mult, trimiţându-le celor doi o adevărată privire a morţii care le lua vorbele numaidecât.

   — Aţi băut prea mult makkolli, băieţi? am întrebat, aşezându-mă pe scaunul liber de lângă Sehun, care parcă fusese păstrat special pentru mine.

   Cei doi surâseră, arătându-mi un zâmbet cald, iar discuţiile au început să sară de la un subiect la altul mai repede decât mi-aş fi putut imagina. Până şi de la Yian reuşisem să scot două vorbe, dar singurul care nici măcar nu se uita la mine era Sehun, iar asta nu mă făcea decât să mă simt vinovată. Vinovată pentru ce făcusem şi vinovată pentru că voiam să duc planul acesta nebunesc la sfârşit.

   — Băieţi, vreau să vorbesc cu Gayoon. Singuri! spuse Sehun după ce fiecare dintre noi îşi terminase porţia de mâncare.

   Niciunul dintre ei nu se opuse. Toţi şase se ridicară de la masă, urmându-mi noapte bună. S. şi Xingfu chiar mă îmbrăţişaseră, Jay îmi ciufulise părul, Jin şi Shen mă sărutaseră pe obraz, iar Yian îmi oferise un zâmbet mic. Începeam să mă simt din ce în ce mai bine în compania lor. Erau nebuni şi drăguţi şi începuseră să aibă grijă de mine. Acesta era începutul unei prietenii frumoase. Dar gândurile frumoase îmi fură întrerupte de prezenţa inumană a băiatului brunet de lângă mine. Ochii îi păreau injectaţi, buzele pârlite, tenul îi era de o paloare cadaverică, iar hainele închise la culoare făceau ca toate acestea să iasă şi mai mult în evidenţă.

   — Sehun, am început, teama simţindu-se în voce, eşti bine? Nici nu te-ai atins de mâncare, am zis privindu-i bolul cu supa miso cu scoici.

   Brunetul nu răspunse, iar eu mă simţeam tot mai goală pe interior. O linişte apăsătoare se lăsă între noi şi chiar dacă restul elevilor din încăpere făceau o gălăgie de nedescris, râzând, ţipând şi vorbind, toate acestea nu erau decât undeva în fundal, un lucru infim în universul tăcerii noastre.

   — Cum se simte Hyuna? am forţat nota.

   — Tu cum crezi că se simte? întrebă. Ironia i se citea în vocea rece şi puternică de parcă o statuie tocmai vorbise. Tonul îi era acuzator, făcându-mă să mă simt şi mai prost.

   — Uite, ştii că îmi pare rău şi...

   —Regretele tale nu mă ajută cu nimic, Gayoon.

   — Seh...

   —Taci din gură, ridică el tonul, şi ascultă cu atenţie ceea ce-ţi spun! Pune-i capăt acum şi în clipa asta dacă ţii la mine câtuşi de puţin. Nu îmi permit şi nici nu vreau să i se mai întâmple cuiva ceea ce i s-a întâmplat verişoarei mele, sau chiar mai rău. Inelul ăla e al tău, opreşte-l!

   — Tu chiar crezi că partea aia a mea care e îngropată acum în atâta furie nu vrea asta? Vrea, dar nu poate. Nu pot să îl controlez, el mă controlează şi o să fac ce spune el pentru că nu pot să-l opresc.

   — Atunci sapă dracului şi scoate partea aia bună afară pentru că sunt în joc vieţi dacă inelul ăla vrea să-i dea înainte.

   — Nu pot şi asta e doar vina ta.

   — Vina mea? întrebă el, urlând de-a dreptul. În sală se făcu o linişte de mormânt, toate privirile fiind aţintite asupra noastră. Explică-mi şi mie cum dracului e vina mea, continuă el, folosind un ton normal.

   — Tu mi-ai adus nenorocirea asta înapoi, tu ai decis să-mi spui adevărul despre tot şi toate de la bun început. Mă împăcasem cu gândul că mă părăsisei, că mă lăsasei baltă, că muriseși. Învăţasem să trăiesc fără tine şi schimbările tale tâmpite de temperament. Mi-ar fi fost mult mai bine să nu fi ştiut nimic, să nu fi ştiut de tine, să fi rămas îngropat în identitatea ta secretă.

   Ochii lui Sehun se măriră, maxilarul i se încleştă, o lacrimă fiind pe cale să se reverse peste obrazul palid. Voiam să-mi iau toate cuvintele înapoi. Nu regretam că îl regăsisem după atâta timp, eram de fapt recunoscătoare, dar ceva nu mă lăsa să-mi controlez gura, inelul vorbea pentru mine, ştiind că el m-ar fi putut face să cedez.

   — În cazul ăsta îmi pare rău că ţi-am distrus viaţa, Gayoon... Și-mi pare şi mai rău că în mintea şi în inima mea eşti numai tu.

   — Seh..., dar nu am mai apucat. Brunetul se ridică de la masă şi îşi croi drum printre mesele din încăpere spere ieşirea din sală.

   Lăsându-mă la loc pe spătar, pumnul meu lovi puternic masa, făcând ca farfuriile goale să scoată un sunet enervant. Cum putusem să mă las condusă în aşa hal de un obiect atât de mic? Cum putusem să scot pe gură asemenea prostii?

   Pumnul meu lovi iarăşi suprafaţa dură a mesei cu şi mai multă putere, făcându-mă să simt o uşoară urmă de durere. Privirea mi se ridică, plimbându-se prin sală. Elevii chicoteau, alţii mă priveau ca pe o nebună, iar undeva pe la mijlocul încăperii, la o masă acoperită cu catifea albastră stătea un băiat înalt, cu părul închis la culoare, cu buzele mici dar cu ochii mari. Privirea lui mă fixă.

   Am înghițit în sec. Simțeam inelul zvârgolindu-mi prin suflet și minte. Dacă Sehun reușise să pătrundă oarecum și să mă facă să regret vorbele dureroase pe care i le spusesem, știam că în cazul lui Tao nu avea să se întâmple așa. Îmi era prieten, dar știam că dacă Sehun nu putuse ajunge la mine de-a binelea, Tao nu avea nicio șansă.

   Era momentul să pun în aplicare planul, era momentul să mă răzbun pentru toate minciunile şi pentru toată durerea din ultimul timp. O parte din mine voia să abandoneze ideea, dar inelul o transformase în singurul meu obiectiv. Ridicându-mă de la masă, m-am îndreptat către băiat. Nu părea să se mire de prezenţa mea. Aşezându-mă pe scaunul din dreapta lui, ochii mei îl priveau cu interes.

   — Deci, începu el, de ce v-aţi certat? Credeam că e iubirea vieţii tale, întrebă sarcastic.

   — N-am spus niciodată asta, Tao.

   — Atunci?  continuă el, privindu-mă curios. Ce-a fost cu scena aia proastă de teatru?

   — Nu ştiu. E supărat din cauza Hyunei. Eu îmi fac griji pentru ea, am zis, simulând o voce tremurândă. Tao, nu ştiu ce mă fac dacă o pierd şi pe Hyuna, mi-am continuat prefăcătoria, pregătindu-mă pentru următoarea mişcare. Tata nu mai e, mama a murit, cu Lay m-am certat, fraţii mei sunt supăraţi pe mine şi tot ei nu mă cred când le spun că Seungri pune ceva la cale. Sunt sigură că el i-a omorât, am terminat, lăsând lacrimi cristaline, de crocodil, să mi se prelingă pe obraji.

   Nu mă puteam opri. Scoteam cuvinte fără să vreau, fără măcar să le gândesc. Făceam pe victima. Întelegeam ce voia inelul de la mine, dar nu înțelegeam de ce brusc totul era foarte diferit. De obicei nu îmi puteam separ gândurile de acțiunile inelului. Dar acum... acum eram doar o marionetă și priveam din interior cum mintea și corpul îmi erau controlate.

   Scoţându-mi mâna din buzunar, mi-am aşezat-o pe genunchi, strângând în palmă unul dintre inele mamei. Mâna lui Tao se aşeză peste a mea, mângâind-o uşor.

   — Shh! spuse, apropiindu-se de mine. Nu plânge, continuă, trăgându-mă la pieptul lui. Buzele i se lipiră de fruntea mea. Deschizându-mi palma pentru a da impresia că voiam să-mi împletesc degetele cu ale lui, am întors inelul în mână cu o mişcare simplă, că mai apoi să împing inelul pe unul dintre degete lui.

   Contopirea dintre inelul lui Tao şi inelul meu avu loc imediat. Am simţit cum greutatea pe care o duceam deja pe umeri devenea şi mai grea, dar pe lângă asta, îmi puteam simţi fiecare fibră a corpului care se întindea din ce în ce mai mult. Mă întrebam dacă aveam oare să explodez.

   Figura chipului lui Tao se blocă, în ochii lui nu puteam citi nimic. Mintea i se golise, căci acum eu eram cea care i-o controla – sau mai bine zis inelul.

   — Răspunde sincer! Kai a luat cina?

   — Nu.

   Răspunsul lui fu atât de sec încât părea că totul în jurul lui se topise şi se dusese altundeva, că toată fericirea lui fusese anulată de dispariţia spaţiului înconjurător.

   — Bun! Când vine la cină şi se aşează la masă, vreau să îl pocnești.

   — De ce? întrebă acesta, o slabă sclipire răsărind în privirea lui, dovadă a faptului că inelul nu își știa limitele.

   Închizându-mi ochii, am tras puternic aer în piept, încercând să mă concentrez asupra a ceea ce aveam de făcut. O făcusem involuntar, dar aparent funcționase. Era ca și cum corpul meu ceda, iar inelul putea să simtă asta.

   — Pentru că e un trădător, am continuat. Îl vei pocni pentru că e un trădător. Ai înţeles?

   — Da.

    Nu trecu mult timp până când băieţii din P.O.K.E.R. începuseră să apară. Primii fură fraţii mei, Suho şi Xiumin, care nu mai purtau pe degete cele două inele, iar eu nu puteam decât să sper că nu aveau să îl observe pe al lui Tao. Abia apoi Lay şi Kai îşi făcură simţită prezenţa. Lay înghiţi în sec, văzându-mă la masa lor, însă Kai doar zâmbi, aşezându-se lângă fratele său. Îşi luase de la bufet o farfurie cu orez prăjit cu kimchi şi un pahar cu suc de portocale.

   — Hei, Yoon! zise acesta. Cum te mai simţi?

   — Bine... cred. Încă sunt puţin ameţită.

   — Ai mâncat? Mâncarea întotdeauna ajută. Asta şi o porţie sănătoasă de râs.

   — Mereu ai ştiut de ce am nevoie, Kai, am zis, chicotind fals – nici măcar nu era râsul meu.

   — Acum! am zis, controlând sufletul lui Tao cu ajutorul propriei mele minţi – care era și ea controlată la rândul ei.

   Tao nici măcar nu ezită. Aceșta își făcu mâna pumn și se avântă spre fratele său. Îl prinse cu putere în obraz, făcându-l pe Kai să se proptească de mine.

   Kai se întoarse spre el.

   — Ce dracului te-a apucat? întrebă fratele mai mare, surprins.

   — Spune-i că e un trădător!

   — Nu! vorbi Tao în mintea mea. Tu ești o trădătoare.

   — Spune-i! Şi pocnește-l iar!

   —  Ești un trădător! urlă Tao, de data aceasta ridicându-se de pe scaun.

   Îi prinse tricoul lui Kai între degetele sale, trăgându-l mai aproape și îl pocni iar. De data aceasta, nervii lui Kai se întinseră la maxim. Îl împinse pe fratele său, îşi strânse mâna pumn şi cu o viteză uimitoare îi trase un croşeu lui Tao chiar în bărbie. Forţa loviturii fu atât de puternică încât Tao căzu la loc în scaun, iar mâinile lui se învârtiră haotic prin aer, apoi loviră tava cu mâncare a lui Suho. Tăieţeii şi scoicile se împrăştiară pe jos, la fel şi ceaiul verde, iar vesela se făcu ţăndări.

   — Pleacă la tine în cameră! i-am ordonat. Tao se ridică de pe scaun şi îşi croi drum prin labirintul de mese, până la ieşirea din sală.

   Băieţii se uitau uimiţi unii la alţii în timp ce restul lumii din sală ne privea ca pe nişte nebuni.

   — Voi la ce vă uitaţi? am întrebat, ridicându-mă pe de scaun. Vocea îmi răsună puternic în încăpere, iar elevii se întoarseră imediat la farfuriile lor.

   —  Ce naiba a fost asta? întrebă Lay.

   — Doamne, am zis, uitându-mă la Kai. Sângerezi!

   — Da, zis Kai. Nenorocitul avea un inel pe deget. M-a prin chiar în buză.   

   Ochii mi se făcură mari. Fusesem descoperită.

   — Inel? întrebă Suho, apoi se uită spre mine. Gayoon, ce ai făcut?

   M-am îndepărtat de ei, făcându-le involuntar cu ochiul. Pășeam fără să vreau tot înainte, iar ei nu mă urmăreau. În sfârșit îi făcusem să mă urască, iar ăsta era lucrul pe care inelul îl voia.

   Miezul nopții veni repede. Amon se târa prin cameră, sâsâind într-un mod incontrolabil. Îmi simţea tensiunea. Capul mă durea îngrozitor, iar respiraţia îmi era tot mai greoaie. Povara inelului era mult prea grea, iar eu încă îi simțeam sufletul lui Tao. Simțeam cum sufletul lui și al meu erau îngramădite în corpul meu.

   — Amon eşti gata?

   Un sâsâit din partea reptilei răsună în cameră, dându-mi încredere. Aplecându-mă, l-am apucat pe Amon cu ambele mâini. Solzii lui erau atât de lucioşi încât nici nu aveam impresia că ţineam în mână un şarpe. Aducându-l mai aproape de abdomen, Amon se înfăşură de două ori în jurul meu, fără să mă strângă prea tare, doar atât cât să nu cadă. Cu ajutorul jachetei l-am ascuns pe Amon, iar apoi am părăsit camera cu gândul de a duce la final planul malefic al umbrei mele.

   De obicei, elevii stăteau trezi până târziu în noapte, distrându-se sau făcându-şi vizite unii altora, dar fiind aproape de finalul semestrului, temele pe care profesorii ni le dădeau depăşeau cu mult limita normalului, iar examenele se apropiau şi ele cu paşi repezi, aşa că nimeni nu-şi mai permitea să-şi piardă timpul în mod inutil.

   Coborând şi urcând atâtea etaje până la camera lui Kai, am văzut cum pe sub jumate de uşi se revărsa lumina puternică a becurilor din camere. Puteam chiar auzi elevii fredonând, vorbind în limbi străine, înjurând din cauză că nu puteau ţine minte anumite lucruri, iar restul dormeau mai mult ca sigur cu speranţa că nu vor fi obosiţi la ora de mâine a domnişoarei Suki şi că vor putea să prindă totul din clasă. Iar toate acestea erau în favoarea mea, mai ales pentru că ştiam că prietenul meu, Kai, avea o relaţie specială cu somnul, iar dacă acesta ar fi fost considerat sport olimpic, el cu siguranţă ar fi luat medalia de aur.

   Ajunsă în fața ușii lui, am pipăit prin aer după clanță. Rotind-o spre dreapta, un clinchet mic răsună în pustiul holului. Deşi ştiam că nu era bine ce urma să fac, dorinţa inelului era clară, iar eu trebuia să o îndeplinesc. Luând o gură mare de aer pentru a-mi astâmpăra emoţiile ce mă făceau să tremur, am păşit peste prag.

   Totul era întunecat, singurele raze de lumină pătrunzând prin spaţiul minuscul dintre cele două draperii. Nu mai fusesem până atunci în camera lui, însă pereţii erau de o culoare foarte deschisă, cel mai probabil alb. Din cauza întunericului nu puteam să îmi dau seama de culorile covoarelor sau a așternuturilor de pa pat. Dar, spre deosebire de camera mea, a lui Kai erau mult prea diferită. Dacă patul meu era în apropiere de micul hol de la intrare, al lui Kai era fix în celălalt colț.

   Lăsând uşa întredeschisă am început să păşesc ușor prin beznă, atentă să nu mă împiedic de ceva. Amon începuse să devină nerăbdător şi probabil că începuse să se sufoce sub jacheta închisă. A fost nevoie să mă opresc și să încerc să desfac fermoarul fără să fac zgomot. Şarpele slăbi strânsoarea, probabil respirând uşurat de faptul că nu avea să se sufoce sub o haină.

   După un minut sau două de bâjbâit prin întuneric, eram la o distanţă de câţiva paşi de patul lui Kai. Entuziasmul şi adrenalina crescuseră, făcându-mă să-mi pierd concentrarea. Neatenţiea îmi ieși la iveală, iar piciorul meu lovi un obiect din lemn, cu corzi, care scoase un sunet asurzitor – o chitară.

   Respiraţia mi se tăie, ochii mi se măriră, iar muşchii mi se blocaseră, făcându-mă să încremenesc în loc. Dar în secunda următoare, un impuls mental generat de inel mă readuse la realitate, făcându-mă să păşesc mult mai în faţă, către draperiile groase de la fereastră, pentru a mă putea ascunde după ele. Amon resimţise şi el pericolul, înepând să mă strângă mai tare ca şi pedeapsă. Mai sâsâi odată, mustrându-mă şi parcă spunându-mi să nu mai fiu idioată.

   Deşi zgomotul produs de instrumentul muzical fusese unul destul de puternic, Kai doar se întoarse de pe o parte pe alta, zvârcolindu-se printre aşternuturi, inspirând adânc şi căzând la loc în lumea viselor. Slavă Domnului că avea un somn adânc!

   Ieşind de după draperie, m-am grăbit spre patul lui, de data aceasta cu mai multă atenţie. Din buzunarul jachetei am scos unul dintre celelalte trei inele rămase, în încercarea de a-l strecura pe unul dintre degetele acestuia, însă mâinile lui erau adânc îngropate sub pătură.

   — Şi acum ce facem? mi-am întrebat şarpele în şoaptă.

   Reptila coborî în jos, spre şold, apoi pe coapsă, până ajunse la marginea patului. Se târî  în linişte până lângă corpul prietenului meu căzut sub vraja somnului, căutând o intrare pe sub aşternuturi, dar fără să aibă vreun succes. Amon lăsă această idee la o parte, îndreptându-se apoi spre fața prietenului meu. Cu ajutorul capului, Amon începu să-i mângâie bărbia lui Kai într-un mod incredibil de lent. După câteva clipe Kai chicoti, scoţându-şi una dintre mâini de sub pătură pentru a se scărpina în locul unde Amon îl gâdilase, apoi adormi buştean la loc, lăsându-şi mâna să atârne pe lângă pat.

   Un sâsâit înfundat din partea şarpelui mă anunţă că era mândru de treaba pe care o făcuse, dar şi că acum era rândul meu. Aplecându-mă puţin în faţă, am lăsat inelul să se strecoare pe degetul lui inelar, iar apoi l-am împins mai departe.

   Greutatea a trei suflete într-un singur corp devenise brusc insuportabilă. Un ţiuit puternic îmi înfunda urechile, aerul devenea din ce în ce mai greu de respirat şi fiecare muşchi din corp era atât de întins încât aveam impresia că voi exploda în curând. Înăbuşindu-mi tusea, i-am făcut semn lui Amon să se întoarcă. Am ieșit din camem-am asigurat că am închis uşa în urma mea, şi chiar dacă pământul se învârtea cu mine, am reuşit să ajung cu bine în camera mea.

   Ameţeala îmi dădea bătăi de cap şi abia am reuşit să-l eliberez pe Amon înainte să mă prăbuşesc în genunchi pe podeaua din baie, în faţa oglinzii. Fruntea îmi era umedă din cauza transpiraţiei, tenul meu devenise brusc albicios, culoarea din obraji îmi dispăruse, buzele îmi deveniseră îngrozitor de uscate, muşchii îmi erau întinşi la maxim şi îmi tremurau fără să îi pot controla. Corpul meu refuză să asculte comenzile creierului. Cinci suflete într-un singur corp era o povară imensă pe care nu o puteam controla. Fiecare esenţă voia să se întoarcă la sticluţa ei, iar corpul meu nu era decât un obstacol.

   În încercarea de a scăpa de hainele de pe mine, pentru a diminua fierbinţeala cărnii de pe oase, mi-am aruncat helanca pe undeva prin baie. Oglinda mare şi maiestuoasa reflectă realitatea, iar eu eram mai mult decât oripilata. De-a lungul abdomenului carnea devenise închisă la culoare, iar pielea se subţiase, făcând astfel vizibile venele de sânge care erau şi ele de un albastru-violet închis.

   Dimineaţa veni îngrozitor de repede, iar eu nu reuşisem să închid în ochi. Migrenele deveniseră din ce în ce mai puternice, făcându-mă să-mi simt craniul ca pe o bombă cu ceas. Ţiuitul din urechi devenise insuportabil, nu îmi puteam controla şiroaiele de lacrimi, iar fierbinţeala pe care o simţeam în interior îmi făcea corpul să se prăjească din interior spre exterior, întâi organele şi mai apoi carnea de pe oase.

   Datul jos din pat fusese un efort inimaginabil, la fel ca și încercarea de a-mi pune nişte haine pe mine. Nici măcar nu am vrut să privesc oglinda. Nu îmi doream să văd cât de rău mi se agravase starea. Tot ceea ce trebuia să fac era să-mi duc planul la bun sfârşit, așa cum îmi dicta inelul. Asta era tot ceea ce conta. Şi chiar dacă am reuşit să ajung în şcoală abia după al treilea curs, tot arătăm ca un cadavru ambulant.

   Încercam din răsputeri să mă îndrept către sala de curs a domnişoarei Suki, însă puterile mă părăsiră undeva pe la jumătatea culoarului de la parter. Picioarele începură să-mi tremure sub mine, fiind astfel nevoită să mă aşez cu fundul pe pervazul din piatră dintre două coloane înalte, sprijinindu-mă apoi cu spatele de fereastra rece. Mijlocul lui noiembrie era destul de rece.

   Încercând să-mi trag sufletul, am observat că sumedia de adolescenţi extravaganţi, îmbrăcaţi în haine fosforescente care-ţi răneau retina într-un mod brutal, mă priveau dubios, plini de curiozitate. Figurile de pe chipurile lor indicau multe. Mirare, dezgust, milă, aroganță. Însă niciuna dintre acestea nu conta pentru inel. Tot ce își dorea era să îi fac pe cei doi fraţi – care străbăteau acum coridorul spre scările în spirală de la capătul acestuia – să facă ceea ce spuneam eu.

   — Opriţi-vă! am şoptit în aşa fel încât să nu mă audă nimeni. Haide! Opriţi-vă!

   Dar ei continuau să meargă înainte. Atâta putere acumulată într-un corp atât de mic nu făcea decât să-mi aducă probleme şi în legătură cu rapiditatea şi forţa în gândire, însă ajunsesem mult prea departe ca să mă las păgubaşă. Inspirând adânc, mi-am închis ochii, încercând să fac linişte între sufletele care se războiau în interiorul meu.

   Totul se derula în mintea mea într-o cameră mare, întunecată şi goală, în care se aflau trei suflete. Într-o parte a încăperii era sufletul lui Tao – care luase forma fizică a acestuia – care privea cu ură şi duşmănie în partea opusă, unde se afla sufletul lui Kai. Iar între ei, chiar în mijloc, se afla o fată slabă, aproape anorexică, cu hainele făcute bucăţi, plină de sânge, cu lacrimi în ochi şi cu părul acoperindu-i fața. Acela era sufletul meu.

   — Dă-ne drumul, Gayoon! strigă Tao.

   — Nu, rosti grav eul meu.

   — Dă-ne drumul! zbieră şi Kai.

   — Nu, repetă fata.

   — Dă-ne drumul, Gayoon, cât mai poţi. Dă-ne drumul până nu e prea târziu, continuă Kai pe un ton ridicat.

   —Nu, zise fata din nou.

   Sufletele celor doi fraţi, Tao şi Kai, începură să se apropie din ce în ce mai mult de fata căzută în genunchi, de esenţa mea distrusă.

   — Staţi pe loc! strigă fata, ecoul ei răsunând puternic în întreaga încăpere, iar cei doi se opriră, uitându-se la ea. Sunteţi în mintea mea, sunteţi în corpul meu, sunteţi pe teritoriul meu şi veţi face ce vreau eu să faceţi.

   — Nu. Opreşte-te! strigă Kai.

   — Nu prea cred, zise eul meu, ridicându-se brusc în picioare de parcă şi-ar fi recăpătat energia în mod magic. Arăta îngrozitor. Era atât de slabă încât îi puteam număra oasele din corp prin găurile făcute în haine ei zdrenţuite. Era atât de palidă de parcă tocmai înviase din morţi după decenii, iar rănile sângerânde ce-i presărau corpul o făceau să arate de parcă dusese lupte seculare.

   Eul meu îşi întinse mâinile tremurânde în față – aratau precum un schelet ambulant –, una către Tao, iar cealaltă către Kai. În secunda următoare fata începu să-şi apropie mâinile una de alta, până când degetele ciolănoase i se împletiră, iar Tao şi Kai făcură contact fizic, pocnindu-se reciproc.

   Când în sfârşit am reuşit să deschid ochii, la capătul culoarului, chiar pe prima treaptă a scărilor care duceau la etajele superioare, Tao şi Kai se loveau cu ură în văzul lumii. Am simţit cum un zâmbet mic mi se înfiripă pe chip în clipa în care toți elevii le făceau poze și urlau. Bucuria îmi fu distrusă de vocea rece din spatele meu.

   — De ce faci asta?

   — Sehun! am zis, fără să mă întorc cu faţa spre el. Îmi doream să-i văd chipul angelic, dar nu voiam să vadă în ce monstru mă transformasem, într-un cadavru ambulant, într-un mort viu cu gândire malefică. Îmi era ruşine!

   — Opreşte-i! Gayoon, te rog...

   Am strâns din buze, încercând să îi opresc. Încercam să ies din întunericul în care mă prinsese inelul și să îmi opresc prietenii să se rupă în bătaie, dar nu reușeam.

   — Nu pot, am şoptit, simţind cum în pieptul meu ceva se rupe iar şi iar şi iar, în sute de mii de bucăţele. Imediat, o tuse violenta apăru, făcându-mă să simt durerea a zeci de pumnale implementându-se în carnea mea. Ducându-mi mâna la gură, am continuat să tuşesc până când am simţit că rămân fără aer.

   Mâna lui Sehun îmi atinse umărul, încercând să mă facă să mă întorc către el, însă încăpăţânarea mea de a nu-l lăsa să-mi vadă monstrul ce ieşise la exterior m-a făcut să vreau să mă ridic. Dar durerea a mii de ace ce mi se înfipseră brusc în muşchii de la picioare şi un burghiu ce îmi perfora genunchii au făcut ca picioarele să îmi amorţească, lăsându-mi restul corpului să se prăbuşească.

   Din punct de vedere mental eram pregătită pentru impactul cu solul, iar din punct de vedere fizic nici nu trebuia să mă îngrijorez, căci amorţeala începu să urce de la membrele inferioare la abdomen, continuându-şi drumul pe cale ascendentă. Dar impactul nu fu să fie. Două mâini fierbinţi mă prinseră de antebraţe, trăgându-mă înapoi, întorcându-mă totodată o sută optzeci de grade. Corpul meu se lovi de corpul lui, iar mâinile i se mutară pe talia mea, pentru a mă ajuta să-mi menţin echilibrul.

   Sehun arata obosit. Ochii îi erau roşii, injectaţi cu ore de nesomn, tenul lui palid indica lipsa de mâncare din ultimele zile, iar hainele negre nu erau altceva decât un simbol al mâniei şi supărării acumulate în interior. Dar în spatele acestor lucruri puteam vedea o inimă caldă şi iubitoare, o personalitate de fier, un războinic, un adevărat conducător, un adevărat prieten... şi poate chiar un adevărat viitor soţ, după cum plănuise mama.

   — Yoon... ce ţi-a făcut blestemăţia asta?

   Deşi ochii îi erau tulburi, puteam distinge printre valurile negre o urmă de speranţă, dar şi o urmă de iubire, iar aceasta din urmă era cea care îi făcea privirea să strălucească. Eu eram cea care îi dădea sclipiri în ochi şi mă bucuram al naibii de mult să fiu eu singura capabilă de acest lucru, chiar şi metamorfozata într-un monstru.

   Colţurile buzelor mi se ridicară într-un zâmbet mic şi o voce răguşită îmi părăsi gâtul:

   — Îmi pare rău! Sehun... chiar îmi par..., însă o altă tuse violenta mă opri.

   Sehun îmi rezemă capul de pieptul lui, lăsându-mă să tuşesc, însă acea tuse părea că nu se mai opreşte. Simţeam cum în pieptul meu se duce o luptă acerbă şi mai simţeam ca cineva îmi înfige la infinit o sabie prin plămâni. Când într-un final am reşit să mă opresc, vocea lui Sehun mă făcu să vreau să îl privesc, dar, în loc de asta, privirea mea căzu pe puloverul sau. Şi chiar dacă era negru, pata de sânge se putea observa.

   — Gayoon... sângerezi! zise, trecându-şi degetul mare peste buza mea inferioară.

   Nemaifiind capabilă să îmi păstrez echilibrul, Sehun se aplecă, îşi puse o mână după spatele meu şi una sub genunchi, ridicându-mă în stilul miresei. Capul mi se sprijini pe umărul lui în timp ce brunetul mă scotea din clădirea unde se ţineau cursurile. Mă duse în camera mea, unde mă aşeză pe pat. Eram perfect conştientă de tot ce se întâmplă în jurul meu, însă corpul pur şi simplu nu mă asculta. Muşchii îmi tremurau, mă dureau şi îmi simţeam toate venele din corp stând să explodeze.

   —Trebuie să scoţi inelul, Yoon.

   — Nu... nu pot, am spus printre tuse, încercând să fac vocea să nu mai pară la fel de răguşită şi groasă.

   — Ba poţi. Trebuie!

   — Nu, chiar nu pot, am zis, străduindu-mă să ridic puţin mâinile în timp ce încercam să-mi strecor afară de pe deget inelul. Nu iese.

   — Gayoon, trebuie să facem ceva. Trebuie să-l scoatem. Te omoară!

   —Nu pot să-l scot. Nu iese. Dacă vrei să îl scoți o să trebuiască să îmi tai dege...

    O nouă tuse violentă mă făcu să simt durerea a mii de şuruburi perforându-mi plămânii. Ridicându-mi mâna, mi-am acoperit gura pentru a nu împrăştia sânge prin cameră. Sehun se uită la mine cu tristețe în ochi și un zâmbet forțat, apoi spuse:

   — Iubire, se presupune că ar trebui să pun o verighetă pe degetul ăla, nu am de gând să îl tai...

   Am surâs, simțind cum simpla lui prezență mă aducea mai aproape de realitate.

   — Trebuie să-i găseşti pe Kai şi pe Tao şi să le scoţi inelele de pe degete. Ba nu, nu trebuie. Nu te duce!

   — Ce? De ce nu? Te simţi bine? întrebă Sehun, apropiindu-se de mine. Se aşeză pe marginea patului, căutându-mi privirea.

   — Da. Adică nu. Adică da. Adică... inelul se bate cu mine. Trebuie să faci ceva, te rog. Hunnie... te rog! am spus, lăsând şiroaie de lacrimi să-mi inunde obrajii. Faptul că îl strigasem Hunnie îi adusese un zâmbet discret pe faţă. Nu îi mai spusesem aşa.

    — Shh, spuse el, prinzându-mi obrajii în palmele sale mari. Nu plânge, rază de soare. O să rezolv eu, o să vezi! Nu o să las să ţi se întâmple nimic, zise, sărutându-mi fruntea apăsat, după care se ridică din pat şi ieşi pe uşă cu o viteză de care nu credeam că e capabil.

   Închizându-mi ochii, încăperea neagră se contura iarăşi în mintea mea. În mijlocul camerei era ea, o prezenţă aproape scheletică, însângerată şi ranită, încercând să ţină la distanţă cele două suflete. Mă întrebam ce avea să se întâmple dacă sufletele o atingeau, ce avea să se întâmple dacă sufletele celor doi aveau să atingă sufletul meu. Aveam să mor? Să mă dezintegrez moleculă cu moleculă şi atom cu atom? Să explodez şi odată cu mine şi sufletele lor?

   Deşi slăbită, încercăm din răsputeri să mă ridic din pat. Trebuia să ajung în baie, trebuia să ajung în faţa oglinzii, trebuia să văd ce monstru devenisem. Sprijinindu-mă în cotul drept, mi-am încordat muşchii încercând să mă dau jos din pat, însă nu am reuşit decât să mă răstorn cu totul pe podeaua tare. Impactul îmi făcu creierul transformat să se zgâlţâie şi ameţeala reveni pentru câteva clipe. Clipind de câteva ori, am reuşit să îmi revin puţin în simţuri, însă muşchii nu mă ţineau cât să mă pot ridica în picioare, fiind astfel nevoită să parcurg drumul până la baie târându-mă în patru labe.

   Intrând în baie, m-am sprijinit cu spatele de cadă, privind în oglinda mare, de dimensiunea întregului perete. Ridicându-mi privirea din podea, mi-am fixat reflexia. Devenisem cu adevărat un cadavru ambulant. Pielea îmi era atât de palidă încât ajunsesem să fiu mai albă ca varul, pe alocuri carnea începuse să capete o nuanţă verde-violet, cearcăne mari îmi înconjurau globii oculari care erau şi ei la rândul lor injectaţi cu maladie, buzele îmi erau atât de crăpate încât, dacă aş fi încercat să zâmbesc, pielea s-ar fi rupt şi şiroaie de sânge ar fi ieşit la iveală. Până şi părul îmi devenise aspru, iar unghiile mi se îngălbeniseră. Devenisem un cadavru viu ce ajunsese în starea de putrefacţie, singura diferenţa dintre mine şi un cadavru fiind că eu putrezeam dinspre interior spre exterior cu viteza luminii.

   Vederea începuse să mi se înceţoşeze. Scuturându-mi de câte ori capul şi frecându-mi ochii cu podul palmelor, am mai privit odată oglinda. În colţul dinspre ieşirea din baie al oglinzii era scris, citeţ, cu marker negru, un portativ cu o linie melodica, lângă el erau scrise versuri, iar la final era semnat:

   "Diamantule, nu ştiu ce se întâmplă, însă ştiu că nu vrei să mă mai apropii de tine. Ţi-am ascuns unele lucruri, iar acum îmi ascunzi tu mie. Tatăl tău avea dreptate, secretele distrug tot ce e bun în oameni, toată dragostea, toată încrederea.

   Am scris cântecul pentru tine. Sper să nu îl iei ca pe o încercare de a te recupera sau ca pe o insultă. Sper să îl iei doar ca purul adevăr.

    Cu dragoste,
    Lay"

   Cuvintele erau prea departe ca vederea mea slabă să le distingă, aşa că a fost nevoie să mă târăsc mai aproape de oglindă ca să îmi dau seama ce scrie.

   "Din negura timpului a răsărit -
Ocean nemărginit de sentimente,
Suflet de toată lumea duşmănit,
Fragmente din trecut, false momente,
Macabre amintiri, spirit de umbră lovit.
Şi false complimente.

   Închisă în castel, contesa-am devenit,
Ordine vreau să dau, dar nu și să primesc,
În faţa mea se întinde-un lac nemărginit,
Şi plin de sânge este-al meu suflet lumesc
Doar cu minciuni şi ură fost-a el otrăvit,
Şi plin de sânge este."

   O durere în piept mă făcu să mă opresc. Mă simţeam de parcă tocmai fusesem înjunghiată, tusea mea devenind din ce în ce mai violentă, făcându-mă să umplu gresia albă cu sânge.

   "O umbră semipură, durere şi voinţă,
Război etern al minţii, nemuritoare fiinţă,
Arhangheli preasfinţiţi împrăştiaţi teroare!
Macabre şi tenebre, umbre şi oroare,
Stafie-am devenit, cadavru viu
Macabru şi tenebru.

   Trecutul e trecut. Apocalipsa vine!
Încătuşată-n lanţuri, la fel ca şi un câine!
Un spirit purpuriu, amor şi răzbunare,
Al meu ochi stins, morbidă alinare,
Oase şi cenuşă, cumplită vindecare,
Al meu ochi stins."

   Încăpăţânarea cu care continuăm să cânt mă făcea să îmi pierd din ce ce în ce mai multă forţă. Muşchii îmi zvâcneau incontrolabil, ţiuitul din urechi părea că vrea să spargă oglinda din faţa mea, iar sângele care ajunsese să-mi curgă şi pe gură şi pe nas forma încet-încet o baltă de sânge în jurul meu.

   "Închisă în castel, contesă-am devenit.
Ordine vreau să dau, dar nu ca să primesc,
În faţa mea se întinde-mi lac nemărginit
Şi plin de sânge este-al meu suflet lumesc,
Doar cu minciuni şi ura fost-a el otrăvit,
Şi plin de sânge este.

   Născută din spuma mării, la fel ca Afrodita
Imagini fugitive şi zgomote contemplative,
Morbidă alinare, zeiţa preamărită,
Suflând în corn s-aude, dincolo de munţi
Un cântec ademenitor, chemând la luptă morţi.
Zeiţa preamărită."

   Cântecul lui Lay nu erau doar simple versuri potrivite pe o linie melodcă întâmplătoare. Era o poveste. Povestea unei tinere necioplite care se lăsa uşor influenţată de realitatea distructivă, de realitatea şi de destinul care continuau să-şi bată joc de ea. Era povestea unei tinere renăscute din furie şi ură. Era povestea mea.

"Închisă în castel, contesa am devenit.
Ordine vreau să dau, dar nu ca să primesc,
În faţa mea se întinde-mi lac nemărginit
Şi plin de sânge este-al meu suflet lumesc,
Doar cu minciuni şi ura fost-a el otrăvit,
Şi plin de sânge este."

   Aerul din jurul meu era din ce în ce mai greu de respirat, parcă vrând să nu îmi mai intre în plămâni. Ochii începuseră să mă usture şi lacrimi sărate continuau să curgă la fel ca sângele. Totul în jur se înceţoşă, muşchii mă dureau de parcă cineva încerca să mi-i smulgă de pe oase, iar când aerul refuză cu îndârjire să mai intre pe căile respiratorii, totul în jur se făcu negru.

________________________________

Cheonha Daejanggun - Protectorul satului dar și general ceresc, soțul lui Jiha Yeojanggun. Este reprezentat de un totem cu o față înspăimântătoare și de obicei pus la intrarea unui sat/unei case ca să-l/-o protejeze de spiritele rele și de dezastrele naturale.

Jiha Yeojanggun- Protectoarea satului dar și general al pământului, soția lui Cheonha Daejanggun. La fel ca soțul ei, are același rol și este reprezentată tot de un totem cu o față înspăimântătoare însă mai feminină.

Hoddeok - clătite coreene.

Makkolli - este creat din cereale nefiltrate și conține 7% alcool. Are un aspect alb lăptos și un gust acru-dulceag servit adesea în castronașe. Coreenii asociază makkolli cu stilul de viață rural deoarece a reprezentat băutura tradițională printre fermieri.