— Sehun, am început, prinzându-i mâinile şi îndepărtându-i-le de pe fața mea. O linişte de mormânt făcea ca momentul să pară scena unei crime. Până şi vântul se oprise, valurile râului Han se liniştiseră, iar eu nu îmi puteam găsi cuvintele. Dar el știa ce gândeam.

   Sehun surâse, trăgându-şi mâinile dintr-ale mele, apoi făcu un pas în spate, rostind aproape în şoaptă:

   — Te-a lovit vina, nu? Ştiind ca Lay te aşteaptă acolo, la fel ca şi prietenii tăi, iar tu eşti aici, afară, cu mine, povestind despre copilărie şi sărutându-ne. Te roade vina, nu?

   Puteam citi în tonul lui ceva ce semăna a ură şi dezgust, însă toate acestea erau dominate de un val de regret amestecat cu fericire momentului trecut.

   — Sehun, nu asta am vrut să sp...

   — Uită, mi-o tăie. Fugi la el, te aşteaptă!

   — Lasă-mă să vorbesc, am zis, încercând să-i calmez nervii.

   — Am zis să pleci, ridică el tonul.

   Vocea îi fusese atât de puternică încât un ecou se formase printre copacii deşi din parc, iar eu m-am cutremurat, simţind un fior urcându-mi pe şira spinării. Am pufnit pe nas, enervată de atitudinea lui impulsivă. Fără să mai spun ceva, m-am întors pe călcâie, îndreptându-mă înapoi spre bal, călcând apăsat, cu un picior în faţa celuilalt, sunetul tocurilor mele pe aleea pavată cu pietre colorate fiind singurul zgomot care spărgea liniştea naturii.

   O imagine îmi fulgeră gândul. Eram eu şi el, alergând pe scări ca doi neastâmpăraţi. Nu aveam mai mult de şase ani. Eram îmbrăcată într-o rochiţă colorată pe care o adora tata, iar pielea lui Sehun încă era brăzdată de arsuri. Băiețelul se lovise la cap, punându-se mai apoi în șezut pe covorul mamei pentru a putea plânge liniștit. Îngrijorarea mea pentru el mi-a fost răsplătită cu țipete. Încă îmi aminteam cum fugisem în brațele tatei, plangând și povestindu-i printre suspine ce se întâmplase între mine și presupusul meu verișor.

   Un zâmbet îmi brăzdă chipul la imaginea tatei din mintea mea. Înalt, lat în spate, cu ochii de un verde atât de spălăcit că păreau gri. Atunci el doar a râs, explicându-mi despre boala lui Sehun, o formă ușoară de ciclotimie*. Mi-am relaxat muşchii, dându-mi seama de motivul temperamentului său vulcanic.

   Intrând înapoi în sala de dans, am observat că petrecerea era încă în toi. Muzica răsuna în boxe, elevii dansau, cuplurile stăteau retrase în colţuri întunecate unde fuseseră amenajate canapele şi mese unde se serveau băuturi. Luminile dansau jucăuș. Totul arăta mai degrabă a club de noapte extravagant decât a bal şcolar, dar nu mă plângeam.

   Plimbându-mi ochii prin mulţimea de adolescenţi de bani gata, l-am zărit pe Lay într-un colţ, la o masă. Avea în mână un pahar cu ceea ce părea a fi un cocktail, iar dacă îl cunoşteam suficient de bine pe brunet – şi clar în cunoşteam – sigur era un cocktail Coca-Cola cu vodcă. Nu era singur la masă. Suho şi Hyuna se ţineau de mâna lângă el, amândoi având pe masa două pahare. Unul cu apă şi celălalt cu ceva ce părea a fi wiskey. Ailee şi Xiumin erau şi ei acolo, chicotind, iar la câţiva metri distanţă, Kai, Tao, Daniah şi Yuri îşi făceau de cap pe ringul de dans.

   Apropiindu-mă de masă, mi-am aşezat mâna pe umărul lui Lay. Ridicându-şi privirea spre mine, îmi arată un zâmbet forţat, apoi se mută puţin mai într-o parte, făcându-mi loc lângă el. Mâna lui Lay o prinse pe a mea, împleticindu-şi degete cu ale mele, însă privirea îmi era fixată pe cele două fete care erau prea ocupate cu fraţii mei ca măcar să-mi arunce un zâmbet. Între crizele mele și momentele în care încercam să îmi evit frații, nu îmi mai rămăsese mult timp pentru a observa apropierea trupei mele de băieți.

   —Ai vorbit cu el? întrebă Lay, luând o gură din băutură, întinzându-mi-o mie mai apoi.

   — Nu, am zis scurt, luându-i paharul din mână, ridicându-l la gură şi sorbind din lichidul chihlimbariu. Gustul sau acidulat tăia din tăria alcoolului. Nu fusese folosită o cantitate prea mare, însă avusesem dreptate, era un cocktail Coca-Cola cu vodcă. Am vorbit cu ceilalţi băieţi, am continuat.

   — Şi? continuă el, vocea îndulcindu-i-se puţin.

   — Şi se pare că a avut o problemă... personală.

   — Ce ar fi atât de personal pentru el încât să iasă de pe scenă şi să piardă competiţia. Individul ăsta nu are o viaţă personală, iar după cum îl venerează toţi prostănacii ăştia, zise Suho, făcând un gest plin de dezgust către lumea din sală, sigur avea să câştige.

   — Nu ştiu, am minţit. Nu suntem ce-i mai buni prieteni, în caz că n-ai observat, frate.

   — Nici noi nu mai suntem, se pare.

   — Și a cui e vina, oare?

   Paşii lui Lay răsunau în urmă pe culoar, în drum spre camera mea. Balul se încheiase, iar Sehun avusese dreptate. 5AD câştigase. Îl găsisem între timp şi pe Kibum, care fusese nevoit să întârzie din cauza domnişoarei Suki. Aceasta a trebuit să-l informeze pe tânăr că avea să fie coregraful nostru pentru spectacolul fetelor de la SNSD care avea să aibă loc în două săptămâni.

   I-am urmărit toată seara pe băieţi şi pe colegele mele de trupă, încercând să-mi dau seama dacă e cu adevărat ceva între ei sau fusese doar o chestiune de distracţie. Păreau destul de apropiaţi.

   Deschizând uşa camerei, l-am poftit pe Lay înăuntru. M-am aşezat pe pat, dându-mi jos sacoul lui.

   — Eşti bine? întrebă Lay, aşezându-se în pat lângă mine.

   — Da, am mormăit, sunt doar obosită. Şi confuză.

   — Îmi pare rău, şopi Lay. Mâna lui se ridică, atingându-mi obrazul. Atingerea lui era fierbinte şi plăcută, însă în minte vedeam doar sărutul cu Sehun de la începutul serii. Fusese ceva diferit în acel sărut, ceva cu mult dincolo de săruturile lui Lay. Onestitate. Adevăr.

   — Pentru că m-ai minţit şi mă minţi în continuare? am întrebat, apropiindu-mă mai mult de el, astfel încât piepturile noastre să se atingă.

   — Da, şi nu numai. Pentru că nu am voie să-ţi spun toată povestea, indiferent de cât de mult aş vrea.

   Ochii mei îl prieau cu atenție. În sfârșit recunoscuse că ceva era necurat la mijloc. Aflasem multe lucruri și pe cont propriu, însă eram curioasă și de versiune alui.

   —  Îmi pare rău pentru că te fac să suferi şi să fugi în braţele lui. Ştiu că ai vorbit cu el. Și mai ştiu şi că ştii motivul pentru care a ieşit de pe scenă. Te cunosc Diamantule, ştiu când minţi, ştiu când suferi, ştiu la ce te gândeşti, ştiu totul doar privindu-te.

   Am înghițit în sec. Aerul mi se oprise în piept și simțeam cum timpul se oprise în loc. De ce trebuia să știe el mereu tot?

  — Eşti agitată, ochii îţi strălucesc, iar buzele îţi tremură. Ştiu că s-a întâmplat ceva între tine şi el şi îmi pare rău că am fost atât de prost şi te-am lăsat să-ţi iei zborul de lângă mine. Îmi pare rău pentru că indiferent ce voi face de acum înainte tu nu vei mai avea încredere în mine, îmi pare rău că din cauza mea totul s-a dus de râpă. Îmi pare rău, Diamantele!

   Palma mi se ridică în încercarea de a-i îndepărta lacrimile de pe obraz, însă mâna lui o prinse pe a mea, ducând-o uşor la buze pentru a o săruta. Am simţit mii se ace micuţe  în locul unde buzele lui fierbinţi îmi atinseseră pielea, urcând apoi pe mână, transformându-se uşor în fiori ce-mi acaparaseră întregul corp. Mă durea inima să-l văd astfel, însă mă bucuram să văd că eu însămi eram propria lui pedeapsă.

   — Şi mie îmi pare rău.

   — Pentru ce? Nu ai făcut nimic.

   — Ştiu, dar îmi pare rău pentru că nu îţi pot accepta scuzele. Pot să iert multe lucruri, Inima Neagră, însă acesta nu e unul dintre ele.

   O clipă de liniște se lăsă în cameră. Lay oftă, încercând să accepte faptul că nu-l puteam ierta, apoi vorbi din nou:

   — Pot să te întreb ceva?

   — Orice.

   — Vrei să fii iubita mea?

   —Credeam că sunt deja.

   — Nu mi-ai confirmat niciodată, spuse, degetul lui mângâindu-mi buza inferioară. În plus, cu toată situaţia asta, sunt confuz, Diamantule. Nu mai ştiu ce e şi ce nu e cu noi.

   — Nu eşti singurul, am spus, întinzându-mă pentru a-i atinge buzele. Erau incredibil de moi, atingerea lor fiind similară cu cea a unui fulg de nea: uşoară, electrizantă. Iar clipa în care fulgul se topea nu era altceva decât momentul palpitant în care ritmul sărutului se mărea cu fiecare secundă. I-am simţit dinţii muşcându-mi uşor buza inferioară, făcându-mă astfel să scap un icnet de plăcere şi în acelaşi timp să strâng între degete materialul cămăşii lui. Lay îmi prinse talia, trăgându-mă astfel deasupra lui, mâinile sale începând să se joace cu materialul rochiei pe care Kibum mi-o cumpărase.

   Era trecut de miezul nopţii şi îi băusem lui Lay tot paharul de cocktail. Capul meu tot stătea să explodeze din cauza melodiilor mult prea dub-step care se repetaseră la nesfârşit. Eram obosită şi amețită, confuză și lipsită de orice urmă de coordonare.

   Cămaşa şi cravata lui dispăruseră, fiind acum împrăştiate pe podea, fermoarul rochiei mele era deschis, degetele lui Lay explorându-mi spatele, trasându-mi uşor linia coloanei vertebrale, făcându-mă să simt astfel fiori de plăcere în întregul corp. Îmi simţeam inima bătând în piept cu o viteză de care credeam că nu e capabilă. Ritmul era unul lent, plăcut, fiecare bucurându-se de atingerea celuilalt. Iubeam să-l simt aproape de mine, având grijă de mine, tratându-mă ca pe o piesă de colecţie confecţionată din cel mai scump şi mai fragil cristal existent.

   — Te iubesc, îmi şopti el, cuprinzându-mi apoi lobul urechii între dinţi, în timp ce mâna lui îmi strângea coapsa uşor. Un geamăt de plăcere îmi ieşi printre buze. Mă simţeam pregătită.

   Curând rochia mea şi jeanşii lui s-au alăturat cămăşii şi cravatei, pe covor. Degetele lui Lay erau împleticite cu ale mele, deasupra capului meu. El era în conducere, buzele lui cercetându-mi nestingherite corpul, punându-şi astfel amprenta asupra mea.

   Deşi eram aproape, Lay se opri. Privirea lui o căută pe a mea, iar eu nu m-am putut abţine să nu mă pierd în ochii lui negri pentru a mia oară. Îmi dădu după ureche o şuviţă rebelă, zâmbind suav. Puteam citi în ochii lui părerea de rău, dar şi iubirea şi veneraţia pe care mi le purta. Mâna lui îmi cuprinse faţa, lipindu-şi mai apoi buzele de ale mele, şoptind din nou cu o sclipire în ochi:

   — Ai idee cât de mult te iubesc?

   — Nu, dar tare aş mai vrea să-mi arăţi, am zis, punându-mi mâinile după gâtul lui, forţându-l să mă sărute încă odată.

   — Yoon, se opri el din nou, figura lui devenind puţin îngrijorată.

   — Ce e? Ce s-a întâmplat?

   — Trebuie să ne oprim!

   — Ce? De ce?

   — Pentru că te iubesc prea mult ca să-ţi fac asta.

   —  Lay, asta nici măcar nu are sens. Nu înțeleg ce vrei să spui...

   —  Yoon... sentimentele tale nu sunt clare. Nu vreau să te oblig să faci asta când nici tu nu eşti sigură de ceea ce vrei.

   — Pardon?! am zis, dându-l la o parte de pe mine. Cred că tu nu ştii ce vrei!

   — Ştiu ce vreau, Diamantule. Te vreau pe tine, mereu te-am vrut şi mereu o să te vreau. Vreau să fii iubita mea, vreau să fii viitorul meu, dacă tu mă faci să fiu atât de confuz... Yoon, ştiu că s-a întâmplat ceva între tine şi Sehun. Mai ştiu şi că mă iubeşti, dar nu vreau să...

   — Nu vrei să ce? Să fii cu o uşuratică?

   Știam că spusesem ceva greșit, însă chiar o gândeam. Îl iubeam pe Lay, dar ceva se întâmplase cu Sehun. Știam că fusese greșit, deși se simțise corect. Știam că nu ar fi trebuit să îl sărut și să mă las sedusă de el când eu eram cu Lay. A fost greșit. Dar trebuia să mă asigur cumva că nu fusese adevărat, trebuia să mă asigur cumva că nu îi înșelam încrederea lui Lay. Știam că încercam să mă mint pe mine însămi, dar nu știam ce altceva aș fi putut face pentru a mă asigura atât pe mine cât și pe Lay că el era singurul băiat pentru mine.

   — Gayoon! ridică Lay tonul. Încetează cu melodrama! Eşti doar dezorientată, ne-am înţeles? Nu mai vorbi tâmpenii!

   — Da, am bombănit, punându-mi mâinile în jurul taliei sale.

   Mi-am aşezat obrazul pe pieptul lui, aproape de scobitura dintre umăr şi gât și am inhalat puternic, umplându-mi plămânii cu esenţa sa. Lay mă strânse şi mai tare în braţe, acoperindu-ne trupurile aproape goale cu aşternuturile. Se juca cu marginea dantelată a lenjeriei mele în timp ce îmi cânta în ureche pentru a mă face să adorm mai repede.

      Următoarele două săptămâni trecuseră mult prea repede. În fiecare zi se întâmpla același lucru: domnișoara Suki scotea untul din noi la lecțiile de canto și Kibum ne omora din interior la lecțiile de dans. Programul încărcat îmi permisese să stau departe de Sehun, singurele chestii pe care le discutaserăm  în acea perioadă fiind detalii legate de cum aveam să ne strecurăm din academie pentru a lua jurnalul mamei. Lay încetase să mai bănuiască ceva, iar frații mei continuau să se apropie din ce in ce mai mult de Hyuna si Ailee.

   Ne aflăm în drum spre centrul oraşului, acolo unde avea să se ţină concertul din ziua următoare. Academia închiriase un autocar special care să ne ducă acolo în siguranță.

   Tensiunea se simţea în aer. Nimeni nu vorbea cu nimeni. TKI stăteau separat de 5AD, unii recitind partiturile, alţii ascultând muzică în căşti, iar Sehun era unul dintre ei. Îşi dăduse volumul atât de tare încât puteam auzi melodia pe care o asculta.

"În mijlocul dunelor de nisip, aştept cu nerăbdare,
Ca vântul să te zboare iarăşi, spre a mea suflare.
Oh, iubire în deşert, eu încă te aştept,
În casa faraonului cel înţelept.
Să-ţi simt atingerea pentru ultima oară;
Atunci era dulce, acum cred că-i amară."

   Asculta melodia pe care noi doi am scrisesem pentru ultima reprezentaţie, unde eu şi el aveam să cântăm împreună.

   —Aish, e atât de enervant, îmi şopti Hyuna la ureche. Opreşte-l!

   — Ce? De ce eu?

   — Pentru că pe tine o să te asculte, d-aia.

   Oftând, m-am ridicat de pe locul meu, înaintând către bancheta unde stătea Sehun. Paşii îmi erau mărunţi din cauza vitezei cu care ne deplasam. Nu aveam o sută de kilometri la oră, însă şoferul punea foarte multe frâne sau încetinea şi accelera brusc. Speram doar să nu facem accident înainte de spectacol, dar mai ales nu înainte să iau jurnalul mamei înapoi.

   — Sehun, am spus, atingându-i genunchiul cu mâna.

   Brunetul deschise ochii – îşi lăsase capul pe spate, dând impresia că moţăie –, fixându-mi chipul, apoi, cu o expresie neutră, întrebă:

   — Ce?

   — Poţi să dai mai încet muzica? Se aude prea tare...

   Sehun oftă, apăsând unul din butoanele laterale ale telefonului, iar eu am putut sesiza cum volumul scade cu fiecare apăsare. Îşi aşeză mobilul la loc pe genunchi și își închise iar ochii.

   Am ajuns la locul destinaţiei în scurt timp, iar după ce ne-am instalat în camere, Kibum şi domnişoara Suki  împreună cu managerul trupei SNSD ne-au condus la scenă, unde fetele repetau. Toată lumea era uimită, mai ales eu întrucât nu am mai fost la un concert până acum.

   Scena avea forma literei T, iar în tribune puteam număra mai bine de zece mii de locuri. Mai bine de o sută de reflectoare erau amplasate pe schelele de deasupra scenei, toate fiind fixate pe Taeyeon** care plutea în aer cu ajutorul a două sfori. Jamsil Arena*** era superbă.

   După ce am făcut cunoştinţă cu membrele trupei, am asistat la restul repetiţiei lor, ca mai apoi să repetăm şi noi întrucât aveam nevoie să ne obişnuim cu scena. Aveam doar șase melodii de cântat, iar domnișoara Suki se gândise că membri din TKI ar putea fi voci secundare.

   Am făcut cunoștintă cu oamenii din culise: oamenii de la lumini, make-up artiştii, oamenii de la sunet şi restul, fiecare împărtăşindu-ne câte un sfat sau truc ce avea să ne ajute pe viitor. Ne-au fost lăsate câteva ore să ne plimbăm prin oraş, iar eu am fost nevoită să-mi închid telefonul din cauza lui Suho sau a lui Lay care sunau încontinuu. Nu le picase bine să afle că aveam să plec de una singură – adică fără ei – cu Sehun. Ne-am petrecut orele făcând poze, cumpărând chilipiruri şi mâncare, iar Sehun ne făcuse cinste la toţi cu bungeoppang****. Timpul trecuse repede și am fost nevoiți să ne întoarcem pentru repetiţia finală.

   Două ore mai târziu ne aflăm pe scaunele de machiaj sau în cabina de probă şi aş fi minţit dacă aș fi spus că inima nu-mi ajunsese în gât de la atâta presiune. Nu voiam să uit vreun vers sau vreo mişcare de dans, să pocesc vreun cuvânt sau chiar să îngheţ pe scenă. Totă lumea îmi spunea că o să fiu bine, dar îmi era frică. Pregătirile au durat trei ore, iar momentul începerii concertului era la câteva minute distanță. Sehun mă ținea strâns de mână sub trapa din mijlocul scenei.

   — O să fii grozavă, îmi spuse el cu un zâmbet firav.

   — Sper...

   Auzeam strigătele fanilor şi singurul gând care-mi trecea prin minte era acela că voiam ca ei să mă placă. În căşti se derula numărătoarea inversă, de la zece la zero, iar timpul îmi părea că stă în loc, deşi inima îmi bătea de o sută de ori pe secundă. Trapa de sub picioare a început să se mişte, ridicându-se, iar eu puteam să văd arena de acum câteva ore, plină cu fani ce strigau, ţipau sau fluturau nişte beţişoare cu lumina roz.

   — Bună seara, Seoul! se auzi vocea puternică a lui Sehun în difuzoare. Un val de ţipete şi aplauze umplură sala, apoi se făcu iar linişte. După cum ştiţi, continuă brunetul, SM deţine un program care ajută tinerii de la academia noastră să intre în industria divertismentului.

   — Astăzi, am preluat eu ştafeta, conform indicaţiilor scenariştilor, SM ne-a ajutat pe noi să ajungem în faţa voastră şi pentru asta îi mulţumim enorm. Două trupe rivale ale academiei noastre şi-au unit forţele pentru a deschide concertul fetelor de la SNSD. Eu sunt Yang Gayoon, sunt lidera trupei 5 Anaconda Dames, dansator şi vocalist principal, iar numele meu de scena este Vipera Morţii.

   — Iar eu sunt Min Sehun. Sunt liderul trupei The Knights of Innocence, dansator şi raper principal, numele meu de scena este Jokerul, iar aceştia sunt colegii noştri, a spus, invitându-i pe scenă pe restul membrilor ambelor trupe, urmând ca eu să îi prezint pe băieţi, iar el pe fete.

   În clipa următoare muzica a început să răsune în difuzoare, fiecare ocupându-şi locul pe scenă. Întrucât eram doisprezece membri - număr par - ne-am aşezat doi câte doi, unul în spatele celuilalt.

   — Sunteţi gata să încingem atmosfera? întrebă Sehun, lăsând fanii să umple arena cu ţipete.

   Brunetul stătu pe loc, începând să cânte:

"Bate din palme în ritmul muzicii.
O dată. De două ori. Aşa! Continuă!
Nu te lăsa condus de valurile fricii.
Ştiu că atmosfera e puţin ambiguă,
Dar astăzi suntem doar noi doi."

Curând, fiecare dintre noi începu să danseze. Ritmul melodiei era puternic, iar bitul era unul şi acelaşi cu bătăile inimii. Linia melodică era energică, la fel că versurile. În câteva clipe toată lumea cânta şi dansa pe scenă, încurajând publicul să ţipe, iar tensiunea mea se risipise odată cu venirea pe scenă a colegelor mele, iar strigătele publicului nu făceau altceva decât să îmi dea şi mai mult curaj.

"Închide ochii şi simte bătăile inimii.
Ridică-te şi sări până atingi cerul,
Mişcă-te în ritmul muzicii
Strigă până te aude tot universul
Pentru că astăzi suntem doar noi doi.

Ridică-ţi mâinile în aer ca şi cum nu-ţi pasă,
Cântă refrenul împreună cu mine.
Aceasta este direcţia ce trebuie aleasă,
Astazi trebuie să te distrezi cât mai bine
Pentru că nu ştii dacă ziua de mâine va mai fi.
Nu plânge, nu e niciun motiv să verşi lacrimi.
Ai încredere în mine şi ascultă bătăile a o mie de inimi.
Haide, ştiu că le auzi şi tu la fel ca mine.

Având în vedere că timpul zboară pe lângă noi,
Iar la finalul zilei plângem gândindu-ne la viitor,
Si te gândeşti la tine ca la un gunoi,
In loc de asta ar trebui să devii un nepăsătoar
Să râzi, să zâmbeşti şi să te bucuri la fel ca noi.

Mişcă-te în ritmul muzicii,
Strigă până te aude tot universul
Pentru că astăzi suntem aici, împreună
Nu te gândi la ziua de maine, azi nu are de ce să îţi fie frică.
Eu sunt aici cu tine și voi fi mereu
Pentru că să te fac să zâmbeşti este ţelul meu.

Ridică-ţi mâinile în aer ca şi cum nu-ţi pasă,
Cântă refrenul împreună cu mine.
Aceasta este direcţia ce trebuie aleasă,
Astazi trebuie să te distrezi cât mai bine
Pentru că nu ştii dacă ziua de mâine va mai fi.
Nu plânge, nu e niciun motiv să verşi lacrimi,
Ai încredere în mine şi ascultă bătăile a o mie de inimi.
Haide, ştiu că le auzi şi tu la fel ca mine.
Ai încredere în mine şi ascultă bătăile a o mie de inimi.
Haide, ştiu că le auzi şi tu la fel ca mine."

   Cântecul s-a terminat după aproximativ patru minute, iar acum, toţi doisprezece ne aflam în centrul scenei, deasupra trapei principale care începu a să coboare uşor. Kibum era în culise, aşteptându-i pe Yian, Shen şi Hyuna pentru a le da ultimele sfaturi. Ei erau prima subdiviziune a grupului care avea să cânte.

   O melodie se dusese, mai rămâneau cinci. Încă trei înainte să intre fetele de la SNSD, iar ultimele două după ele, așa cum doriseră organizatorii. Eu nu aveam să mai intru pe scenă până la final, când trebuia să fac duetul cu Sehun. Cei care urmau să cânte îşi ocupaseră locurile pe scaunele de machiaj sau deja intraseră în cabina de probă. Yian, Shen şi Hyuna aveam fix un minut să-şi schimbe hainele, înainte ca reclama publicitară de pe marile ecrane să se termine. Toţi trei se mişcau rapid, iar oamenii de la garderobă le făceau munca mai uşoară, făcându-le băieţilor nodurile la cravate cu viteza luminii, închizând nasturi, fermoare sau capse.

   —Gayoon! am auzit vocea lui Sehun, strigându-mi numele în şoaptă. Acum e momentul. Trebuie să ieşim şi să ajungem în parcare!

   Am dat afirmativ din cap, urmărindu-l pe Sehun spre uşa din spate în timp ce ne scoteam lavalierele şi le ascundeam după niște cutii de carton. Nu ştiam ce conţineau, dar nu era important atâta vreme cât noi ne întorceam la timp pentru cântecul final şi ne luam microfoanele de unde le lăsaserăm.

   Nu aveam mult timp la dispoziţie să plecăm. Camerele de filmat erau pornite, iar la ieşire erau oamenii de la securitate. Am înghiţit în sec, simţind cum inima îmi bătea în piept cu putere. Trebuia să recuperez jurnalul mamei cu orice preţ.

   — Domnişoara Suki ne-a trimis să luăm costumul lui Ailee din autocar, am spus. L-a uitat acolo şi ea urmează să intre pe scenă în câteva minute.

    Cei doi tipi de la securitate nici măcar nu se mişcaseră. Erau înalţi, spătoşi şi păreau a fi două statui de piatră. Sehun îmi aruncă o privire şi îşi încercă norocul. Se apropie de uşă, apăsând clanţa, iar cum niciunul dintre indivizi nu-l oprise, brunetul înaintă, cu mine în urma lui, apoi închise uşa.

   — Ar trebui să-şi angajeze alţi oameni la securitate. Aștia doi sunt cam proști, am zis, mărind pasul, ca să pot ţine ritmul cu Sehun.

   —  Te plângi cumva?

   — Nu mă plâng, doar că cine şi-ar uita costumul în maşină la un concert atunci când ai oameni la garderobă care te îmbracă?

   — Taci şi urcă-te în maşină, imi spuse făcând înconjurul unei decapotabile albe. Scoase din buzunar o pereche de chei, apăsă unul dintre butoane, iar farurile maşinii pâlpâiră şi portierele se deschiseră.

   — Asta e maşina ta?

   —Da. Acum urcă-te odată! Suntem contra-cronometru, Gayoon!

   Nu am mai ezitat. Am deschis portiera şi m-am aşezat pe locul din dreapta, punându-mi centura. Sehun baga cheia în contact, roti spre dreapta, apasă acceleraţia, iar cauciucurile maşinii scârţâit în urma noastră în timp ce intram pe şosea, îndreptându-ne spre partea opusă a oraşului.

   Ticluisem planul timp de două săptămâni. Aveam să ocolim pădurea şi să intrăm în tunele prin gura de canal din livada din spatele casei, care se întindea pe mai bine de cinci sute de metri. Speram doar să şi pot găsi intrarea în casă, deşi Sehun îmi spusese că mama îi arătase odată sau de două ori câteva căi de ieşire, în caz că ceva s-ar fi întâmplat cu mine.

   Nu ştiam dacă să fiu supărată pe mama pentru tot ce a făcut pe la spatele meu, pentru toate minciunile şi secretele pe care mi le-a ascuns de-a lungul anilor, însă nu pot să şterg cu buretele toate amintirile şi clipele frumoase pe care mi le-a oferit. A încercat să mă ţină departe de rele, însă mai rău a făcut.

   — Sehun, am spart tăcerea apăsătoare dinte noi. Conducea de câteva minute, fără să scoată vreun sunet. Nici măcar muzica nu o pornise şi nu dădea niciun semn că mi-ar răspunde, aşa că am continuat. Sehun, ştiu că ai ciclotimie şi încerc din răsputeri să nu forţez nota şi să te fac să te simţi rău dar...

   — Prea târziu, răspunse el, fără să-şi ia ochii de la drum.

   — Pentru ce?

   — Pentru scuze, rugăminţi sau orice ai avea de spus. Mergem, luăm jurnalul şi după noi doi am terminat-o.

— C... ce? m-am bâlbâit. Nu, mă luă gura pe dinainte.

—Ba da, Gayoon.

— Uite, nu ştiu ce am făcut de eşti asta de supărat, dar chiar...

— Nu ştii ce ai făcut? întrebă, tonul lui ridicându-se la fiecare sunet rostit. Nu ştii? țipă el. Ţi-am spus adevărul din ziua în care ai venit la şcoală, am fost de acord să pierd concursul pentru tine, ca să pot să te scot din academie fără probleme, ţi-am spus cine sunt cu adevărat, ţi-am spus ce simt pentru tine, în mai puțin de jumătate de oră o să-mi risc viaţa pentru tine, iar tu apari în ziua următoare, chiar după primul nostru sărut cu semnele lui pe tine?

Sehun încheie propoziţia cu un pufnet înfundat, făcându-mă să-i simt dispreţul și gelozia în voce. Privirea mea nu-i părăsise chipul pentru nici măcar o secundă de când începuse să vorbească. Sprâncenele îi erau încruntate, maxilarul îi era încleştat, iar nervii pe care-i avea îl făceau să scoată la iveală un tic vechi pe care îl găseam fascinant: îşi mușca buza inferioară, începând să o roadă uşor până când un firicel de sânge ieşi la iveală.

— Nu s-a întâmplat nimic între mine şi Lay, Sehun, crede-mă!

—Semnele de pe gâtul tău spuneau cu totul altceva, şi dacă-ţi dai machiajul jos, încă spun.

— Ştiu. Începusem ceva, dar...

— Dar ce?

— Dar ne-am oprit.

— Tu te-ai oprit? Sau el?

Aerul mi se opri în gât și aproape că mă înecasem cu propria salivă.

— Nu contează. Contează că ne-am oprit.

— De ce te-aş crede?

— Pentru că mă cunoşti destul de bine.

— Tocmai pentru că te cunosc prea bine, nu pot să te cred. Nu sufăr gândul că individul ăla a putut să te atingă aşa.

— Individul acela este iubitul meu, am ripostat.

Oare chiar era?

— Ce mai iubit! Un iubit care te minte? Care se ascunde aici ca să nu ia înapoi ce e al lui pentru că îi e prea frică?

—Despre ce vorbeşti?

—Nimic. Uită.

— Sehun, l-am mustrat.

— Am spus să uiţi. Da?

Nu am vrut să forţez nota. Ştiam că avea şi el dreptatea lui, însă nu puteam să pocnesc din degete şi să-mi şterg toate sentimentele faţă de Lay. Ştiam că era ceva la mijloc şi trebuia să aflu ce. M-am întins spre volan, atingându-i mâna lui Sehun. Acesta tresări, însă nu-şi lua ochii de la şosea. Am început să-i mângâi pielea rece, aşa cum făceam când eram copii.

— Ia-mă de mână, am spus, privindu-l cu căldură.

Nu puteam să fiu supărată pe el, nu aveam cum. A făcut multe pentru mine în trecut, şi încă făcea. Iar dacă ar fi să mă căsătoresc din obligaţie, el ar fi fost modelul de soţ ideal. Și nu puteam nega că mă gândisem în toiul nopților cum ar fi fost daca eu și Sehun ne-am căsători. Mă gândeam în fiecare noapte din clipa în care aflasem. Cum ar fi fost să împărțim aceeași casă, același pat? Cum ar fi fost dacă ar fi trebuit să avem copii?

Sehun ezită puţin, însă luă mâna de pe volan, încrucişându-şi degetele cu ale mele. I-am aşezat mana în poala mea, strângându-i palma cu degetele mâinii stângi, iar cu dreapta am continuat să-i mângâi pielea. Respiraţia lui Sehun se calmă uşor, redevenind normală.

— Îmi aduc aminte de arsurile de pe mână. Aveai una în formă de cruce aici, i-am spus, trecându-mi degetul mare peste marginea dreapta a palmei lui.

— Îţi plăcea mult, spuse, un mic zâmbet formându-se la colţul buzelor.

Am zabit la rândul meu.

— Te-ai întrebat vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi plecat? am întrebat, fiind curioasă să aflu răspunsul întrucât eu mă gândisem de multe ori.

— În fiecare zi, răspunse. Dar nu am plecat de bună voie, ştii bine.

— Ştiu.

— Ai plâns în ziua în care Yoona ţi-a spus că nu o să mă mai vezi niciodată. Câţi ani aveai? Unsprezece?

— Aproape doisprezece, am spus, aducându-mi aminte de acea zi, care a fost una dintre cele mai triste pe care le-am trăit. Ce ai făcut după ce ai plecat? Vreau să spun... după operaţie.

— M-am mutat cu tata şi cu mama pe insula Jeju. Am mers un timp la şcoală. După doi ani m-am întors înapoi. Au început să apară problemele cu tata şi afacerile lui. Mama a murit, tata s-a recăsătorit cu directoarea după cinci luni de la moartea mamei. Aparent era amanta lui.

Nici măcar nu mă puteam mira ca cineva ca Knight și-a înșelat soția.

— Apoi ne-am trezit cu părinţii tăi şi cu Seungri la uşă. Acceptaseră să te lase să te căsătoreşti cu mine. Bineînţeles că Seungri şi tata au pus totul la cale. I-am auzit certându-se într-o zi la subsolul casei noastre. Tata spunea că Seungri nu trebuia să omoare pe cineva. Pe cine? Nu ştiu, dar cred că era vorba de părinţii tăi.

— Câţi ani aveai? Şaptesprezece?

— Da. Apoi am mai pierdut un an împreună cu tata, antrenându-mă, ca mai apoi să vin la academie împreună cu mama meam vitregă, care devenise director.

— Și cum se face că ai cursuri cu cei din anul întâi? Ai venit acum trei ani la academie.

— Am întrupt studiile din ordinul tatei. Apoi m-a adus iar aici pentru a face pe spionul pentru el. Apoi am început să ies cu Victoria, continuă, iar zâmbetul meu dispăruse.

Lay spusese că el era vinovat pentru moartea prietenei mele, însă chiar aşa să fi fost? Aici au început să apară probleme de fapt.

— Ea şi Lay ştiau cine eşti tu de fapt?

— La început nu, însă Victoria şi-a dat seama cu timpul. O cunoşteam de mică, la fel ca şi pe Lay şi restul. S-a supărat pe mine. Am încercat să fac cumva să îi explic situaţia, dar când tata a aflat că ea ştie...

Sehun se opri, vocea i se pierdu în aer, iar eu înţelesesem mesajul. Nu fusese vina lui, însă Lay şi băieţii au dat vina pe el, cunoscând probabil ceva din trecutul lui. Îmi era greu să construiesc întregul puzzle doar cu câte o piesă, însă era mai bine aşa, decât deloc.

— Cum era ea? Victoria.

— Cum era? Ştii şi tu cum era. Nebună, veselă, energică, zâmbitoare.

— Nu asta am vrut să spun. Cum era ea pentru tine?

— Ah, zise, lăsând să treacă câteva secunde. Era ca un leac, ca o pastilă petru toate problemele. Îmi plăcea să vorbesc cu ea şi să uit de tata şi de toate lucrurile oribile pe care le făcea, dar...

—Dar ce? am întrebat, îngrijorată fiind de tonul lui.

— Dar ceva nu era în regulă. Îmi plăcea Victoria, dar nu eram...

— Îndrăgostit? am terminat propoziţia, Sehun aprobând cu un semn al capului.

Câteva clipe de linişte se lăsară în atmosferă, iar asta mă făcea să mă simt ciudat, ca şi când nu aş fi fost eu. Aruncând o privire în lateral, am scos mâna pe geam, simţind cum aerul rece îmi trece printre degete în timp ce oamenii de pe trotuare şi clădirile zburau pe lângă noi. Sehun sparse tăcerea:

—Ştii, mă roade o întrebare.

—Şi anume?

Sehun părea stânjenit de ceea ce avea să spună. Strânse din buze, lăsând un oftat să-i scape, apoi continuă:

— M-ai întrebat cum a fost Victoria. E rândul meu să te întreb ceva asemănător.

—Ca de exemplu? am zis, văzând că nu-şi continua întrebarea.

— Cum... cum e Lay? La fel ca atunci când eram mici?

—Adică obositor şi enervant? am întrebat, începând să râd. Da. E obositor şi enervant, dar...

— Dar?

— Dar eşti sigur că vrei să răspund?

— Da. Nu. Nu ştiu. Răspunde.

— Bine. Em... e enervant uneori pentru că vrea să aibă grijă de mine mereu şi mă sufocă, dar îmi place compania lui. Îmi place pentru că nu-i e frică să-mi spună dacă mă iubeşte, sau dacă i s-a întâmplat ceva rău. Noi nu avem... nu aveam secrete, m-am corectat. Mi-a plăcut mereu pentru că era genul de cavaler în armură strălucitoare. Deşi în ultimul timp mi se pare că e mai mult un cavaler negru...

— De când sunteţi împreună?

—Din ziua în care am venit la academie. Imediat după ce m-ai provocat să cânt la subsol. Când te-a văzut parcă a izbucnit în flăcări. Şi nu doar el, toţi ceilalţi.

Sehun pufni pe nas, iar mie îmi veni o altă întrebare în minte.

— Sehun, băieţii ştiu cine eşti?

— Nu.

— Nici Lay?

— Nu. Nici Lay.

— Dar Victoria știa.

— Da, ei bine, eu m-am întâlnit cu Victoria, nu cu Lay, spuse băiatul, eliberându-și mâna dintre degetele mele.

M-am lăsat la loc pe scaun, oftând. Era bine ca ei nu ştiau cine era Sehun de fapt. Dacă ar fi ştiut situaţia s-ar fi dat peste cap şi mai mult decât era deja, iar eu abia mai puteam procesa. Era greu să pui la cale un plan prin care să-ţi rişti viaţa în acelaşi timp în care scrii cântece, le înregistrezi, faci coregrafii şi mai şi practici. Aşa mi-am petrecut ultimele două săptămâni, şi încă resimţeam efectele orelor nedormite. Ochii mă cam dureau în cap, iar luminile puternice de pe scena nu mă ajutaseră deloc.

L-a văzut pe Sehun foindu-se pe locul lui. Îşi scosese telefonul din buzunar, conectându-l la MP3-playerul maşinii. Glisă apoi de câte ori pe ecran, iar în câteva clipe muzica începu să cânte. Era chiar duetul care aveam să-l cântăm la finalul concertului, şi deşi versurile erau puţin triste, linia melodică era una ritmată. Fără să mă gândesc de două ori, am început să cânt, iar Sehun mi s-a alăturat imediat:

"Am fost acolo când te-ai prăbuşit,
Am văzut cum nisipul se scurgea,
Am văzut totul, dar nu mi-am amintit
Ca nisipul pe care vântul îl batea
Era sufletul tău şi dragostea mea.

Rafalele te poartă peste lumea întreagă,
Ai văzut Parisul, Beijingul şi Oraşul Îngerilor.
Iubirea noastră e doar o imagine vagă,
Am trăit să aud ţipetele sclavilor
Cum transforma paharele de cristal
Într-un singur ciob banal.

În mijlocul dunelor de nisip, aştept cu nerăbdare,
Ca vântul să te zboare iarăşi, spre a mea suflare,
Oh, iubire în deşert, eu încă te aştep
În casa faraonului cel înţelept,
Să-ţi simt atingerea pentru ultima oară,
Atunci era dulce, acum cred că-i amară.

Iubito, sunt sătul şi obosit de atâta cale lungă,
În toate colţurile lumii eu am dat o fugă,
Am fost în New York, Tokyo şi Vina,
Am băut tristeţe şi sânge, dar nu cât să-mi ajungă,
Căci în mijlocul nisipurilor plutitoare
Ma aşteptai tu, zeiţa pervertitoare.

Iubirea ce a fost odată între noi
Era o limbă moartă, vorbită doar de amândoi,
Dar suflul meu a îngropat-o undeva departe
Ca vrăjitoarea din tine să n-o pună la păstrare într-o carte.
Am fost înşelat de vorbe dulci şi atingeri arzătoare,
Acum vreau să-ţi simt inima bătând cu ardoare.
Căci tu mă vrei, şi eu te vreau,
Ce-i bine-i rău, ce-i rău e bine,
Eu te vreau pe tine, tu mă vrei pe mine.

În mijlocul dunelor de nisip, aştept cu nerăbdare
Ca vântul să te zboare iarăşi, spre a mea suflare.
Oh, iubire în deşert, eu încă te aştep
În casa faraonului cel înţelept,
Să-ţi simt atingerea pentru ultima oară,
Atunci era dulce, acum cred că-i amară."

   — Şi acum? am întrebat, dându-mă jos din maşină. Ştiam ce urma, însă ceva înăuntrul meu mă ţinea pe loc.

   — Acum... urmăm planul.

   —Ştiu şi eu, poate că nu merită.

   — Ţi-e frică? mă întrebă, prinzându-mi încheietura mâinii şi trăgându-mă după el până la marginea livezii, puţin mai departe de gardul de piatră.

   Cu ajutorul piciorului, Sehun începu să dea la o parte o grămadă putrezită de frunze, lăsând la iveală un capac din metal, care în loc de gaura cheii avea o mică gaură în formă de floare. Era matriţa după care fusese făcut inelul mamei.

   — Nu mi-e frică, am minţit, aşezându-mă în genunchi lângă capac. Ştiam că unealta care deschidea uşile tunelelor era inelul. Văzusem forma florii în fiecare cameră din casă, lângă pereţi, întrerupătoare sau ascunse după anumite obiecte. Atunci nu mi-am dat seama, dar acum ştiam.

   Scoţându-mi inelul de pe deget, am introdus partea cu diamantul în acea gaură de cheie. Am întors spre stânga, auzind un sunet metalic. Capacul se desfăcuse. Sehun trase bucata de metal într-o parte, lăsând la iveală nişte scări ruginite din fier. Coborându-le, am ajuns în tunele. M-aş fi aşteptat să fie plin de pământ, în schimb, ele erau cimentate. Sehun mi-o lua înainte, spunându-mi să stau aproape de el.

   La un interval de câţiva metri se aflau becuri înconjurate de un mic grilaj metalic. Erau prinse în pereţi şi erau destul de slabe. Mirosul de praf şi aer statut îmi făcea respiraţia sa se înfunde şi mă abţineam din răsputeri să nu tuşesc sau să nu strănut.

   Am mers de-a lungul coridoarelor, cotind de câteva ori, până când Sehun se opri în faţa unei scări, în dreapta căreia se afla o hartă. M-am apropiat de ea, încercând să desluşesc ceea ce scria, dar stratul de praf era mult prea gros. L-am şters cu ajutorul palmei ca abia după să îmi dau seama că era harta casei şi a fiecărei intrare. Studiind-o puţin, am zis:

   — Suntem sub camera mea.

   Sehun îmi făcu semn să urc. Prinzând barele de metal ale scării, m-am căţărat în sus pe aceasta, până am ajuns la tavan. Am pipăit cu mâna în căutarea locului unde aveam să introduc inelul, însă nu l-am găsit.

   — E prea întuneric, am zis, lumina becului fiind mult prea slabă ca să ajungă până la mine.

   — Aşteaptă puţin, spuse el, ducându-şi mâna la buzunar. Îşi scoase telefonul, aprinzând bliţul, apoi începu să se caţere pe scară, folosindu-se de mâna liberă.

   Urcă atât de sus până când picioarele lui ajunseră pe aceeaşi bară cu ale mele și se prinse cu mâna de bara de sub pieptul meu. Simţeam cum spatele meu gol – din cauza corsetului pe care îl purtasem pe scenă – se lipea de jacheta lui de piele, însă tot puteam să-i simt bătăile inimii. Cu mâna liberă, Sehun lumina tavanul, găsind locul cu pricina. Am băgat inelul în yală, am rotit spre stânga, un sunet abia sesizabil auzindu-se, după care, ca prin minune, o porţiune de tavan se dădu la o parte de una singura. M-am uitat la Sehun surprinsă, însă el îmi făcu semn să urc.

   Ridicând mâna, am simţit textura moale şi pufoasă a covorului din camera mea, pe care l-am dat repede la o parte. Am continuat să urc scara până când am fost nevoită să mă prind cu mâinile de marginea găurii din podea şi să mă ridic în sus.

   —Ce-a fost asta? am întrebat, în timp ce aşteptăm ca Sehun să urce. Casa asta e veche de când lumea, cum pot să fie trape electronice aici?

   — Casta asta nu e una obişnuită. Credeai că reşedinţa familiei celei mai periculoase mafii din Asia nu avea să fie protejată?

   — Cum adică protejată?

   — Casa e blindată, iar sistemul ei electronic e controlat de inelul tău.

   — Blindată? am întrebat. Am locuit aici toată viaţa, iar eu nu mi-am dat seama că propria mea casă e blindată?

   — Da, acum haide. Trebuie să ne şi întoarcem, zise Sehun, îndreptându-se spre uşă.

   Apăsă clanţa uşor şi scoase capul prin mica crăpătură formată pentru a se asigura că drumul era liber. Sehun îmi făcu semn să ies prima, în timp ce el mă urma îndeaproape, închizând uşa în urma lui. Singura lumină venea de la televizorul din living, însă nu era orice lumină. Era o lumină orbitoare care-şi schimba culoarea la fiecare două secunde, iar sunetul pe care televizorul îl emana odată cu lumina era sunetul unui concert live, iar fetele de la SNSD se auzeau în fundal. Seungri – care lenevea acum pe canapea cu picioarele pe măsuţa de cafea a mamei, înconjurat fiind de gărzi de corp – ne văzuse pe mine şi pe Sehun mai devreme în concert. Iar asta însemna un singur lucru: că nu se aştepta ca noi să fim chiar în camera de alături.

   Înaintam lipită de perete, încercând să evit pe cât de mult posibil să calc în lumina ce venea din camera alăturată pentru a nu forma umbre. Văzându-mă în fața scărilor, am început să le urc, dar nu înainte să-l atenţionez pe Sehun cu privire la cele două trepte scârţâitoare care ne-ar fi dat de gol. Ajunşi la etaj, m-am îndreptat către camera părinţilor mei, încercând să deschid uşa, dar fără rezultate.

   —Trebuie să fie yala de la inel pe undeva pe aici, am șoptit. Sehun începu să caute în spatele obiectelor sau tablourilor.

   — Gayoon, îngăimă el, ţinând ridicat portretul părinţilor mei de lângă uşa camerei lor, unde se afla mica yala. Mi-am scos inelul şi am deschis uşa.

   Camera părinţilor mei era exact aşa cum mi-o aminteam. Patul mare în mijlocul camerei, portrete în rame aurite pe pereţi, măsuţa de machiaj a mamei, biblioteca şi în colţul de lângă fereastră un acvariu mare, de aproximativ trei metri lungime unde fusese creat un ecosistem pentru Amon, şarpele tatei. Acesta nu era orice şarpe, era o viperă neagră cu ochi roşii ca focul iadului care atingea aproape un metru și jumătate în lungime, iar în jurul gâtului purta o panglică albă cu un ametist asemănător pietrei inelului meu.

   Îmi plăcea Amon, mereu mi-a plăcut, dar mă întrebam cine avusese grijă de el. Amon ar fi murit de foame până acum, iar asta nu făcea decât să-mi confirme că Seungri avea acces la camera părinților mei și fără inel.

   Văzând că Sehun începuse deja să cotrobăie prin lucruri, m-am apropiat de acvariu, dând capacul de sticlă la o parte. Amon începuse să sâsâie, ridicându-se pe peretele transparent, până ajunse la mâna mea. Nu eram speriată, nu era prima dată când îl lăsăm să mă atingă. Şarpele îşi îndreptă capul spre mâna mea, privind inelul memei. Brusc, am simţit o mie de ace, fulgerându-mi mai întâi mâna, apoi întregul corp.

   — Amon, am şoptit, iar şarpele şâşâi, uitându-se la mine cu ochii mov.

   M-am dat un pas în spate, frica punând stăpânire pe mine. Oare îmi imaginam lucruri, sau vipera tocmai îmi răspunsese? Și cum era posibil ca ochii să i se schimbe din roșii în mov în doar câteva secunde?

   — Ce faci acolo, Gayoon? Avem treabă, şopti Sehun din partea opusă a camerei. Lasă şarpele în pace!

   — Tu nu ai văzut asta? Tocmai mi-a răspuns. Şarpele ăsta tocmai mi-a răspuns.

   — Îţi baţi joc de mine? Ai băut cumva ceva de prin sticlele de pe masă? întrebă brunetul, făcând referire la alcoolul de lângă acvariu.

   — Nu glumesc, chiar mi-a răspuns.

   —Da, sigur. Atunci pune-l să ţină de şase.

   —Bine, am zis, pufnind nervoasă, întorcându-mă către acvariu. Amon, am început fără să ştiu ce să zic, iar tot ceea ce făcea şarpele era să mă privească într-un mod care-mi dădea fiori pe şira spinării, ai tu grijă să nu vină cineva, te rog?

   Şarpele sâsâi din nou, mişcându-şi capul ca şi cum ar fi aprobat, iar ochii mi s-au făcut cât două cepe când am văzut reptila părăsindu-și acvariul, târându-se pe podea până la uşă, mai apoi ieşind din cameră. L-am privit pe Sehun şi eram sigură că falca îi ajunsese în pământ.

   —Cum ai făcut asta?

   —Nu am nicio idee. Doar l-am întrebat şi...

   Ne-a luat ceva să trecem peste evenimentul cu şarpele, însă nu puteam să ne lăsăm distraşi. Trebuia să găsim jurnalul mamei şi asta cât mai repede cu putinţă întrucât trebuia să ajungem înapoi la concert. Am scotocit prin toată camera întorcând locul cu susul în jos, însă nu am găsit nimic nu am găsit nimic.

   — Nu e nimic aici, am zis nervoasă, încercând să nu explodez. Știam că l-a ascuns aici, după portretul ei.

   —Poate l-a mutat ca să nu îl găseasca Seungri. Unde crezi că l-ar fi putut pune?

   — Nu ştiu, poate e în biroul tatei, sau...

   —Sau în camera ta, mă completă el.

   Nici nu am mai stat pe gânduri. Am ieşit din dormitor, închizând uşa. Mama știa ce avea să se întâmple, ştia că aveam să-l cunosc pe Sehun, ştia că aveam să vin după jurnal. Trebuia să fi ascuns jurnalul undeva unde să îl găsesc.

   Coborând scările, m-am grăbit să ajung la camera mea, a cărei uşă o lăsasem întredeschisă. Am intrat înuntru, începând să caut în locurile în care ea ar fi putut să-l ascundă. Sub pat, în şifonier, în sertare, în baie, am dat până şi salteaua din suport la o parte, însă fără niciun rezultat.

   — Gayoon, am auzit vocea lui Sehun, în timp ce mă mai uităm încă odată prin sertare.

   Întorcându-mă o sută optzeci de grade, l-am observat pe brunet ţinând un tablou în mână. Era un portret cu tata ţinând în braţe un copil abia născut. Eram eu în prima mea zi de viaţă. Sehun aşeză tabloul pe podea, sprijinindu-l de masă, apoi se dădu un pas înapoi. În perete se afla un dreptunghi metalic care avea o mică scobitură în formă de floare cu petalele ascuțite.

   Mi-am scos inelul de pe inelar, introducându-l în acea yală specială, rotind mai apoi spre stânga. Acel clinchet metalic specific se auzi din nou. Sehun se apropie, trăgând pe bucata de metal în exterior, lăsând la vedere un mic seif care conţinea mai multe cutii, însă pe una dintre ele am recunoscut-o. Era confecţionată din lemn de cireş, modele în formă de dragon fiind sculptate pe marginea acesteia. Era cutia mamei.

   Apropiindu-mă de seif, am luat-o cu grijă, însă nu am apucat bine să o ridic, căci capacul îmi rămăsese în mână, iar tot conţinutul ei s-a împrăştiat pe podea cu un sunet puternic. Sehun se uită la mine cu disperare în ochi, zicând:

   — Bravo! Deșteaptă ești!

   — Sarcasumul tău nu mă ajută!

   — Adună ce era în ea, repede!

   — Asta fac, ești chior?

   Erau câteva bijuterii, câteva scrisori şi hârtii, câteva poze, un ceas vechi şi câteva inele cu o piatră mov, dar şi o carte nu prea mare, cu coperţile de piele, puţin mâncate de vreme, de culoarea florii de cireş. În tot acest timp am auzit paşi apropiindu-se de noi, iar la scurt timp, chiar după ce apucasem să pun capacul cutiei, uşa se izbi de perete. Uitasem să o închidem.

   — Gayoon! am auzit strigătul lui Sehun, care mă placase ca la rugby, trântindu-mă pe podea, izbutind să-mi zgâlțâie creierul. Un sunet asurzitor umplu camera, făcându-mă să scap cutia pe podea şi să-mi acopăr capul cu ambele mâini. Cineva trăsese cu arma.

   — Ah! am auzit icnetul plin de durere al brunetului.

   Ştiam că eram în pericol, aşa că m-am ridicat repede, țintindu-l pe individul din pragul uşii cu privirea. Era înalt, brunet, spătos şi îndesat, purta un costum negru, tipic garzilor de corp, şi ţinea în mână un pistol negru. Ţeava armei era îndreptată către capul meu, în timp ce alte sunete de paşi veneau dinspre hol.

   Mâinile îmi erau ridicate în semn de predare. Individul vru să apese pe trăgaci, însă un sâsâit îi atrase atenţia. L-am văzut pe Amon cum se încolăcise în jurul gleznei lui. Bărbatul țipă, scăpând arma în încercarea de a desprinde șarpele. Dar Amon continua să urce pe piciorul acestuia, încovrigându-se în jurul corpului său, ajungând în zona gâtului. Șarpele începu să strângă tot mai tare, lăsându-l pe om fără respirație.

   În clipa în care individul căzu în genunchi, privirea mi se opri pe Sehun. Gamba îi sângera şi nu se putea ridica de jos. Se trăsese după uşă, chiar sub seiful din perete. Un alt individ paşi în cameră, cu arma la vedere, însă de data aceasta eram în gardă. Ridicându-mi piciorul, i-am lovit încheietura, făcându-i pistolul să zboare pe podea. Acesta era înalt și suplu, mişcările fiindu-i agile.

   Un pocnet puternic şi acel clinchet metalic m-au anunţat că Sehun reuşise să închidă uşa. Individul îl privi cu ură, ştiind probabil că era blocat cu noi. Se avântă spre mine, vrând să-mi ţintească zona abdomenului cu pumnul. Am izbutit să eschivez cu o piruetă ce-mi amintea de Kibum – întrucât el mă învăţase mișcarea la repetiţii –, iar asta nu făcea decât să-mi activeze şi mai mult simţurile. Trebuia să plecăm de aici, trebuia să ajungem la concert.

   Executând pirueta spre dreapta, am ajuns în lateralul lui. Genunchiul meu drept atinse podeaua, sprijinindu-mă pe el. M-am rotit în așa fel încât piciorul stâng să îl lovească pe bărbat cu putere în spatele gleznelor. Acesta căzu în genunchi.

   — Gayoon, strigă Sehun.

   L-am privit cu coada ochiului. Ţinea în mâna unul dntre pistoalele celor doi indivizi, pe care îl îndreptase spre mine. M-am lăsat la podea, acoperindu-mi capul cu mâinile, lăsându-l pe Sehun să apese trăgaciul. Sunetul de armă umplu încăperea, iar individul căzu pe burtă, lovind podeaua cu un sunet înfundat.

   Privirea îmi căzu pe celălalt om, care acum zăcea lat pe podea, firicele roşii scurgându-i-se din cele două incizii mici făcute de Amon ca urme ale muşcăturii lui veninoase, dar şi din nas ca urme ale strangulării. În câteva secunde strigăte se auzeau din partea cealaltă a uşii, cineva lovea cu pumnii în ea în disperare. Izbuteam chiar să aud si vocea unchiului Seungri, care țipa fără încetare, dând ordine.

  —Trebuie să plecăm, am zis. O să o spargă.

   — Nu. Deschide seiful, spuse.

   Apropiindu-mă de perete, am deschis seiful cu pricina, căutând ceva. În interiorul lui, în tavan, era o altă yala. Mi-am scos repede inelul, folosindu-l pe post de cheie. În clipa în care am rotit spre stânga, din pragul uşii coborî cu viteza luminii o nouă uşă, dar de metal, izolându-i pe Seungri și gorilele lui în afară.

  După mai multe încercări, Sehun izbuti să se ridice, însă fu gata să cadă la loc când călcă pe piciorul lovit. Mâinile mele îl prinseră de talie, ajutându-l să-şi găsească echilibrul.

   — Trebuie să oprim sângerarea, am zis. Ne trebuie un garou sau ceva, am început, uitandu-mă prin cameră după ceva elastic.

   Dar șarpele mi-o luă înainte. Se târî pe podea, până la piciorul lui Sehun, urcând în sus pe el, până deasupra ranei. Glonţul era încă în picior şi speram din tot sufletul să nu fi ajuns prea adânc. Vipera începu să-i înfăşoare gamba precum un garou, strângând, oprind astfel cursul sângelui.

   Deschizând trapa din podea, l-am ajutat pe Sehun să coboare, însă acesta sfârşi întins pe jos, pe podeaua prăfuită a tunelului. Picase de la o înălţime nu foarte mare, însă nu făcuse decât să se julească în cot şi nimic mai mult. După ce am tras covorul şi am închis trapa, l-am ajutat pe Sehun să se ridice. Mâna mea îi înconjura talia, în timp ce el se sprijinea de mine, şchiopătând. Cinci sute de metri nu fuseseră mult la început, însă acum mi se păreau o eternitate. Cu greu am ajuns la capătul tunelului, însă şi când am ajuns, nu mi-am dat seama că trebuia să mai mergem încă vreo sută de metri până la maşina ascunsă printre copaci. Și ce era şi mai grav era că eu trebuia să conduc înapoi, fără permis.

   Nu a fost greu cu Sehun care-mi spunea ce să fac, iar lecţiile lui Xiumin din ultimele luni m-au ajutat şi ele. Se tot chinuia să mă înveţe înainte de moartea mamei. Am ajuns la arena Jamsil chiar când eu şi Sehun ar fi trebuit să cântăm. Era clar că Sehun nu avea cum să păşească, aşa că domnişoara Suki a hotărât să fie înlocuit de Kibum din moment ce el fusese coregraful nostru. Nu am putut spune nu, aşa că am intrat imediat pe scenă, schimbându-mi hainele înainte.

   Am îmbrăcat o rochie albă cu o trenă incredibil de lungă, din catifea, în timp ce Kibum îmbrăcase un costum negru. Fusese nevoit să-şi scoată peticul, lăsând astfel la iveală cicatricea şi ochiul de sticlă care ar fi trebuit să-l înlocuiască pe cel real. Am cântat, am dansat, am ascultat uralele fanilor, însă în mintea mea era doar un singur lucru. Sehun. Cum avea el să explice că fusese împuşcat sau faptul că avea un şarpe încolăcit în jurul piciorului?

   Când concertul s-a terminat în sfârșit, iar eu am scăpat de rochie, am traversat strada, intrând în hotelul nostru. Ştiam că restul aveau să cineze la un restaurant luxos, sărbătorind, însă eu eram prea îngrijorată ca să mai pot rezista. Am luat liftul până la etajul unsprezece, intrând în camera lui Sehun, fără să mai bat la uşă. L-am găsit pe brunet întins în pat, înconjurat de unii din băieții din trupa sa. Yian se ridică de pe marginea patului, apropiindu-se de mine.

   — E doar vina ta, strigă el, ridicând palma, însă vocea lui Sehun îl întrerupse.

   Oare chiar avea să mă lovească?

   — Dacă o atingi, te arunc de geam. Nu îți imagina că rana asta o să mă oprească.

   — Nu ştiu ce vede la tine, spuse Yian, coborându-şi mâna. Ieşi din cameră, trântind uşa în urma lui.

   Sehun oftă, rostind pe un ton calm:

   — Băieţi, ne lăsaţi puţin singuri?

Ei nu comentară, doar se depărtară de el, după ce-i oferiră o îmbrăţişare bărbătească sau o strângere de mână. Băieţii se îndreptau spre ieşire, doar Jay punându-mi mâna pe umăr în semn de consolare, ca un fel de scuză pentru Yian, iar Shen se opri în faţa mea, oferindu-mi o îmbrăţişare, la care chiar nu mă aşteptam.

   — Nu-l lua în seamă pe Yian, e doar îngrijorat, îmi șopti Shen. Mă bucur că eşti bine. Tu eşti cea mai potrivită persoană care să-i vindece rănile. Și nu mă refer doar la cele fizice.

    Şi cu asta părăsi camera, închizând uşa în urma lui. Apropiindu-mă de Sehun, m-am aşezat pe marginea patului. Privirea îmi căzu pe gamba lui bandajată şi pe cârja de lângă pat.

   — Eşti bine?

   — N-am murit, deci...

   — Nu ești amuzant deloc, am zis, afișând totuși un zâmbet mic.

   — Măcar încerc, pufni el.

   — Îmi pare rău că te-am dus acolo. Şi... îţi mulţumesc! Pentru că mi-ai salvat viaţa.

   — I-am promis mamei tale ca o să te apar orice ar fi şi am de gând să-mi ţin promisiunea. Dar să ştii că nu e un angajament pe care mi l-am luat doar faţă de ea, e o promisiune pe care mi-am făcut-o mie.

   — Sehun...

   — Nu e nevoie să spui nimic. Și nu e nevoie să simţi acelaşi lucru pentru mine. Ştiu că Lay va avea grijă de tine, dar...

   —Dar? am întrebat, văzând că nu mai avea de gând să spargă tăcerea.

   —Dar aş vrea să fiu şi eu acolo în momentele speciale. Vreau să te văd făcând greşeli şi învăţând din ele, ca la sala de dans, vreau să te văd râzând, să te ascult cântând. Îmi pare rău că nu am putut să fiu cu tine pe scenă, dar te-ai descurcat grozav.

   —Să nu-ţi pară, am spus, simţind cum lacrimile aveau să-mi cadă din cauza cuvintelor lui.

   M-am apropiat de el, aşezându-mi capul pe pieptul lui, lăsându-l să-mi înconjoare umerii cu mâna, căldura corpului său făcându-mă să mă simt vie. Încasase un glonț pentru mine. Lacrimile îmi părăsiră ochii în clipa în care frica de a-l pierde pe Sehun îmi năvălișe în întreg corpul. Îmi regăsisem un vechi prieten din copilarie după aproape șase ani.

   Sehun îmi sărută fruntea, trăgându-mă mai aproape de el, începând să-mi explice cum reuşise să ne scoată basma curată pe amândoi. Scotocise o minciună cum că unchiul meu avea să părăsească ţara şi trebuia să-mi lase şarpele în grijă, iar noi am fost atacaţi de nişte tâlhari în parcare. Între timp, băieții din TKI reușiseră să scape de camerele de securitate din zonă.

   Aruncând o privire prin cameră am observat că lui Amon i se adusese un acvariu – mai mic decât cel pe care îl avea acasă – care acum zăcea pe podea.

    Se făcuse târziu, aproape două ale dimineţii când m-am decis că trebuie să mă întorc în camera mea. Am vrut să mă ridic din pat, însă mâna lui Sehun mă prinse de încheietură.

   — Rămâi, te rog...

   Am oftat, aşezându-mă la loc în pat. Sehun îşi puse capul pe umărul meu, mâna lui înconjurându-mi abdomenul, în timp ce eu mă jucam cu părul lui. Fără să întrebe –cum ar face Lay – Sehun îmi prinse mâna liberă, împleticindu-şi degetele cu ale mele, iar la scurt timp, brunetul adormi, strângându-mă în braţe ca şi când nu ar fi vrut să-mi dea drumul vreodată. Ascultându-mi instinctul, mi-am aplecat capul puțin, lipindu-mi buzele de fruntea lui.

Ciclotimie - stare psihică  în care depresia alternează cu buna dispoziţie. Este o formă mai uşoară a tulburării bipolare.
Taeyeon - Kim Tae-yeon este o cântăreață din Coreea de Sud, dansatoare, model și actriță. Ea este lidera grupului "Girls Generation" (SNSD).
Jamsil Arena - cunoscută ca şi Jamsil Indoor Stadium, este o arenă dedicată sporturilor de interior, dar este folosită şi pentru concerte mari, capacitatea acesteia fiind de 13,409 de locuri.
Bungeoppang - este numele coreean al unui produs de patiserie în formă de pește. Aluatul este turnat într-o matriță în formă de pește, se adaugă pastă de fasole roșie, apoi încă un strat de aluat. Matrița este apoi închisă și prăjită.

___________________________________________________________________

N/A: La media este un gif cu Yoon și Lay, iar la începutul capitolului este un picspam cu Sehun și Yoon.