În faţa noastră se zăreau porţile din fier forjat ale academiei. Portarul le deschise larg pentru a putea intra cu maşina noastră în incinta şcolii. Întotdeauna mi-am dorit să ajung să studiez la o şcoală prestigioasă de arte, dar nu în astfel de circumstanţe: fără mamă şi obligată de unchiul meu să-mi petrec următorii ani din viaţa izolată.

   Maşina se opri. Şoferul coborî şi deschise portiera. Suho ieşi primul, urmat de Xiumin, care îmi întinse mâna pentru a mă ajuta să cobor. Vântul rece îmi atinse faţa, făcându-mă să simt fiori pe şira spinării, în timp ce norii negri ameninţau o furtună puternică. În cele din urmă un fulger brăzdă cerul, urmat de un tunet asurzitor. Xiumin mă prinse de mână. Ştia că îmi e frică de furtuni. Suho făcu şi el acelaşi lucru. Din acest moment aveam să fim singuri. Stăteam între fraţii mei, privind când la cer, când la clădirea imensă din faţa noastră – clădire care nu era la fel de modernă pe cât mă așteptam. Familia mea era una extrem de înstărită, însă era de asemenea amatoare de tradiţii, motiv pentru care cele mai moderne lucruri din casă erau doar computerele şi telefoanele cu acces la internet. Pe exterior, școala îmi aducea aminte de casă. Speram totuși să nu fie la fel și în interior.

    — Împreună până la sfârșit, da? șopti Suho.

    — Fraţi până la sfârşit, îl completă Xiumin.

    — Fraţi pe vecie, am adăugat.

    Curând am fost conduşi în camerele noastre de internat. Căminul arata exact ca şi clădirea în care se ţineau cursurile, doar că era o versiune mai mică. Avea formă de litera U, doar că linia de la bază era cu mult mai lungă, ceea ce o facea sa arate mai degraba ca un U turtit. Ferestrele erau din sticlă dură şi aveau formă de arc frânt. Acoperişul avea în toate colţurile câte un vârf ce se întorcea spre interior, formând un fel de spirală. Culorile predominante erau albul, negrul şi o combinaţie ciudată între un roşu cărămiziu şi un purpuriu închis, care, totuşi, dădeau bine împreună.

    Probabil ar fi trebuit să fiu plină de speranţă. Acum eram departe de tot şi toate, de amintirea morţii mamei, de unchiul meu cel nesuferit, de casa plină de amintiri ce mă făcea să izbucnesc în lacrimi la fiecare privire aruncată în trecut sau la fiecare obiect ce-mi trezea un gând. Însă eu eram mai îngropată în propria minte şi mai singură ca niciodată. Sau cel puţin aşa mă simţeam. O greutate îmi apăsa atât pe umeri cât şi pe piept; mă simţeam pierdută în lumea mea imaginară, deconectată de realitate şi de tot ce avea legătură cu ea. Îmi doream să fiu singură sau ca persoanele din jurul meu să se simtă la fel ca mine: triste, pierdute, debusolate, inutile...

    Priveam pe fereastră chiar în curtea din spate a internatului. O alee frumos pavată, cireşi cu ramurile goale, flori de toamnă şi sumedie de copii care râdeau şi mergeau în direcţii diferite. De ce ei erau fericiţi? De ce râdeau? Cum puteau zâmbi când lumea era atât de crudă şi nemiloasă? Desigur, poate că unii dintre ei nu cunoscuseră atâta durere cât am cunoscut eu. Poate că tot ceea ce vedeau ei era paradisul, pentru că la urma urmei, pentru aceşti mini-artiști, o şcoală de arte era chiar raiul pe pământ. Și atunci eu de ce mă simţeam ca în iad?

    M-am întors cu spatele, începând să-mi aranjez lucrurile prin cameră. Nu suportam să-i mai văd pe alţii zâmbind, mă făcea să mă simt şi mai melancolică decât eram deja. Despachetând una dintre cutiile pe care le adusesem, am dat peste un album. M-am aşezat în pat, începând să-l răsfoiesc. Pozele erau atât din copilărie cât şi din zilele ce abia trecuseră. Dând direct la ultima pagină mi-am fixat privirea pe singura poză prezentă. O poză de grup pe care o făcusem în urma cu trei săptămâni, la câteva zile după înmormântarea mamei.

    Când unchiul ne-a adus la cunoştinţă faptul că avea să ne trimită la un internat, prietenii noştri, Tao, Kai şi Lay, erau în vizită. Prieteni încă din copilărie şi până în prezent, ei nu au fost de acord să ne lase singuri pe mine şi pe fraţii mei. Nu ştiam dacă voiau să ne însoțească din milă – pentru că mama tocmai murise – sau dacă o făcuseră pentru prietenia noastră care ar fi avut de suferit dacă am fi plecat. Însă oricare ar fi fost motivul, m-am bucurat. Nu aş fi fost în stare să mă descurc doar cu Xiumin şi Suho, nu când mica mea romanţă pentru Lay creştea tot mai mult.

    Continuând să-mi despachetez lucrurile am început, în mod inconştient să fredonez un cântec drag sufletului meu aflat pe marginea prăpastiei:

"Sărută-mă, dragule, aş putea sta aici zi după zi.
Şopteşte-mi că mă iubeşti.
Sărută-mă, dragule, doar ia-mă cu tine zi după zi,
Înainte ca lacrimile mele să se usuce...„

   Și înainte să apuc să rostesc următorul vers, lacrimile mele începuseră să curgă de-a binelea, dar în ciuda acestui fapt, am continuat să cânt.

"Ca vântul ai dispărut,
Zi după zi mi-e dor de tine.
În seara asta, am timp să trec prin amintiri.
Aud vocea ta!
Numeroasele nopţi în care ne-am promis eternitate
Au devenit lacrimi.
Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine! „*

    M-am aşezat din nou pe marginea patului, încercând să mă adun. Era o melodie frumoasă, o melodie cu un mesaj aparte, o melodie în care mă reflectam trup şi suflet în astfel de momente. Mi-am tras nasul în timp ce-mi ştergeam lacrimile cu mâneca bluzei din bumbac. Trebuia să ies, aerul din cameră era prea închis şi mă făcea să-mi simt tâmplele pulsând. Luându-mi o jachetă pe mine, am părăsit camera, începând să mă plimb de una singură pe aleea din curtea din spate a internatului, acum pustie. Poate că elevii erau la ore, studiind cine ştie ce pictor celebru, cine ştie ce mişcare de dans complicată sau desenând note în caietele de muzică.

    Un fior mă învălui în clipa în care vântul începu să sufle şi mai tare. Băgându-mi mâinile în buzunarele jachetei am dat de un obiect micuț și rotund. Era inelul mamei.

    — Cum de a ajuns ăsta aici? am întrebat cu voce tare întrucât ştiam clar că l-am lăsat acasă.

    Nedorind să-l pierd, l-am pus pe degetul inelar al mâinii stângi. O furnicătură mă cuprinse la nivelul palmei, apoi se întinse prin tot corpul precum un impuls electric. Senzația dispăru la fel de repede pe cât și apăruse.

    — Ok, asta a fost ciudat! am spus în șoaptă, vorbind evident singură.

    Continuându-mi drumul în imensa curte vedeam tot felul de buticuri şi magazine. Campusul era chiar mare. Simţindu-mi telefonul vibrând în buzunar, l-am scos, răspunzând apelului:

    — Lay! am spus, veselia parcă acaparându-mă dintr-o dată.

    — Yoon! Ce faci?

    — Mă plimb prin campus. Când o să ajungi? Adică voi! Voi când o să ajungeţi?

    Lay râse la capătul celălalt al firului. Fiecare avea o idilă pentru celălalt încă din copilărie. În plus, eram mai entuziasmată de venirea lui decât a celorlalţi doi fraţi, Kai şi Tao.

    — Eu o să ajung înaintea lor, asta dacă nu cumva şoferul meu va ocoli centrul oraşului.

    — Şi când ajungi mai exact? am întrebat nerăbdătoare, făcându-l să surâdă.

    — Nu-ţi spun. O să fie o surpriză.

    — Haide Inimă Neagră, nu mă urî! Spune-mi!

    — Cum aş putea să te urăsc, Diamantule? Ştii că nu mă lasă sufletul.

    Simţeam deja cum sângele îmi urcă în obraji. Ei eram sigură că dacă m-ar fi văzut ar fi râs de mine şi mi-ar fi ciufulit părul.

    — Mă suni când ajungi?

    — Nu. Ţi-am zis deja că o să fie o surpriză, spuse râzând şi închizând.

    După ce mi-am pus telefonul la loc în buzunar, mi-am continuat drumul, înjurându-l pe Lay în gând. Multitudinea de vitrine și vântul puternic m-au forțat să mă opresc pentru a-mi aranja părul în geamul unui magazinaș. Zâmbeam. Chiar zâmbeam. Pentru prima dată în ultimele câteva zile, eu zâmbeam. Tot ce aveam nevoie era să aud vocea Inimii Negre.

    Urechile mele receptaseră un sunet puternic. Câţiva băieţi alergau râzând şi ţipând pe alee. Trecură pe lângă mine cu viteza fulgerului şi păreau fără griji, chiar dacă vremea de afară era mai mohorâtă decât sufletul meu care acum, parcă, se mai dezmeticise.

    Se opriră din alergat în faţa unei bijuteri. Intrară, iar până să apuc eu să ajung în faţa micului butic, ei dispăruseră. Magazinul era gol, nu era niciun vânzător, iar acei băieţi parcă se evaporaseră. Încăperea respectivă abia avea zece metri pătraţi, înăuntru fiind tejgheaua îngustă şi pereţii pe care erau aşezate rafturi cu diferite bijuterii sau obiecte decorative. Încă mă întrebam care era scopul unei bijuterii în incinta unui campus? Iar singurul răspuns plauzibil era că fusese amplasată acolo la cererea studenților.

    Am deschis uşa de la intrare în speranţa că poate aş afla unde au dispărut tinerii băieți. Era ceva complet anormal. Clopoţelul de deasupra uşii îmi anunţă intrarea, care în mod normal ar fi trebuit să fie întâmpinată de un vânzător. Dar buticul era gol. Eram la fel de singură ca şi atunci când mă plimbam pe alee, şi asta mă făcea să mă întreb dacă băieţii care dispăruseră în mod misterios chiuliseră de la orele de curs – şi probabil că aşa şi era. Un fulger lumină cerul, făcând fiecare bijuterie să sclipească preț de o secundă. Un tunet îl urmă, făcând ca geamurile vitrinei să se cutremure pentru câteva clipe. Încercând să ignor frica mea de furtuni m-am întors cu spatele, cercetând cu privirea fiecare raft în parte. Trebuia să fie o trapă sau un buton secret pe acolo pe undeva pentru că la urma urmei legile fizicii interzic dispariţia unor persoane sau cel puţin aşa ştiam eu – și așa văzusem în filmele americane.

    Pe raftul de pe peretele din spate era aşezat un fel de mâner. Simbolul lui era un cap de dragon, un dragon ca cei din epoca medievală cu care se luptau cavalerii de care auzisem prin poveştile europene şi despre care văzusem doar în filmele şi serialele americane. Atingându-l, am simţit răcoarea metalului din care era făcut. Probabil inox poleit cu aur. Am vrut să-l ridic, însă se întâmplă altceva. Se auzi un clinchet și raftul începu să se mişte. Acesta intră în perete după care se dădu într-o parte atât cât să-mi permită să intru fără să mă întorc în lateral. O intrare pentru o singură persoană. Auzeam muzică; era un bit foarte ritmat. Am intrat în holul respectiv mai mult curioasă decât temătoare, mergând până la o nouă uşă. În clipa în care am deschis-o raftul din spatele meu îşi reveni la loc, blocându-mă acolo, însă în faţa mea era o adevărată petrecere.

    Acum muzica răsuna şi mai tare decât înainte. Simţeam undele produse de boxe chiar în stomac. Dând de o scară din lemn, am coborât cam un etaj. M-am trezit într-un vechi și imens subsol care fusese transformat în cel mai cool ring de dans din lume. Fuseseră amplasate lumini colorate pe pereţi, canapele din piele pe margini şi mese, un bar cu o tejghea nu foarte mare undeva în lateral, iar în centru, dintr-un altfel de material, ceva ce presupuneam a fi plăci mari de sticlă care luminau în auriu, fusese amplasată o porţiune de mai bine de patru-cinci metri pătraţi pe care se dansa. Un grup de fete se mișca în ritmul melodiei –  pe care o recunoşteam de undeva, dar nu-mi aduceam aminte numele. Am coborât scările în timp ce persoanele de pe margini se uitau ciudat la mine, şi le înţelegeam. Eram nouă, nu mă mai văzuseră niciodată şi nu eram îmbrăcată adecvat acelui loc. Purtam blugi, adidaşi, bluză şi jachetă în timp ce fetele purtau fuste sau pantaloni scurţi – mult prea scurți –, iar tricourile lor aveau cel mai complicat design pe care îl văzusem în viaţa mea. Melodia se încheie rapid. MC-ul preluă controlul, anunțând numele melodiei pe care fetele cântaseră și dansaseră.

    — Aplauze pentru Beautiful Angels și coverul lor făcut după melodia "Volume Up" de la 4MINUTE, spuse băiatul cu un accent perfect englezesc.

    Întrega încăpere izbucni în aplauze. Acum un grup de băieţi, care se adunau din părţi în mijlocul camerei, erau centrul atenţiei. Șapte la număr, aceștia erau chiar băieţii pe care îi auzisem râzând şi după care venisem aici. Boxele începură să vibreze. Şi ei aveau un cover. Recunoşteam cântecul ca fiind al băieţilor de la GOT 7. Melodia începu să se audă tot mai tare, iar ei cântau de zor. Primul care începuse să cânte avea părul şaten închis spre blond, însă culoarea era foarte ştearsă. Ochii îi erau conturaţi cu creion negru pentru a-i ieşi în evidenţă, iar hainele erau similare cu ale celorlalţi. Purta o pereche de pantaloni cu imprimeu militar, dar cu maro-cărămiziu în loc de verde, iar pe spatele hanoracului sau era inscripţionat T.K.I., care era probabil numele trupei. El îşi cântă partea:

    — Nu trebuie să încerc! Nu ştiu de ce, mă văd și ele o iau razna! Aspectul meu, stilul meu, mândria mea.

    Tipul cu părul şters se retrase, făcându-i loc unui nou coleg. Acesta avea părul mai negru decât noaptea, purta acelaşi tip de îmbrăcăminte ca şi a celui de mai devreme, doar că, spre deosebire de el, acesta purta în urechi nişte cercei în formă de fildeş care mi se păreau extrem de ciudaţi.

    — Oh! Eu nu fac nimic, ele doar mă iubesc. O simplă privire şi o abordare informală.

    Băiatul cu părul negru se apropie de scară, urcând câteva trepte. Ajunse în dreptul meu şi doar cu un zâmbet rosti următoarele versuri, făcându-mi cu ochiul. Am ridicat o sprânceană și m-am dat cu o treaptă mai în spate.

  — Hei, dragă! Ce mai faci?

    După ce brunetul se întoarse la locul lui, tipul cu părul şters se poziţionase iar în centru. Acum cântau toţi refrenul, imitând întocmai mişcările băieţilor de la GOT 7. Îşi roteau degetele unul în jurul celorlalte. Îşi ridicară braţele, arătând cu degetele mari înspre propriile persoane în timp ce cântau: "Fetele, fetele, fetele mă iubesc!". Ceva din atitudinea lor mă făcea să cred că ei chiar credeau că fetele îi iubesc, şi, aruncând o privire mai atentă în sală, după privirea "divelor", ele chiar îi iubeau. Finalul melodiei fu exact aşa cum mă aşteptam. Unul dintre ei făcu un salt pe spate, un fel de roată, încheindu-şi mişcarea cu încă un salt în care se roti fără să atingă pământul cu mâinile. Când se ridică, îi aruncă o privire unei fete de pe margine. Fata își ținu respirația de parcă ar fi făcut un atac de cord. Săriturile lui îmi aminteau de Tao. El mereu avusese o pasiune ciudată pentru mişcările de parkour** și artele marțiale combinate cu cele de dans. Muzica se opri, iar MC-ul prelua iar comanda:

   — Aplauze pentru The Knights of Innocence şi coverul melodiei "Girls, Girls, Girls" al băieţilor de la GOT 7.

    — Deci de aici vine T.K.I., am spus ca pentru mine.

    Sala izbucni în fluierături şi aplauze. Ceva din mine îmi spunea că ar trebui să plec fiindcă Lay urma să ajungă în orice clipă, însă altceva mă trăgea în jos. Îmi spunea să cobor scările. Locul semăna foarte mult cu un club de noapte. În plus, aveam impresia că nimeni în afară de elevi nu ştia despre el. Am dat să plec, însă la fel ca mai devreme simţeam furnicături la nivelul mâinii stângi, apoi brusc, fără să ştiu de ce, am început să cobor scările. Voiam să ştiu mai multe. Mă îndreptam cu paşi mici către ringul de dans, care acum era gol. Vibraţiile telefonului din buzunar mă treziră la realitate. Scoţându-l, am văzut că aveam un mesaj. Era de la Inima Neagră: "Unde eşti? Sunt la tine în cameră.".

    Fără să mă gândesc de două ori m-am întors o sută optzeci de grade, dorind să părăsesc clubul. Lay mă aştepta în camera mea. Doar gândul că aveam să-l iau în braţe îmi făcea inima să tresalte de o mie şi una de ori pe minut. Mergând înainte cu capul aplecat, m-am ciocnit de cineva.

    — Unde crezi că pleci, îngeraş!?

    Era acelaşi tip cu părul şters care cantase începutul melodiei de adineaori. Avea o alură misterioasă. Colţurile buzelor îi formau un zâmbet mai mult pervers decât ştrengar, ochii negrii îi luceau în luminile colorate, mâinile îi erau împreunate peste piept, iar zâmbetul lui adorabil îl făcea într-adevăr irezistibil – mai mult sau mai puţin. Furnicăturile din zona mâinii reveniseră.

    — Nu-i treaba ta! i-am întors-o.

    Până şi pe mine mă şocase răspunsul. De ce i-am răspuns pe un ton de parcă aş fi vrut să-l omor? Eram conştientă că vocea îmi sunase sinistru, rece şi dur, iar el nu făcu decât să ridice o sprânceană în semn de întrebare. Oare mă credea o psihopată acum?

    — Nu vrei să ne cânţi ceva?

    — Aş prefera să plec, i-am răspuns de data asta mult mai protocolar, parcă recăpătându-mi simţurile şi controlul. Sunt aşteptată!

    — Iubitul tău poate să mai aştepte, îmi spuse, punându-mi mâinile pe umeri.

    Înăuntrul meu ceva explodă. Cum îşi permitea să mă atingă? Cum îşi permitea să spună că Lay poate să mai aştepte? El nu merita să mai aştepte. Ridicându-mi mâinile, le-am lovit pe ale lui, făcându-l să-mi dea drumul.

    — Ştii jiu jitsu, afirmă el. Şi eu ştiu judo. Nu cred că vrei să facem o luptă corp la corp chiar aici. Sau putem face, asta dacă nu vrei să ne cânţi ceva. Sau eşti prea laşă?

    Cuvintele lui mă scoteau din ţâţâni. Maxilarul îmi era încleştat şi-mi simţeam dinţii gata să plesnească. Pumnii îmi erau strânşi şi toţi muşchii în alertă. Într-adevăr, ştiam câteva mişcări de jiu jitsu, iar pentru asta le mulţumeam fraţilor mei și în mod special lui Tao pentru că m-au învăţat, însă nu mă simţeam în stare să mă bat cu un tip care era de două ori cât mine.

    — Nu sunt laşă!

    — Oh, ba da! Eşti fetiţa lui mami, nu? Sau a lui tati? Răsfăţata familiei, nu?

    Vorbele acelea m-au făcut să-mi pierd şi ultimul nerv rămas. Poate că eram răsfăţată, poate că nu, dar aducerea în discuţie a părinţilor mei morţi nu era ceva ce puteam să înghit cu uşurinţă. Eram conştientă că toată lumea ne privea şi că erau de acord cu el. Nu puteam permite asta, nu puteam permite să las impresia asta, nu din prima zi. M-ar fi tratat aşa tot restul anului, ca să nu mai vorbesc de următorii ani pe care aveam să mi-i petrec la academie. Voiam, măcar o dată în viaţa să mă simt apreciată, să mă simt puternică.

    — Dă-mi un microfon!

____________________________________________________________

Italic* = Versurile în italic pe care le fredonează Gayoon aparţin trupei T-ARA, din melodia Day by Day şi este o melodie ce-i descrie foarte bine starea de spirit lui Gayoon. Nu versurile cât linia melodică. Recomand să o ascultaţi. Ea fredonează refrenul.

Parkour** - Parkour este o disciplină care te ajută să treci peste orice obstacol prin găsirea celui mai eficient şi mai rapid mod de a ajunge din punctul A în punctul B, folosind doar mijloacele propriului corp (prin sărituri, căţărări, salturi, mers târâş, echilibristică, etc.).

____________________________________________________________

N/A:  1. La media aveţi videoclipul melodiei Girls Girls Girls de la GOT 7. Deci ceva similar s-a întâmplat şi aici având în vedere că e vorba de un cover.
2. Sper că v-a plăcut, vă aştept părerile.
3. Pentru cei care ştiţi câte ceva despre k-pop, ce melodie credeţi că va cânta Gayoon ca să-i dea pe spate pe toţi din sală?
5. În picspam sunt tipul cu părul șters, Gayoon, și două scene random din capitol.