Simona se tăiase singură de pe lista de ținte a lui Viorel, relativ ușor.

„Am venit să vorbim, să stabilim. Dacă vrei, plec, dar mă gândeam că poate vorbim și noi," i-a zis ea lui Florin. „Singuri."

Exact, Viorel se întoarse în loc și o luă spre camera lui, „Păi eu vă las atunci." Oricum ea era doar rea de gură și nu-i datora nimic lui, era responsabilitatea lui Florin să nu-i fi spus.

Intrat în siguranța bârlogului lui, Viorel avea șlapii de dormitor pe el, identici cu cei cu care umbla prin sufragerie și bucătărie, însă alții. Erau cadou de la Florin ambele perechi, în glumă că ha ha olteanule la pătrat, dar guma era moale și erau chiar comozi, așa că Viorel îi purta. Florin umbla în aceeași șlapi prin toată casa, ca un sălbatic. Și Mia evident că umbla în papuci de casă, și desculță la ea în cameră unde își făcea ea curat și era podeaua demnă de șosetele ei. Era genul de informații pe care Viorel le observa în ultimul timp, mai mult din lipsă de activitate. Mai erau două luni până la următorul turneu, și avea bani să stea liniștit, să lucreze doar seara, câteva ore.

Din păcate, fix când avea el timp liber, Florin era posac la el în cameră și/sau muncea de înnebunea, iar Mia lucra de acasă, așa că stătea tot în camera ei, o auzea prin perete în call-uri, așa cum și intenționase, de când s-au mutat. Nu s-o audă, dar să împartă baia și un perete.

Când și-au împărțit camerele, Mia și-a ales singură și nesilită de nimeni cel mai mic dormitor, ăla în care Viorel își făcea griji că va fi obligat să stea, și despre care își făcuse mii de planuri ca să nu. Ceva cu perdelele, lumina dimineața, avea ea rațiunea ei unică. Mai rămânea un obstacol: Florin.

Vedeți voi, Viorel deja studiase planul apartamentului și văzuse ceva suspect la vizionare, și, când i s-au confirmat bănuielile prin e-mailuri cu agenția, voia una din camere, neapărat.

Era mai greu cu moldoveanul: avea deja bagajele în dormitorul mare, așa că au decis să fie corecți și să tragă la sorți. Pentru că nici unul nu avea încredere că celălalt poate da cu banul fără să trișeze — nici unul neînțelegand exact cum — au dat cu zarul: cine dădea număr mai mare avea camera mai mare. Mai mult nu-și puteau măsura și să și rămână îmbrăcați. 5-3, și a câștigat Viorel. Apoi a venit lovitura de maestru.

Pentru că totul era o momeală să-l distragă pe Florin de la planul apartamentului. Nu trebuia să observe că de fapt nu dormitorul mare era cel mai bun, ci celălalt, ceea ce ar fi simțit imediat Florin, dacă Viorel nu specula piața ofertei și nu făcea marketing necinstit. Dacă nimerea la sorți, bine, dacă nu, avea un plan. Îi rămânea Florin și dator!

„Auzi," se prefăcu neinteresat, „Hai că o iau eu pe aia mai mică."

Deja Florin era suspicios, „Da' de ce?"

„Că la tine poate mai vine Simona, e bine să aveți baie separată."

„Și împărți tu baia cu Vâlvoi?" Florin își mări un ochi, era ăla de făcea focus și crop, căuta pe fața lui Viorel semne că a înțeles ce vorbește.

„Da mă, e ok, ne-am înțeles bine cu mobila, am fost și-n Ikea amândoi și nu ne-am certat," a marșat Viorel, ținându-se calm. „Nu vreau să vă certați voi și să plece unu'."

Pe atunci moldoveanu' nu-l știa, el și-a întâlnit colegii la semnat contractul, cu bagajul după el. Și tot simțea că se petrece ceva. S-a dus el în fiecare cameră, s-a uitat, parcă tot ăla mare era mai bun. Viorel știu că trebuie să îl oprească.

„Hai mă, stau și eu lângă fata aia, singură — eu, singur... poate iese ceva."

Abia când Florin a lăbărțat un zâmbet își dădu seama Viorel ce zicea, pentru că, deși era o invenție de-a lui ca să obțină camera pe care și-o dorea, se speriase și el de cum zisese, de parcă faptul era deja consumat.

Știa că fata e singură pentru îi tot spusese, toate drumurile lor la Ikea au fost presărate cu povești despre cum i-a fost ei frică să se mute singură în Amsterdam, că de obicei oamenii sunt cuplați când fac așa mutări, prietena lui vine și ea?

Ce anume din Viorel dădea de înțeles că avea prietenă nu îi era clar, însă el a precizat convins, n-am eu timp de așa ceva. Un răspuns care, spera el, sugera disponibilitatea lui pe piață, însă a simțit și el că greșise, că ea nu s-a mai băgat în seamă atât, și începuse să se teamă că i se păruse lui și că așa e ea, îți povestește chestii personale să nu tacă. Dar era timp să iasă la iveală ceva, doar urma să stea în aceeași casă, împărțind o baie și un perete. Cât putea să dureze?

Trei ani mai târziu, tot doar un perete îi despărțea. Și acu aveau bani, aveau timp, aveau de toate. Nici măcar nu se vedeau la ușa băii, că ea făcea duș dimineața și el seara. Viorel asta făcuse la început: ținea sub observație cum se înțeleg prin casă. Îi era frică că e dificilă ea, pe Florin puteai dormi fără să-și dea seama, dar dacă era Mia genul de-l stresa, Viorel nu putea trăi așa, el mai bine singur. Ca și colegă de apartament, desigur.

Problema cu Mia era că atunci când se entuziasma ea, te speriai. Că nu prea mișca în rest, și se activa ca la semnal, și te temeai că ce se petrece. Și făcea asta și când era Florin, cine știa ce-i mai zicea și lu' ăla, când erau singuri.

Când s-au văzut prima dată live, după discuții pe messenger, că ea era în București și nu venea până nu era semnat totul, că pare proprietarul de încredere? Viorel putea sa îi zică fără să îl fi văzut vreodată pe om. Nu.

O ușă se auzi închisă, stabilind că și Mia se retrăsese în camera ei.

Acum îi părea rău lui Viorel, trebuia să glumească, să iasă mai puțin ciudat, dar se speriase: în ultimul timp, orice zicea mergea prost, și cu ea și cu Florin. Nu mai avea nimeni umor.

Era enervantă ea în scris la început, dar când a văzut-o prima oară, s-a gândit Viorel retrospectiv că parcă nu era așa rău, parcă mai și râdeau, era și cu emoticoane și gifuri amuzante. Aia era capcana, că-și punea câteodată câte-o femeie o rochie pe ea și-ți lua mințile, și ăla erai, mureai sărac, murat în alcool. Și fără femeie. Știa din muzica ce țipa la el prin pereți când era mic și încerca să-și facă temele. Fără să fi trecut vreodată prin durerile alea, știa că sunt adevărate, nimeni n-ar fi cântat așa altfel.

Era clar entuziasmată, venită de trei zile, stătea la prietena ei Raisa care venise la master, fiecare străduță era ceva magic, iar Viorel era încă supărat că dintre el și moldovean doar el avea mașină — rabla lui de atunci — și deci Florin a scăpat, n-avea sens să vină și el. N-am pretenții, cum vreți voi.

Era ceva nou pentru Viorel să meargă cu cineva undeva și să i se spună ce să facă. Nu prea era lumea atentă la el, și el făcea tot posibilul să rămână așa, nereușind în totalitate: tot zicea ceva până la urmă care îi făcea să regrete că îl cunosc. Prietene mai avusese el, colege de liceu, apoi de grupă — sporadic și cam fără pasiune, ori din partea ei, ori din partea lui, de obicei a ambilor. Nu era nimeni încântată să audă că el pleacă când termină facultatea, nu știe exact unde, dacă o să lucreze în domeniu, mai ales că vorbea mereu la singular. Nu era genul să cheme pe cineva cu el.

Și deci după câteva luni de stat pe cont propriu, și de lungit pateul pe pâine ca să ajungă la salariu —  luni care i-au demonstrat că va trebui să împartă un apartament dacă vrea și să trăiască — Mia a fost prima care vorbit în română cu el.

Era într-o rochie verde, cu niște frunze galbene duse de furnici, de se tot trezea el că le făcea trasee mental, pe unde să ocolească culmile. Spre deosebire de poza roșiatică de profil cu care interacționase el, avea părul negru, strâns într-un fel de coc bufant în vârful capului, ca la nebunul de la șah. Ochelari mari, cu ramă groasă l-au inspectat în parcare, peste blugii și tricoul vechi, haine speciale de cărat, că el nu știa că ea nu era foarte convinsă că și cumpără, el înțelese că merg o dată și gata.

O ajuta că era foarte impresionată de tot ce afla despre el, folosind un clește de întrebări. Că probabil a fost greu singur, că wow contract serios, că știe ce greu e de obținut, că e bine că sunt toți trei români, că altfel ne înțelegem noi.