Viorel știa ce să folosească s-o momească pe Mia: curiozitatea ei enervantă.

Dacă era ceva ce o ținea de vorbă cu el -- în ciuda felului în care își exprima el ideile -- era că o interesa ce face. Și mai ales de ce.

"Mă uitam la televizor," continuă el, că nu-l oprise nimeni. Mia îl privea cum stătea în picioare în mijlocul camerei ei, învelită în halat flaușat de hotel peste treningul familiar, gri șobolan. Cu prosopul înfășurat în vârful capului, era Nebunu' de Alb!

Distrat, își găsi mai bine cuvintele:

"Eram în prima vacanță de facultate, singur acasă. Și cum schimbam canalele, dau de unu' de muzică. Începea ceva: blocuri comuniste, tomberoane, filmate dramatic, de jos. Niște oameni pierduți prin fundal, ziceai că-s de la mine din bloc."

Mia nu avea ochelarii pe nas, se uita prin el, cu ochii mijiți antipatic. O ajuta, se gândi el, să nu-l vadă bine. Știa cum se simte asta, că și el prefera să privească pe deasupra ei.

Continuă, decis, "Când să schimb, intră refrenul! Toată lumea începe să danseze, tremurau ca trepidații! În fața lor, Alex Velea -- indecis dacă e latino sau jamaican -- avea un lanț de plastic galben la gât de ziceai că era luat de pe bicicleta unui copil. Cânta, ținea pe umăr un fund în chiloți de blugi către cameră, dansa din toate încheieturile. Fete și băieți cu șepci aruncate pe cap se zbăteau de ciment, pe un fundal de România anilor '60, filmată modern. Mă uitam, mezmerizat. Citisem fugitiv că avea clip la el acasă, la Craiova. Se vedea: putea fi vecina mea acolo, rupându-se."

Mia ridică din sprâncene, dar nu-l întrerupse. O ucidea curiozitatea. Viorel se decise să i-o ațâțe: "Și despre ce crezi că era melodia?!"

Ea ridică din umeri, activ neinteresată.

"Despre un threesome," o lămuri, făcându-i sprâncenele să sară.

"Exact!" le ignoră, "Era orice, în melodia aia: shout-out la Rihanna și la Pacha Man de parcă erau toți trei în aceeași ligă. Slang în engleză de două feluri, în română de cinci, formule chimice, salivat după superfemei, milogeală să obțină pizdă, cum bea el fresh, cu ce oameni și în ce haine merge în club, etcetera. Și am realizat ce lipsea!"

Mia tăcu amuzată, respira interes. Își mușca buzele, să nu vorbească peste el.

"Ce nu era, în videoclipul ăla!" Parcă se și vedea: bleg pe canapeaua aia tristă, așteptând vreun refren despre ce greu e să te naști în România. "Toată melodia, nu s-a plâns deloc!"

Și Viorel se trezi la viață.

"De când am văzut blocurile gri, am fost sigur că e de jale. Absolut toți care cântă despre ce bine le merge, chiar și ăia de talie internațională, tot au măcar un vers de ciudă, trebuie pe undeva să se screamă că ce greu le-a fost."

"Am tot așteptat, dar totu' era despre cât de bine se simțea! Avea femei, toți prietenii în videoclip, era la el în spatele blocului. Până la urmă, de ce să n-o pomenească pe Rihanna?! De ce să nu cânte despre cluburi și ce bine se distrează el? Chiar îl credeam!" Viorel își aminti cum s-a luminat: nu era vorba despre ce departe ajungeai, era despre cât de bine te simțeai, odată ajuns acolo. Genul de fericire care inspira pe alții.

El așa își imagina: "Luai fundalul ăla de Craiova, și puneai Beijingu' în loc, sau New York! Și melodia tot atâta sens avea! Putea fi oriunde, el n-avea nicio treabă! Era cel mai fericit să cânte și să danseze pe muzica lui! Își îndeplinise un vis! Și mi-am dat seama că orice fac în viață, vreau să fiu la fel de fericit ca Alex Velea în videoclipul ăla!"

"Și te-ai apucat de poker," Mia suna dezamăgită, deși încerca să fie ironică.

"Nu. Atunci am realizat că îmi trebuie un țel. Dar nu oricare, ci exact ceea ce vreau. Pentru că dansul victoriei e mai mișto, atunci. E sincer, e muncit." Făcu o pauză, văzu că ea aștepta fără să zică nimic. O tachină, "Atunci am început să mă gândesc la ce vroiam de la viață."

"Și-ai aflat?!"

"Da," Viorel rânji în fața nerăbdării, "Poker." Era sigur că-l dă afară, așa că adăugă, "Dar mai am de povestit."

Mia se uită la el peste ramele unor ochelari invizibili. Viorel se așeză în fotoliu, cerând voie abia după, "O să stau jos."

Ar fi vrut ea să-i zică ceva, o vedea cum se decide. Deschise gura, se răzgândi, se răz-răzgândi, "Mai e mult?!"

"Filmul meu preferat e Slumdog Millionaire."

O văzu cum nu mai știa nici să respire, "Ce?! Asta e altă poveste?!"

"E aceeași," o asigură el.

"Păi și ce legătură are?!"

"N-am zis că știu să zic povești. Mă poți opri dacă nu mai vrei să m-asculți."

Mia închise gura. Au tăcut amândoi, câteva secunde.

"Bun," îi făcu el cu ochiul, și ea se așeză pe pat, oftând exagerat. "Îmi place povestea din filmul ăla."

"Ești conștient că e romantic?" Cee?! Parcă era și ceva de dragoste... "Sau acum o să-mi vii că fix de-aia, că te-a antrenat Florin?" Mia deveni sarcastică.

"Irelevant," Viorel fu sincer.

Ea se dezumflă vizibil, își luă telefonul, ostentativ. Era un jucător de poker foarte prost.

"Îmi place nu neapărat povestea în sine, deși filmul are niște Oscaruri, mă gândesc că e bun. La fel și actorii, da' eu nu-mi dau seama. Cum e filmat... astea moderne, competente, arată toate bine."

Mia nu-și luă ochii din ecran, așa că Viorel se grăbi, se temea să nu caute filmul, ca Florin.

"Îmi place pentru că e un amestec de violență cu vise roz, pe care doar cineva care a văzut -- și-a înțeles! -- nedreptatea a putut să le coasă împreună. Nu vorbim de talent, sau de muncă. Ci de cum gândești atunci când construiești o lume în care tu ești Dumnezeu. Și în filmu' ăla, nu doar îți arată niște oameni urcați pe un tren, Priviți! India! Ci se duc frumos și aleg un copil de acolo din mahala -- pe care ți-o arată detaliat, că nu vor să te lase să zici doar: O, săracu', ce viață grea! Vor să zici, Sper că se termină cu bine, că nu mai suport să mă uit! -- și îl duc până la finalul fericit!" Ce se bucurase Viorel! " Și se duc all-in! Nu doar că devine bilionar la TV, într-un joc de cultură generală care cumva făcea o paralelă la viața lui! Dar cu ăia răi învinși, cu femeia lângă el! Că asta merită, ne zice filmul!"

Mia îl întrebă cu ochii nesiguri, "Așaaaa?"

"E un univers consistent! Nu doar nenorocirile sunt extreme, ci și fericirea! Îmi place ce zice despre omul care l-a creat. Că vede nedreptatea și-l deranjează așa de tare -- încât încearcă să repare, măcar în ficțiune! Uite, eu asta văd a fi corect! Mă consolează că există oameni din-ăștia."

Se lăsă tăcerea, din nou.

"Îmi place și melodia de pe coloana sonoră," reveni tot el. Ea nu-i răspunse, ocupată cu telefonul, așa că o întrebă, "O știi? O cântă una, MIA."

"Să vezi! O cheamă ca pe mine!" un roșu purpuriu cuceri fața ei albicioasă, ca sângele sugativa. Îl văzu că a observat, așa că se enervă, ca de obicei când îl vedea atent la ea, "Ăsta e Florin, clar!"

Nu era chiar coincidență, că Viorel știa melodia de când apăruse, dar a început să-i placă doar după ce văzuse filmul, locuiau deja împreună.

"Gata povestea?!" Mia rupse tăcerea prima, el uitase unde era.

"Nu e gata," își aduse aminte că juca un heads-up important. Mâna finala din turneu, all-in. Focus!

"Mai e."

"Ce-mi mai povestești?" Mia era aproape speriată. Bun!

Ce mai zisese Florin? A, da!

"Cum m-am despărțit de fosta prietenă."

Mia aruncă telefonul pe pat, apoi încercă să pară neinteresată, tardiv, "Aia din Iași sau aia din Cluj?"

"București, a fost acu' câțiva ani. Ne-am certat o singură dată, final, din cauza a ceva ce-am zis eu. Nu-ți zic, dacă nu te interesează," sări el în picioare, spre ușă. O auzi cum se agită.

"Zi, dac-ai început!"

"Zic," plusă el, întors să o vadă cu ochii ațintiți asupra lui, "Dar doar dacă îmi zici și tu o poveste."

Ea deveni brusc atentă la capătul de cordon pe care îl tot freca anxios, "Despre?!"

"Întreb eu, dacă n-ai una." Știa și ce. "După!"

Picată în capcană, opoziția fu minimă, "Vedem."

Așa... oare cum fusese cu Georgiana?! Ca să câștige timp, Viorel se făcu comod, la loc în fotoliu. "E cea mai simplă poveste: doi nu s-au înțeles," amâna, nu știa de ce.

"Cum?! Tu?!" Mia râse, ajunsă înapoi pe pat. Încerca să fie rea, dar nu-i ieșea, pentru că el înțelesese de ce era becul atras de molie: orice ar fi zis el și oricât se făcea de râs, era incapabilă să se lege de el. Chiar și atunci când era nemilos cu ea.

Crezuse mult timp că e semn de slăbiciune, că de falsitate nu era ea în stare. Îl supăra că are vocea pierdută, că nu se uită în ochii celorlalți... Se tot întreba, cum de încă-l mai tolera?!

Ea nu-l lovea, nu pentru că era mai slabă -- sau că nu știa cum -- ci pentru că era mult mai puternică. Viorel nu găsea rezerve să se gândească și la alții, când era rănit. Abia se ținea pe el.