Lângă Viorel, Mia se simțea mai bine decât dacă ar fi văzut pe cont propriu cum Florin dă cu grenade în părinții Simonei.

Aceștia păreau propriile statui în mărime naturală, niște busturi sculptate, față în față peste masa aia lungă care descuraja orice conversație. Noroc că cei tineri stăteau mult mai grupați, pe mijlocul mesei.

Simona se schimbase în trening verde de catifea. Florin era tot la costum de 'mire'.

Tatăl Simonei povestea, vesel.

"Avem nuntă în Cluj, în weekend. Chiar ne făceam griji că e drum lung. Ce-ar fi să vă duceți voi? Două ore, lăsați plicul pe care vi-l fac eu, plecați. Luați avionul de acolo, fac cinste cu cele mai scumpe locuri. Puteți merge și patru!" îl asigură pe Viorel. El cumva decidea dacă se duc, Mia era anexa.

"E prima nuntă la care am fost, asta a lui Florin," Viorel vorbea superpoliticos, stătea drept în scaun. "Nu mă mai duc la alta!"

"Poate doar a lui! Și aia e singura la care ne mai ducem și noi, eu cel puțin!" Florin se băgă și el, dându-i un cot Simonei, distrând-o.

"Parcă erați de puțin timp împreună," tatăl Simonei tot cu Viorel vorbea.

Mia știa că se va colora până ajungea de culoarea vinului din paharul mamei Simonei.

"Locuim împreună de trei ani," Viorel nici nu transpira.

"Și totuși nu v-ați grăbit să vă căsătoriți?" mama Simonei întrebă farfuria din față, apoi își ridică ochii la fiica ei, care se strâmbă, nu neapărat răutăcios, mai mult răsfățat. "Adică, e normal să locuiești împreună, un timp. Până te decizi."

Viorel părea lovit că vreo femeie de vârsta mamei lui îi aproba deciziile. Mia simți cum se umflă în pene, încă de dinainte să vorbească.

"Așa ne-am gândit și noi!"

Mia trecuse cu implicare minimă de radiografia forțată prin întrebări care n-aveau legătură cu ea deloc, și nici cu Viorel.

"Și chiar te muți mâine în Amsterdam?" Mama Simonei ducea delicat furculița la gură.

"Mamă, încetează," Simona se plictisise, parcă.

"Da, eu sunt aia rea!" Furculița fu aruncată pe masă, se lovi de unul din miile de alte tacâmuri aranjate în fața ei. "Tatăl tău a renunțat de tot. Am rămas eu aia care nu crede în iubire sau mai știu eu ce!"

"O să mă mut în Amsterdam, da," Simona își mai puse o ciupercuță în farfurie. "Și va trebui să te decizi dacă o să te legi de asta la infinit sau accepți și trecem peste."

Se vedea clar că mama Simonei nu era obișnuită să fie ea aia penibilă. S-a retras, "Nimic nu mai zic."

Interveni tatăl, clar învățat.

"Simona, abia aștept -- și aici cred că va fi și Elena de acord, și noi n-am fost de-acord decât să te facem pe tine, și-atât -- să ne arătați voi cum e cu căsnicia. Sincer zic, nu vă vreau răul deloc. Vreau să-mi vii peste douăzeci de ani, toată radiantă și să-mi reamintești ce mult m-am înșelat că nu credeam posibil să te facă cineva așa fericită! Aia vrem decât, și sper să fie așa, altfel am trăit degeaba!"

Nici mama Simonei nu mai comenta, deci era de acord.

Simona se înmuie, "Și noi sperăm să fie așa. Și dacă nu, n-aveți decât să vă legați de mine la infinit!"

"Dar atunci, nu acum!" întindea pastă de tofu, decisă.

"Primul vostru test ca și cuplu!" Tatăl Simonei închină un pahar, forțând singura altă persoană de la masă care bea, soția lui, să întindă și ea pe-al ei. Abia reuși, fără să vomite, dar nu mai avea legătură cu Simona. Mia se întreba dacă Simona realiza asta, că își mișca privirea de la mamă la tată, care încă toasta, "O nuntă. O sarma. O manea."

Florin acceptă, că nici Simona nu zicea nu, "Fie. Vă reprezentăm."

"Doar ei," Viorel fu clar. "Eu cred că merg pe planul inițial, și plec mâine."

Părinții Simonei aprobară, oricum nu le păsa. Niciun incident n-a mai tulburat vreo apă, nu se mai risca nimeni.

Mia era neliniștită, totuși. Li se aduceau bagajele, așteptau pe holul ăla păcătos! Părinții Simonei își luaseră deja la revedere.

Niște munți în costume i-au predat rucsacul, lui Viorel -- trollerul lui prețios. Era și mai urât, la lumina zilei. Bagajul, că Viorel în sine era tot frumos.

Unul dintre agenții de pază sau ce erau i-l înmânează miștocar, "Un picior din fată nu ne-ai arătat și nouă!" Au închis ușa, lăsându-i în curte.

Era frumos să ai curte proprie, așa era și la Mia acasă. Doar că mai mult pietriș, mai multă iarbă, nicio mașină, niciun garaj.

Mia! Miiiiaaaaa!! Miiiiiiiiiiiiiaaaaaa!!! Tanti Gina, a venit Mia de la școală?

"Pe tine te strigau copiii la poartă?" Mia se trezi c-o întreabă pe Simona. Care râse drăgălaș, era în toane bune. Rezistaseră alifiile cu care era uns Florin la asaltul părinților ei. Nici măcar asalt, că se calmaseră repede.

"Nu, că n-am locuit mereu aici. Aveam treișpe ani când ne-am mutat. Dar în Pantelimon, mă striga Yasmine, da! Eram geam lângă geam!"

"Vai cum lătrau moldovenii mei," Florin se entuziasmă singur, "Eu stăteam la șase, deci chiar trebuia să țipi. Și nu venea unu', o dată! Nu, pe rând, de mai multe ori pe zi! Apoi am crescut mai mari și urlau tembelii, și noaptea. Mă ura tot blocu'!"

S-a întors toată lumea spre Viorel, așteptând o poveste similară. Miei i se rupea inima, gândindu-se că n-are.

"Nu m-a strigat nimeni, niciodată!" Nu suna ca și cum îi părea rău, "Și stăteam la doi, aș fi auzit! Dar maică-mea ținea meditații și nu-și permiteau s-o întrerupă pe doamna profesoară. Și oricum ne stabileam cum ne întâlneam, eu cu amicii mei, nu era nevoie să deranjăm pe alții."

De ce o înjunghia așa, că acum tot ce se putea forma în mintea Miei era filmul de groază despre cum bietul Viorel nici nu realizase că ce zicea el se aplica mai mare, adolescent, implicând că cea mai timpurie amintire a lui cu 'amici' în jur, era una în care el era destul de mare să planifice ieșiri. A fost un copil lăsat singur, a decis atunci.

Evident, nimeni altcineva în afară de ea nu-l plângea pe Viorel. Era talentul ei special.

Florin de exemplu, râdea de el, "Lasă că nici tu nu erai vreun prietenos!"

"Taci, că eu am mai strigat după alții, tot așa, populari, ca tine. Îs mai mulți ca mine decât ca tine, statistic!"

Acum se consola singur, cum înțelegea el, matematic. Mia mai că nu plângea. Păi el vorbea ca și cum nu întâlnise personal nici unul ca el, dar credea în grafice.

"Putea să vină unu' dinăsta ca tine sa mă cheme și pe mine afară. Că știau unde stau. Camera mea e și pe colț, am niște ramuri de-mi bat în geam, n-am auzit o dată Viorele! Doar pe maică-mea, de pe balcon."

Se grăbea, reamintit de casă, "Deci ne vedem la hotel sau voi vă bârlogiți în cameră?"

Florin încuviință, "Cred că ne mai vedem în Amsterdam."

"Atunci ne vedem în cameră," i-a zis Viorel Miei, nu știa ce să facă.

"Da," a zis ea, i-a făcut cu mâna. A părut ușurat că nu trebuie sa facă nici el mai mult.

Taxiul era la poartă, îl ducea la autogară. Viorel și-a arătat telefonul, "Nu am baterie că nu m-am gândit să-l încarc. Vă dau mesaj când ajung."

S-a întors din poartă, i-a salutat la buchet. Dus a fost.

Mia încerca să se stăpânească, că știa de ce s-a posomorât așa. Era și despre el, că doar el o trezise, însă era și despre cum se simțea ea abandonată de fiecare dată când era ignorată, iar cu Viorel era greu să fii ca două boabe într-o păstaie, visul ei. Să vorbească orice, să meargă împreună peste tot, să nu se sature unul de celălalt. Ca-n filme.

Dar, știindu-l, nu putea fi Simonă cu el. Și nici nu-și dorea, că nu era ceva ce ar fi tolerat la alții. Știa că trebuie să se lupte singură cu sentimentul de pustiu. Îl lăsa și pe el să-și ducă bătăliile, așa cum părea că preferă, singur. Oare chiar prefera?

Florin nu o liniști, "Doamne, parcă se duce la tăiere! Puteai să te duci și tu cu el!" turnă sare pe rană.

"Nu m-a invitat."

"Și ce?!" Pe Florin nu l-ar fi oprit nimic să se ducă peste cine voia el să se ducă.

Mia a făcut checkin la hotel ca o lașă, s-a răsplătit cu o baie nesperat de luxoasă. S-a așezat pe patul mare, străin.

I-a scris Florin, Vâlvoi, hai cu noi dacă te simți singură! Dar la nouă trebuie să te duci la tine în cameră, că începe noaptea nunții și dacă rămâi, participi!