Conversația telefonică a Simonei cu tatăl ei a fost una dintre cele mai lungi pe care o avuseseră vreodată. Incluzând și discuțiile lor față în față, unde doar o anunța ce avea de făcut.

Când a văzut că o sună, Simona știu că ori aflase, ori voia să întrebe ceva.

"Ghici cine m-a sunat?" Era vesel?!

"..."

"Drăgănescu senior, supărat foc. Că ce face ginerele meu?! Că ce e cu mișcările astea, între prieteni! Că cum îmi permit eu să-l acuz pe Max!" Chiar râdea!

"O, nu."

"Că ce cresc eu în casă! Că tu și cu Cleo v-ați întins de sub nasu' meu până ați ajuns să umblați de vă știa tot orașu'! Și acuma inventezi povești și eu pun familia pe prieteni!"

"Și ce i-ai zis?" Simona sări peste gărdulețul cu eticheta Cleo.

"Păi am așteptat să termine, și tăceam. Și zice, nu zici nimic?! Și atunci i-am zis că aștept să ajungă la partea în care a violat fiică-mea pe cineva, că atunci chiar îmi era rușine!"

Simona a râs și ea, "Ce-o să faci?"

"Cred că tocmai mi s-a înființat un nou proiect personal! Ș-așa îmbătrânisem și era timpu' să las pe alții."

"Te rog, chiar nu mai vreau povestea asta dezgropată. Nu vreau să ne luptăm între familii forever!"

"Întotdeauna ai fost cea care a crezut cel mai mult în rolul meu de mafiot!" a râs el. "N-am eu malaci să-i trimit la omor. Și cu crima nu scapi fără să știe cineva, care o să vorbească. Eu am decât niște coafoare prin care spăl banii altora. Niște fete care află chestii, și o clientelă care merge de la tanti care face curat la minister până la funcționara care ștampilează avize de închis balcoane cu termopan. Ăia-s oamenii mei, ținuți fideli cu morcovi tăiați în formă de simboluri de euro, nu cu băț."

"Lasă că e mai sănătos așa."

Tatăl Simonei nu acolo voia să ajungă, însă. "Știi cum mi se zice mie? În lumea noastră?"

"Cum?" Niciodată nu-i zisese.

"Blestemu'!" râse el.

"Blestemul?!"

"Din cauză că n-am armată de gelați, n-am să te atac pe stradă, dacă mă superi. Ce se întâmplă însă e că-ncepe să-ți meargă rău!"

"Adică?!"

"Încep să nu-ți iasă actele. Să-ți dispară chestii utile, de nerecuperat. Să afle soția de amantă, și invers. Să-ți pice avizul de construcție de care erai sigur, că a greșit o secretară un cod. De ce crezi că au plecat Drăgăneștii la Cluj?! Le stagnează construcția de cel puțin cinci ani. Incompetență în lanț, niciodată nu greșește aceeași persoană, nu se pierde același act din dosarul cu șină! Ghinion curat!"

Simona a râs și ea, în ciuda amintirii, "Aaaa, tu l-ai încurcat și pe Florin?! Cred că nici acum nu i-a ieșit nu știu ce pe-fe-a."

A râs și mai tare tatăl ei, "N-am avut nicio treabă! Să mor, așa funcționează ANAF! Mulți, ce nu le fac eu, au senzația că tot de la mine vine. Suntem cam superstițioși, că religia nu ține cu bandiții."

"Tată, ce plănuiești?"

"Vedem. Maică-ta, să vedem ce zice și ea. Ți-am zis, am de lucru. Acu' la pensie!"

Așa că Simonei îi rămăsese să vorbească cu mama ei. Avea apeluri ratate de la ea, dar nu se grăbea. A sunat înapoi, doar după mic-dejun.

"În sfârșit!"

"Bună, mamă," Simona își păstră vocea veselă. "N-am avut timp, cu nunta."

"Bine că ai sunat totuși," mama ei nu avea timp de scuze. "Mă gândeam data viitoare când veniți prin România, să stăm și noi, doar noi trei. Tatăl tău mă scoate din sărite."

"Da, poate ne facem un obicei," Simona se gândea cum să facă. "Nu foarte des," clarifică, mai mult în glumă.

Pauză serioasă.

"Simona, mă gândeam recent, de când ai fugit în Amsterdam," auzi dintr-o dată în telefon, "Că poate n-am reacționat foarte bine, atunci." Bine că n-a zis cuvântul Incident.

"E ok," a răspuns Simona, "E gata."

Tăcere.

"Serios, e ok."

"Cred că nu am reușit să te întreb cum te simți, că nu vedeam cum o să te ajute. Am zis să fiu practică. Să gândesc limpede, pentru tine." Suna ciudat, deși era tot vocea mamei ei, dintotdeauna. Calmă și rece.

"Eh, chiar n-aveai ce să faci, practic," sublinie Simona ultimul cuvânt.

"Știi că nu știu să consolez! Nu voiai cuvinte, degeaba."

Simona nu a mai zis nimic, pentru că în capul ei se derula o amintire.

Era cu Florin, după Marea Împăcare. O luaseră de la capăt, se străduia și ea, simțindu-se vinovată, post-Cleo. Și el se strofoca, și se vedea: reușiseră să nu se certe deloc.

Simona rămânea pe la el în câte-o noapte, câteodată și a doua, și a treia... că deja Florin știa de problemele ei, și putea veni doar să se uite la filme.

Stăteau la el în pat, în apartamentul pe care îl împărțea cu foștii colegi de cămin, atunci plecați fiecare acasă, de sărbători. Tatăl Simonei avea treabă, mama plecase în Maroc cu vecinul lor din Breaza.

Când Florin a aflat că e singură de Crăciun și că planul ei era să meargă la vreo petrecere cu gașca, a rămas și el în București, rupând inima mamei lui într-o mie de bucăți, că până atunci nu ratase nicio ocazie sa mănânce o sarma cu familia. Nu o prea pomenea, dar la telefon vorbeau des, și niciodată nu a zis ceva negativ de casă.

"Îi trece," Florin era de neclintit în fața lacrimilor. "Se învață, n-o să pot veni mereu."

Să te vrea părinții prin preajmă era un concept inedit pentru Simona. Se întristase fără să vrea, și buretele emoțional care era Florin imediat văzu, și o consolă, "La un moment dat o să avem și noi familia noastră."

Ea crezu că nu aude bine, "Noi... doi?"

"Păi spre ce ne îndreptăm? Dacă ne merge bine," o văzu cum se încruntă la el, că nu-i plăcea când exagera ca Romeo. Dacă.

Toată vacanța, lăsați singuri în apartament, s-au înțeles de minune, parcă demonstrând ce zicea el. Nu a fost dificil: au comandat mâncare, s-au uitat la filme, el a mai muncit, ocazional, și ea făcea poze la orice.

Stăteau în pat aproape toată ziua, nici nu-și luaseră cadouri. Simonei oricum nu-i provocau aceeași emoție ca altora: putea să-și cumpere ce voia. Că stăteau amândoi, era cadoul.

Sub aceste auspicii pozitive, și după câteva comedii romantice -- la care au râs mai mult la părțile romantice decât la cele de umor -- Florin a zis negândit, supărat de încheierea poveștii pe care tocmai o văzuseră, "Nu înțeleg de ce e nevoie de mari declarații, mereu. Te iubesc, și eu te iubesc, în sfârșit putem fi împreună, muah-muah!"

"Greșești ceva," Florin era convins, "Dacă celuilalt nu îi este evident, din ce faci. Păi cuvintele alea sunt zero, fără acțiune!"

Simona a râs și ea, "Eu foarte mult timp am crezut că e doar o expresie pe care o zic oamenii!"

"Adică?!" mâna lui se încordă sub ea, și o trase mai în el.

"Americanii ăștia, una-două, Te iubesc! Love you, Love you too, zic la telefon, și când vorbesc de banalități! E gen Bună ziua, la ei. Mult timp, am crezut că Love you e un fel de La revedere! Ceva ce zic oamenii, automat. Că vedeam mereu, la televizor."

"Nu ți-a zis nimeni că te iubește?!" Florin extrase cu totul altceva din ce zicea ea.

"Nu țin minte," se gândi Simona, dar nu foarte adânc. "Oricum, sunt doar cuvinte!"

"Acu' că zici," Florin o privea atent, "Nici eu nu știu să-mi fi auzit părinții că-mi zic că mă iubesc sau ceva. Îmi puneau mâncare în farfurie, îmi atârnau ghiozdanul de umeri, și mă trimiteau la școală!" La Simona, nici măcar atât. "Dacă mă ia maică-mea cu dinastea la telefon fac infarct, că mă gândesc că e bolnavă sau ceva!"

"Cred că e mai sincer, la români," se consolă Simona cu voce tare.

"E mai sincer să nu zici că iubești pe cineva?! Decât să repeți asta, mecanic?!"

"Păi nu tu ziceai că exagerează?!" arătă ea spre televizor.

"Ăia doi, care s-au torturat cu figuri, s-au pupat de două ori, au zis că se iubesc, acum îs suflete pereche! Ăia, da. Dar, în viață, mă gândesc că e mai bine să zici, decât să nu zici."

"Tu ai zis cuiva, vreodată?" Că ei, sigur nu. "Eu nu."

Spre creditul lui, Florin se gândea, în loc să zică direct Nu, de frica geloziei ei. Care nu se întindea pe trecut, că creierul ei ar fi implodat de mult.

"Cred că am evitat, că eu iubesc pe toată lumea," a răspuns el, "Însă nu în felul ăla special cum vor femeile."

Simona aprobă încolăcindu-și picioarele în jurul lui, "Mai bine să nu minți, dacă nu ești sigur."

"Acum că mă forțezi să mă gândesc, nu cred că m-am simțit cu cineva cum mă simt cu tine."

"Cum anume?" se alintă ea, trecându-și mâna prin părul lui aspru.

"Cu frică să nu plece, că ce mă fac fără ea."

Ce nu știa el era că Simona se fixa greu, însă se dezlipea și mai greu. Era un SuperGlue emoțional: iubirea era o monedă pe care nu o primise default, și deci prețuia orice urmă a ei cu disperarea unui naufragiat care dă de un rest de ușă plutitoare.

"Nu scapi tu așa ușor!"