În mintea lui Florin, amintirea era o barcă în miniatură care plutea într-o sticlă cu țuică. Îl prinseseră niște amici, că să bea cu ei, Adusă de acasă!

"La petrecerea noastră de casă nouă?!" a întrebat cu frică.

Una dintre cele mai negre zile de-ale lui, pentru că în sfârșit Simona recunoscuse că de fapt ea nu voia ca el să plece din București, dar nici nu ar fi venit cu el. Evident, așteptase să plece, ca să se certe la telefon.

"Nu mai rezistam!" se tot apăra ea. "Am încercat să fiu curajoasă! Că știam că e important pentru tine!"

Nu era chiar așa, Florin începuse să vadă asta, din felul în care trăgea de el fără să tragă de fapt, doar așteptând ca el să nimerească ce-și dorea ea să se întâmple în relația lor.

A încercat și el: "Dacă ziceai ceva, poate rămâneam!" Probabil că nu, însă măcar vorbeau.

"Ce să zic? Că să stai cu mine?! Trebuie să vrei tu!" vocea Simonei îl surzea într-o ureche.

"Ah, da, eu n-am vrut!" Florin fierbea, ascuns pe balcon, unde țipa în telefon. Îi era greu, noii lui colegi lui de apartament vorbeau doar unul despre celălalt, și când erau toți trei în aceeași încăpere, amândoi se comportau de parcă nu mai stătuseră vreodată de vorbă cu alte ființe umane.

A fost foarte greu pentru cineva înzestrat cu capacitățile lui de evaluare a lumii din jur să-i vadă pe cei doi dându-se cap în cap de fiecare dată când se apropiau unul de celălalt.

Chiar și atunci la chef, se căutau prin apartament, deși toată săptămâna -- prima din cohabitarea lor -- se evitaseră. Făcuse olteanu' program la baie etc.

Următoarea dimineață, mahmureală generală. Pe atunci, Florin considera colegii de apartament o treaptă în drumul lui spre a sta cu Simona.

În bucătărie, extins într-un scaun de plastic, zăcea Viorel, negru și posac, cu părul ciufulit că atuncea se tundea singur, arăta chiar mai rău decât se simțea Florin. Care ar fi vomitat, însă îl durea prea tare capul ca să poată deschide gura. Încerca să respire regulat, să uite de stomacul ros de vină, că știa că află Simona de amica ardelencei.

Îi scrise Miei, primul lor mesaj privat ever: Vezi că ce se întâmplă în apartamentul ăsta rămâne în apartamentul ăsta.

Evident, ea i-a răspuns, Sigur. Btw Viorel e in camera lui?

Suntem în bucătărie. Hai și tu.

Niciun răspuns.

"Ce i-ai făcut la fandosită?" Florin îl înțepă pe noul coleg de apartament. Oltenii niciodată nu-și țineau gura. Văzând că Viorel se încruntă, adăugă repede, "Întreba de tine, de aia întreb."

"Nu mai știu," Viorel își lăsă capul pe masă. Era și mai slab atunci, îi ieșeau oasele prin tricou ca pe spatele de stegozaur. "Am băut cam mult."

"Bravo," Florin se așeză și el. "Măcar ai ajuns undeva cu ea?"

Întrebarea îl ridică pe Viorel de pe masă, "Ce?!" Era grav, nega din start. "Dar ce treabă am eu cu ea?"

"Tu poate nu, da' ea, da," Florin îi explică răbdător. Se vedea, trebuia să ai doar ochi.

"N-avem nimica de-mpărțit," Viorel continua totuși, impulsionat. Pământiu, cu ochii injectați, lăsat pe spătarul incomod, își lungise picioarele pe sub masă de ajungeau până la Florin.

Care se miră cu voce tare, "Frate, da' ce înălțime ai?!" Observase încă de la început că Viorel era mai înalt decât el, era destul de rar. Acesta își trase picioarele înapoi, îndreptându-se în scaun, dar nu era să scape, "Ai doi metri?"

"Nu," Viorel zise, resemnat. "Sub. Cred că suntem cam de aceeași înălțime."

"Pari mai înalt."

"Din cauză că-s slab. Par mai lung."

"Exact, lung!" Florin râse. Îi scrise Miei, Lunganu întreabă de tine, nu mai știe ce ați vorbit. Îi e rușine.

Ea nu a ezitat, Nimic important, eram beți. Nici eu nu mai știu.

"Vești bune," Florin îl încurajă pe Viorel. "Nici ea nu mai știe, sunteți ok. Comportă-te normal."

Viorel dădu din cap, nu neapărat mai liniștit. Însă pentru Florin problema era rezolvată, cât mai era până se găseau ei?

Atunci îl sună Simona. Fapt interesant în sine, tehnic, pentru că era blocată peste tot, și îl blocase peste tot. Florin se uita la caller ID, parcă nu-i venea să creadă că e poza ei, sări în picioare. Ultima oară când vorbiseră, se încheiase cu:

"Regret că te-am întâlnit vreodată!" Ăsta era el, sincer. Și respectiv ea, "Măcar regreți cinci minute. Eu regret ani de zile!"

Așa era, pierdeau timpul degeaba, că și-au legat ei destinele când erau mici și proști. Dar în Amsterdam Florin avea job greu, unde nu mai era cel mai bun, încă, era departe de casă și de prieteni, și avea nevoie de cineva cu care să vorbească. Era dificil să menții o relație virtuală, iar cu Simona era imposibil. Ea nu credea oamenii când îi avea în față, darămite online. Cu cât erai mai departe de ea, cu atât erai mai puțin persoană.

Florin se pregăti să apese Cancel, că deja Simona aflase de Raisa, n-avea de ce suna, altfel. Urma cearta finală.

"Da!" a ieșit el din bucătărie, s-a dus la el în cameră. Nici nu despachetase, cutii aduse din mașină îi țineau loc de dulapuri. Îi fusese lene să se apuce, nu-i păsa suficient, în baie tot ce adăugase era un prosop, un șampon și un săpun. Erau chestii de femei: să așezi hainele, să alegi mobilă, să te asiguri că-ți arată casa a casă.

De fapt, toată camera lui ar fi fost un dulap pentru hainele de vară ale Simonei. Normal că nu se grăbea să vină la el. Ceruse mii de videoclipuri cu apartamentul, de parcă se muta ea.

Simona nu a început direct cu urlatul în receptor. Dimpotrivă, a rostit cuvintele care au format un lasou de sârmă ghimpată în jurul gâtului lui:

"Cred c-am exagerat, aseară."

"Doar aseară?!" Florin se supără pe tonul ei glumeț.

"Îmi e foarte greu, departe de tine," o auzi cum toarce. Deși știa că de aia se comportase așa, fu o ușurare să o audă recunoscând cu voce tare. În ultimul timp, Florin începuse să se îndoiască.

Din păcate, era târziu.

"Simona, ce vrei? Nu era gata de tot?"

Din nou.

Era primăvară afară, pe geam verdeața stătea la distanță regulamentară de casă, copacii presărați metodic la intervale egale. Toți, de aceeași înălțime.

"Dacă vrei tu, e gata de tot," Simona se alinta. "Dar o să vin să-mi zici personal."

"Vii tu aici?!" Florin râse amar, mai mult speriat că poate chiar venea, și era ultimul lucru pe care și-l dorea, mai ales atunci. "E vreo petrecere de-a voastră prin zonă?"

"Sunt mult mai greu de refuzat, în persoană," Simona chicoti ca și cum nu se certau de săptămâni întregi.

"Hai că vin eu la tine și gata," Florin se decise. Ce-i trebuia lui bani și colegi imaturi, să-și reia cariera de la zero degeaba?

A fost rândul Simonei să tacă în telefon.

"De tot?" a ezitat ea.

"De tot." Tăcerea se lungea. Florin se asigură, "Doar dacă vrei și tu, normal."

"Hai în vizită, weekendul următor," Simona își reluă tonul ei de manager, ca de obicei când simțea că se împacă și deci lesa se considera acceptată de Florin. "Vorbim. Am ceva să-ți zic."

Florin nu prea era paranoic, însă nu suna bine, "Și nu poți la telefon?!"

"Nu..."

"Mi-e frică că mă aștepți cu niște băieți de-ai lu' tac'tu să mă bată," Florin fu sincer.

Vocea Simonei se subție a stres,
"De ce aș face asta?! Chiar așa mă crezi, nebună și rea? Cum să fac așa ceva?!"

Deci nu știa, era sincer insultată. Nu era niciun plan, doar a dat în clocot, de una singură. Realizarea îl făcu să se simtă și mai rău.

"Hai mai bine să o lăsăm baltă."

"Uite, îți promit că nu mai fac crize," Simona negocia expert, neștiind că opoziția lui nu era din cauza ei. "Știu că am exagerat, dar știi cum e, la petreceri. Oameni beți... Tu și bei mult și ești mereu înconjurat de femei. O să încetez și cu colega de apartament!"

"Adică?!" Florin se temea de ce puteau vorbi ele.

"Cred că... am exagerat și cu ea..."

"Auleu, te-ai legat și de ardeleancă?" De aia nu mai ieșea din cameră.

"Păi o invidiez, cred," Simona nu suna invidioasă. "Stă cu tine. O să-mi cer scuze."

Atâta mai lipsea, Florin interveni, "Lasă-mi colegii în pace! Hai că vin weekendul următor. Și eu am ceva să-ți zic." Erau gata, însă măcar să nu o facă la telefon. Trecuseră prin niște ani împreună, merita măcar adevărul.

"Vino," o simțea zâmbind în telefon. "Mai bine ne certăm live, suntem mai eficienți," a râs, "De trei săptămâni încercăm să scăpăm unul de altul!"

"Hai că poate-am reușit, de data asta," îi închise el telefonul. Era timpul de berica de dres stomacul.

Viorel încă dormea cu capul pe masă, Florin deschise frigiderul plin cu alcool și cam atât. Își alese o olandeză, regretând dozele alea ale dracu' de mici.

În ușa bucătăriei se înființă Mia, dușată, parfumată, cu părul pieptănat, în haine de stradă, în timp ce Florin avea urme de degete unsuroase pe pantalonii de trening. Slavă Domnului, ochii ei mergeau într-o singură direcție: către Lungan. Absent.

"Săracu'," zise ea matern. "Nici aseară nu se simțea bine."

Când se simțea ăla bine? Florin dădu din cap.

"Uite ce am luat, de casă nouă!" îi zâmbi ea dintr-o dată. "E mai bine totuși să le mâncăm mai încolo!"

Îi întinse trei ouă de ciocolată, din alea cu surprize.

"Știi că povesteam de jucăriile astea? Avem fiecare câte unu'!"

Întinse spre el, Florin nu mai cumpărase unul de mult, îl alese pe cel din mijloc.

"Nu pot mânca," stomacul îi aduse aminte.

"Surpriza e importantă," Mia îi zâmbi, apoi se uită în jos la Viorel, doar-doar s-o trezi și el să participe. Că doar nu venise cu alea pentru Florin, deși erau trei.

Mia se decise cam greu pe care dintre cele două rămase să-l pună pe masă.

"Îl găsește el, când se trezește."