Impulsionat de noua bere pe care și-o comandase după plecarea dramatică a Miei, că oricum nu avea unde se duce, Viorel se decise că el bea singur la terasă până nu mai poate, că oricum a doua zi avea avion. Cu ea. Cu Simona. Mai rău, cu Florin!

Toată lumea îl ura, și poate că aveau toți dreptate. Cu o zi în urmă, când s-au întâlnit accidental în restaurantul ăla pretențios higly recommended din cel mai plictisitor oraș din toată România, Simona l-a privit ca pe ultimul gunoi, apoi s-a dus și l-a lăsat în picioare lângă moldovean, care mânca.

Știa Viorel că e în toane bune Florin, ca de fiecare dată când avea mâncare în față. Cel mai supărător era că dacă nu era povestea cu Mia, ei doi s-ar fi înțeles bine. Lui puteai să-i zici orice.

Și atunci realiză și Viorel pentru prima dată că dacă vrea să se întoarcă la cum erau, trebuia nu doar s-o împace pe Mia, ci și pe Simona.

"Acuma ciorchiniți?" l-a întrebat pe Florin.

Care își luă ochii din mâncare, "Da, asta facem. Boabele normale se unesc, și bobul nebun stă singur, cum îi place."

Tonul era de glumă, însă lui Viorel tot i se părea nedrept.

"Dar de ce s-a decis că eu sunt ăla nebun?"

"A, probabil tot ce faci tu are sens, în capul tău," Florin scrijelea ultimele resturi de tiramisu din farfurie. "Nu zic că nu, însă va trebui să-mi explici și mie, dacă vrei să înțeleg." Văzând că Viorel nu răspunde, enervat de concept, adăugă, "Dacă eram acasă, mai era cum era, însă aicea nu ne mai putem uita la filme împreună și să te întreb din ele, să-mi dau seama cum gândești."

Se referea la serile lor de filme, pe vremea când Mia nu prea dădea pe-acasă. Florin și cu Viorel nu prea aveau nici de lucru, nici de vorbit, așa că Florin se uita la filme în sufragerie, pe sistemul lui sorround, și dacă trecea Viorel și vedea ceva ce-i plăcea, un dialog, o imagine, stătea și el.  Se punea pe marginea canapelei și stătea acolo, gata să plece.

"Auzi," îl întrebase Florin într-una din dați, "Nu vrei să alegi tu un film? Că chiar nu mai știu la ce să mă mai uit."

"Nu, nu," s-a grăbit Viorel, "Că tu știi din astea mai noi, faci rost de ele."

"Tu nu te uiți la filme, singur?" Florin a întrebat.

"Nu," Viorel a fost sincer. "Nu știu ce să caut, când citesc descrieri pe IMDb parcă nu e o idee de om sănătos la cap. Doar filme care, dacă aveam eu vreo putere de decizie, mureau nefăcute. Și acasă, mă uitam mai mult la TV, ce puneau alții."

"Păi și ce filme-ți plac ție, că poate găsesc în gen," moldoveanul era expert în self-entertainment, Simona era departe, și nu foarte distractivă.

"N-am un gen," Viorel era mândru, se așeză pe canapea mai comod.

"Dar din astea ce le-am văzut împreună, care ți-a plăcut cel mai tare?"

Era o întrebare inocentă, pe vremea aia Viorel nu-l știa pe Florin, cum se băga el în sufletul omului. Iar faptul că Florin nu știa titluri, actori, și nu ținea minte o poveste mai mult de câteva ore după ce se termina, îl făcuseră pe Viorel să-l subestimeze. Așa că i-a zis. Mare greșeală.

"Deci chiar nu mă așteptam," Florin s-a uitat la el ciudat, după ce căutase suficient pe net cât să-și aducă aminte, deși îl văzuseră de curând. "Ăsta cu indieni?!"

"Da," Viorel nu înțelegea mirarea, dar îi explică, "E construit bine. Și filmat bine. Și actorii sunt buni."

Florin a mai citit o dată descrierea acțiunii, s-a mai uitat o dată la Viorel, "Ești sigur că ăsta e filmul?! Io nu țin minte să mă fi uitat la el!"

Ce-i drept, dormise jumate de film, și cealaltă fusese beat.

De atunci, Florin vorbea cu el ca profa lui Viorel de psihologie din liceu. Alegând cuvinte speciale pentru un om special. Mereu atenți la ce făcea el. Și mai ales, de ce.

Florin era doar curios, a decis Viorel atunci: cu cât își mărea baza de date de tipologii de oameni, cu atât era mai eficient în limbariță.

Profa de psihologie dintr-a zecea însă dăduse accidental peste darul lui Viorel de a opri orice conversație despre ce se întâmplă în capul lui.

Erau la oră, făceau o dată pe săptămână psihologie, era tânără și cam copleșită. Încerca ea să țină în frâu o clasă de profil bio-chimie, cea mai slabă din anul ei, de la unul dintre cele mai mediocre licee din Craiova. Era crunt: își lua mișto și anarhie, tot timpul.

Viorel era cuminte aka tăcut, că mama lui era un etaj mai jos, în cancelarie. Și el avea darul de a se băga în scandaluri într-o secundă, mai ales nelegate de el. Așa că încerca să le evite, însă câteodată era întrebat ceva.

De exemplu, la ora aia complet haotică, se trecea de la un elev la altul, și li se arăta două poze cu fețe umane. Viorel își aștepta rândul, fără să fie atent. Oricum se schimbau pozele la fiecare întrebare, nu se putea pregăti.

"Acolo, în spate," vocea timidă urla peste zumzetul general. Viorel știa că el e, nu era doar foarte înalt, dar și vedea foarte bine la tablă. Abia la școală a realizat că alții nu văd așa bine și așa departe. Gândul îl întrista, era rău să nu vezi.

Își duse ochii la tablă, profa ținea două poze cu două capete de bărbați, "Ce exprimă fețele astea două?"

Întrebarea l-a blocat pe Viorel, s-a uitat mai bine, unul zâmbea, altul era trist.

"Adică?!" Deja clasa chicotea, că Viorel nu vorbea des, însă ajungea de se certa cu profii, de fiecare dată, apoi cu maică-sa. Știau că face show. Nu-l plăceau sau ceva, dar dacă era undeva unde ținea majoritatea cu ăla ciudat, era când se lega de el vreo profă speriată. Aia era nouă, nu-l știa.

Se uita la el de parcă îl implora să nu-i facă și el viața mai grea, "Adică ce-ți dai seama despre oamenii ăștia, doar uitându-te la poze. Ce exprimă, fețele lor?"

Viorel se mai uită o dată, el nu-și propusese să fie dificil, îi ieșea, default. "Nimic?"

Profa îl ajută, "Care e trist, care e fericit?"

"Nu știu sigur," Viorel se îndreptă în bancă. Ca să nu ajungă în cancelarie, adăugă, "Doar că unu râde, nu înseamnă că e fericit. Și dacă se-ncruntă, nu înseamnă că e supărat."

Niște unii se hlizeau prin surdină, "Viorele n-are timp de monkey business!"

"Dacă ar fi să alegi, totuși, care e mai probabil să fie care?" profa parcă vorbea cu un bebeluș.

"Habar n-am!" Viorel nu putea minți. Lui chiar nu-i ziceau nimic, pozele alea. "Te poți preface că zâmbești, și tu tot trist să fii."

A trecut profa peste el, deja ținea ora pe loc, "Hai că vorbim după oră." Știa Viorel că ajunge mă-sa pe fir. Însă, când au rămas singuri la catedră, profa i-a scos alte trei poze, tot cu fețe. De data asta, toate erau încruntate.

"Aici, ce emoție încearcă să potretizeze, fiecare?"

Se mai uită o dată, dar era dificil să-ți dai seama, "Tristețe?" Spera că scapă.

"Toate trei?!"

N-a știut cum să se apere decât prin sinceritate, "Da... nu știu."

"Dacă ți-aș zice că unul e înfuriat, unul e dezgustat, și celălalt e speriat? Ai ști care-i care?

"Cine zice asta?" Viorel câștiga timp, dar nu i se explică. "E greu să-mi dau seama. Sunt și oameni diferiți, în fiecare."

"Adică?!"

"Adică dacă era același om, în trei ipostaze, poate mă prindeam și eu." Trebuia să-l cunoască, să țină minte cum făcea, să îl pună într-un tabel. "Adică știi cum face când e supărat, când e nervos. Dar... aceeași persoană, să faci diferența."

Profa a dat din cap, cu ochii fixați pe el, "Adică să te înveți cu ea?"

"Altfel, cum?"

L-a lăsat în pace.

Mama lui, însă, nu. A venit furioasă, seara aia, a țipat de pe hol, încă înainte să dea cu ușa camerei lui de perete, "Ce Dumnezeu vorbești aiurea pe la oră, de ajung să mă ia aia venită de-un an în școală, prin cancelarie? De ce nu-ți poți ține gura?! Mi-a zis să te trimit la psiholog! Ce mizerii ai zis, iarăși?!"

N-a avut idee Viorel ce a greșit, dar era învățat, așa că n-avea rost să se certe.

"Deprimat, auzi! Zice aia că cine știe ce-ți facem, acasă! Te rog încă o dată să te comporți normal și să nu mă mai faci de râs prin tot liceul. N-ai cinci ani!"

Viorel era sigur că auzise asta toată viața, inclusiv la cinci ani.

Deci, Florin și profa de psiho vorbeau cu el de parcă necesita un efort mental suplimentar. Era ciudat că în loc să fie insultat, ca mama lui, Viorel fu ușurat, cu fiecare. Era greu să facă mereu el, efortul.

Exista doar o singură persoană care nu părea că crede că e ceva în neregulă cu el și deci îi ieșea natural, însă lui nu-i plăcea să se gândească la ea.

Norocul lui fu tot Florin, că-l sună, "Bre, hai până în parcarea aia mică din spate!"