Florin era cel mai normal om din apartamentul ăla, și aia zicea multe. Simona era bucuroasă să stea cu el în loc de colegii lui.

Lăsată singură cu ei, îi împuiase capul Viorel.

"Îl suni pe șofer," umplea el tăcerea, "Îi zici că mâine vă întoarceți în România. Pierdeți timpul prin Europa în road-trip astfel încât să fiți fix la nuntă în București, niciun minut mai devreme. Pe drum, vedeți cum vă rezolvați problemele. Dacă e vreuna finală, nu mai faceți nuntă și gata, se dă Florin jos din mașină și vine el acasă. Tu ai făcut drumul dus, el îl face pe ăla întors."

Era logic el, în nebunia lui, însă Simona era singura trează. Mia era lipită de perete, albă ca varul de pe el, înconjurată de părul ei ăla mare, se uita cu mult prea mult interes la cum se derulau numele tuturor persoanelor implicate în producerea unui filmuleț de marketing al unui turneu de poker pentru amatori. Luminată dubios de ecran, ziceai că ieșise Samara și acum nu mai putea intra la loc în TV, se șerpuia pe pereți.

De partea cealaltă, Dr. Viorel făcea terapie de cuplu, și trebuia să se sprijine de TV să o facă. Simona vru să-și ia telefonul, dar a avut un gând, "Pe cine anunță lumea, de obicei?"

Mia doar întoarse capul la ea. Mută. Mai bine.

"Când se logodesc? Dacă," se corectă Simona repede, "Se logodesc? Că mă gândeam că n-aș ști cui să-i scriu."

Nici ce să scrie, dar aia era altă poveste.

"Eu i-aș zice--" se opri brusc ardeleanca, și Simona îl simți și pe ăla mare și negru de respira greu că nu mai respira. Mia se întoarse la TV, sperând că nu o mai întreabă nimeni nimic.

Simona își regretă instant curiozitatea, "Cui?"

"...Prietenei mele cele mai bune."

Doar fața ardelencei, care încerca prea mult să se treacă peste, îi aduse aminte Simonei de dușmanca ei, "Uite că Raisa era și pe lista mea," încercă ea să glumească.

Mia își mușca din obraz, supărată pe ea însăși. Simona nu era, însă, "N-am venit aici din cauza Raisei."

De ce venise?

Atunci o strigă Florin, Simona sări în picioare, abia aștepta să scape de ciudații ăia doi. Îl sperie și pe Viorel, care dormea pe el, stâlp de beat.

"Mai veniți înapoi?" o întrebă el. Era o întrebare pe care nu și-o pusese Simona.

"Păi, da... Nu?!"

Îl blocase, era pauzat.

Simona își continuă drumul, crezând că s-au lămurit.

"Auzi," o întoarse el din drum. "Da' veniți, nu vă apucați să vă futeți și apoi va culcați și noi stăm și vă așteptăm ca proștii!"

Simona nu avu alt răspuns, că îi era frică că o ia la bătaie. "Venim imediat, dar poți să te duci să te culci dacă ți-e somn", a plecat ea din încăpere.

Acu își căuta propriul inel de logodnă. Îl știa pe Florin, nu era vreun imaginativ.

"In sertarul cu haine," arătă ea dulapul de sub monitorul lui Florin, folosit ca TV. Simțea că trebuie să știe mai multe despre dispozitiv, la cât i l-a prezentat atunci când l-a cumpărat, însă era într-o altă misiune deocamdată.

Cu mâna printre hainele lui Florin, toate familiare, deși nu-l mai văzuse de peste un an, a simțit imediat ceva tare.

"Ai văzut că stiu?!" descoperi ea bucuroasă... O oiță?!

Sări Florin în picioare, "Hai că suntem pe drumul cel bun!"

Explicația lui, "Au băgat ăștia la Kinder surprize ca atunci când eram mici! Am tot cumpărat, îs chiar frumoase unele. Uite, aia e o oiță. Uite ce drăguță e!"

Nu exista oiță mai drăguță, Simona era de acord. Buclată toată ca un norișor din cel mai lânos alb-murdar.

Însă mintea ei lucra non-stop: a produs un alt loc unde ascundea Florin lucruri.

"Sub saltea!"

El o dădu la o parte, erau niște acte acolo, niște bani, era super încântat că îi redescoperise. Și ceva roșu.

Simona ridică mașinuța de jucărie, "Tot din Kinder?"

"Nu, asta e ultima rămasă din colecția mea!"

Florin o admira pe toate părțile, fericit ca de un prieten vechi, "Când m-am mutat aici am zis că n-are rost să mă car cu toate și le-am dat lu' nepotu-mio. Am ținut asta, ca amintire."

În labele alea de urs, Ferrari-ul părea și mai mic.

"Și totuși," îl întrerupse ea fix când o rula prin palmă, să vadă dacă i se mai învârt rotițele. "Unde altundeva?"

Florin era băiat simplu, așa că Simona știu, "Probabil că l-ai ascuns în altă cameră, că aici ți-ai consumat ascunzătorile."

Se uită la ușa înspre baie, deschisă către un duș mare cât jumătate din ea, intrai in el ca într-un lift cu usi transparente.

Florin se lumină, "Coșul cu rufe murdare!"

Se duse el in baie, ieși dezamăgit, "La șosete îmi dau mereu seama, că sunt moi, și le arunc in coș, după. Nu le mai ascund."

Nimic nu avea sens, însă Simona era obișnuită cu Florinăreala așa că așteptă răbdătoare să explice el.

"Cred că l-am ascuns, fiind foarte, foarte beat." Ca să o îmbuneze, adăugă, "Cam ca în seara în care ne-am cunoscut."

Și atunci Simona avu un flashback: cum îi zicea vocea lui, undeva pe la Izvor, care era cel mai bun loc să ascunzi ceva în casă. Dacă și-ar putea aminti...

In seara în care s-au cunoscut ei doi, în timp ce mergeau spre Grozăvești, Florin a fost foarte tăcut, cel puțin până la Eroilor. Trecuseră de parcul Izvor, mergând pe lângă Dâmbovița, toate luminile din oraș reflectate în irizațiile ei de poluare. Era liniște, o dimineață de vară care demonstra cât de frumos era Bucureștiul atunci când nu forfotea.

Simona era expertă în flirt, dar nu era foarte necesar, nu credea că cel cu care mergea acasă (la el!) avea nevoie de explicații. Ca și ea, vede el mai încolo. A apreciat calmul și cum părea concentrat pe folosirea picioarelor ca să meargă drept.

Nu o căuta nimeni, telefonul ei putrezea pe fundul Dâmboviței. Nici măcar omul de lângă ea nu avea treabă cu ea, era mulțumit cu tăcerea. Pentru Simona, așa arăta fericirea, atunci.

Nu credea că o să ajungă să își dorească să se certe. Se întinse pe pat să se gândească.

"Mi-ai zis că știi cel mai bun loc să ascunzi ceva în casă," râse la Florin, care încă se juca cu macheta. "Mai ales de femei."

Pitice, a fost cuvântul ales de Florin să descrie persoanele care nu vor ajunge vreodată la el. Simona își amintea asta pentru că a fost insultată că se întorsese spre ea când căuta cuvântul, și ea ținea toacele ei în mână. Deci era la înălțimea ei reală de un metru șaizeci. Poate și pentru că se legase așa direct de ea, îl vedea ca fiind nesperat de frumos, mai ales pentru o brută care îi bătuse paza. Clar un bărbat care se știa urât nu și-ar fi permis asemenea mizerii cu ea. Observând până și el cum îl evalua ca pe o mostră de rimel, îi zâmbi cu toți dinții, să-și facă reclamă.

Simona se uită în sus, străfulgerată de-o idee.

"E la bec, acolo."

Florin știu, "În lustră, da!"

Sări el pe pat, mai că o torpilă pe Simona care făcea eforturi să se ridice delicat, să fie pregătită pentru momentul magic.

Lucră el la becul ăla pentru ceea ce a părut a fi ore în șir, Simona începuse să creadă că se va curenta. Era genul de chestie care i se întâmpla lui Florin. Apoi rămânea tot blocul pe întuneric, dar el n-avea nimic. Florin să fii, noroc să ai.

Nu că și-ar fi dorit Simona să i se întâmple ceva lui, vreodată. Vedeți voi, ea nu suporta pierderea foarte bine, în general. Să vrea ceva sau pe cineva și să nu poată obține pe loc? Era tot ce o oprea din a vrea chestii. Nu prea aveai ce să îi iei Simonei, ea pleca cu hainele de pe ea și nu-i lipsea nimic. I se părea mai ușor.

Cu Florin nu mai era ușor.

"De ce-s două cutii?!" observă ea deodată. Una verde, una roșie.

"Îs mai ieftine inelele în dimensiunea asta," îi făcu el cu ochiul. O perpelea, apropiindu-se de ea.

"Păi nu mi-ai dat tu două linkuri?" o făcu să-și aducă aminte.

Pe la începutul relației lor, fiind invitată la prima ei nuntă în calitate de domnișoară de onoare, Simona avea sarcina să o ajute pe prietena ei cea mai bună de atunci, Yasmine, să-și aleagă un inel de logodnă, că se logodise pe un card de credit. In căutările ei, a văzut și unul care îi plăcea ei personal. A zis că face o glumă să-și sperie noul iubit.

I-a scris lui Florin, Uite ăsta ce frumos e. I l-aș propune lui Y dar poate mai bine îl țin eu, cine știe. Plus link. Clasic, cum se face.

Florin a fost megasincer, la limită cu bătaia de joc. Răspunsul lui?

E chiar foarte fain.

Și atât. Simona nu era genul să insiste.

Devenise. Trase adânc aer în piept, pregătită să zică da. În mână strângea oița. Și dacă era cel mai urât inel din lume, mereu va avea oița.