Simona era obișnuită să fie ea aia rea și prințesă. Îi zâmbi lui Florin, care ieși la colegii lui de apartament cu un răget de leu, speriindu-i pe amândoi. Lunganului îi căzu telefonul din mână, însă Mia țipă cu ecou în toată curtea.

"Ce faceți aici?" Lunganul își reveni primul. Vorbea încet, dar degeaba, că se aprinsese deja un bec nou în casă.

"Să știi că Florin a spart cănile alea," Simona preciză, mai mult să schimbe subiectul. "Nu trebuie sa vă duceți nicăieri, pentru mine!"

Realizarea că a fost auzită o intimidă pe Mia, "Nu era necesar să mă duc acum," recunoscu, de parcă era vina ei. "Am vrut să-i arăt lui Viorel un loc."

Asta îl surprinse pe Lungan, "Aaaaa..." Se uita la ea, neînțelegând de fapt.

"Tu nu știai unde te duci?" Florin îl miștocări.

"A zis că mergem la râu, nu mai sunt așa convins," Lunganul își ștergea telefonul de blugi.

Mia abia respira -- Simona, spre deosebire de ceilalți doi, înțelegea după cum se crispa toată, nu-i trebuia lumină să știe că e roșie. Îl ducea undeva special pe ăla, el se uita pe telefon, absent, "Hai înapoi în casă."

"Vine cineva," vocea Miei tremura. 

O mai prindeau acum și părinții! Și Simona văzuse lanțurile de cruci de la gâtul mamei Miei.

"Hai că ne ocupăm noi," îi dădu un cot lui Florin, să facă ceva.

"Da, plecați în treaba voastră," se îndreptă Florin spre lumină, decis. "Ș-așa aveam o treabă de rezolvat!" Îi făcu cu ochiul Simonei, care îi zâmbi. Urma să se ocupe și de Ghiță.

Așa se răscumpăra el, îi părea rău de căni, că urma să le ia porcul, voia să ajute.

Simona știa încă din spatele blocului din Pantelimon ce se întâmpla cu porcii, înainte de Crăciun. Nu a fost o surpriză că îl țineau pentru carne. Problema era că-l țineau închis atâta timp, doar ca să moară.

Din cauză că era așa roz și fericit, deși dormea în propriul căcat, Ghiță îi aducea aminte Simonei cum aștepta ea să se mărite, în camera ei din poveștile cu prințese. Ca și el, a avut noroc cu Florin, că murea nefericită, pe drumul bătătorit de mama ei, fără că măcar să aibă aceeași destinație.

Mia îl trase pe Lungan de mână, hotărâtă, "Hai!"

Ăla se urni, dar tot comenta, se chircea pe ușa de la șopron, "Sper că nu mă duci în fân sau ceva." Dispărură.

Tatăl Miei aprinse becul de afară, uimit în prispă.

Florin tună, "Bună seara!"

Se descurca el. Simona se relaxă, îi strânse mâna într-a ei.

"Ce faceți aicea?!" Tonul bătrânului nu era mânios, era surprins.

"V-am deranjat degeaba," Florin îi lipi Simonei o palmă pe fund, urnind-o spre casă, apoi o urmă până în prispă, sub ochii măriți de mirare al stăpânului casei. Îi șopti pe drum, "Du-te în cameră, că mă descurc mai bine singur."

Urma să se scoată băgând-o iar pe ea la înaintare, Simona știa, însă orice îl salva pe Ghiță era acceptabil.

Îi zâmbi inocent tatălui Miei, salută, se scuză, și se duse în dormitor, atât de politicoasă încât omul nu a reușit să răspundă, s-a mutat pe Florin cu ochii, așteptând explicații.

Patul mare și deranjat îi aduse aminte că Charm se întorsese cu Nea Nicu: era gol.

Fusese dificil pentru Simona să-l audă, "Eu mă întorc la București," după masa la care fusese forțat să asiste, și care se întinsese destul de mult, bărbații fiind ocupați cu cele mai proaste glume din istorie.

L-a însoțit la mașină, să nu plece singur, și cum îl ținea pe Charm în brațe, să-și ia și câinele la revedere, bătrânul șofer l-a arătat.

"Cred că mai bine îl iau eu, înapoi la București."

Simona strânse involuntar brațele mai tare în jurul caniche-ului, forțându-l să ofteze imperceptibil, obosit.

"E bătrân," Nea Nicu îi zise, "Casa lui e cu ai tăi. Are grijă Ștefi de el, că știi că s-a atașat de ea."

Fata din casă a familiei Ionescu, acum femeie în toată firea.

Simona nu știa ce să zică, pentru că și ea își făcuse griji, că se muta peste Florin și colegii lui cu un câine bătrân și bolnav.

"Mai are cred un an, are doctorul lui care știe cum să-l ia. Ai tăi au bani să-l ducă oriunde, dacă se întâmplă ceva."

Așa era, Simona se mai uită o dată la blănița rărită, alb-murdar, niciun șampon nu o mai făcea albă și strălucitoare ca atunci când era ea mică.

"Dar... dacă se întâmplă ceva?!"  încă simțea că nu o să poată să se despartă de jucăria ei preferată.

"Singurul lucru care se poate întâmpla e să moară de bătrânețe, fericit la el acasă. Nu e cea mai bună consolare, însă cred că distanța te va ajuta. Plus, dacă nu reziști fără el, ți-l aduc personal!"

Simona îi zâmbi bătrânului șofer, care înțelese, se băgă în mașină.

"Dacă eram mai tânăr, veneam și eu în Olanda," îi zise Nea Nicu pe geamul mașinii. În spatele lui, locul de dormit al lui Charm, o păturică împăturită, plină de păr și bale. Ușa din spate se deschise, și Simona puse câinele, ca pe pilot automat. Care, fericit de locul familiar, se făcu colac. "Așa măcar am și eu o amintire de la tine, că nu prea e nimic în casa aia, al tău."

"Dar ne vizităm, da?" Simona își menținu stăpânirea de sine cât putu ea de mult, dar vocea tot îi tremura. "Veniți în Amsterdam, vin eu la București..."

"Asta, clar," râse Nea Nicu, el niciodată nu arăta foarte multă emoție, învățat să nu participe la conversații. O studie cu ochii ăia ageri, care n-aveau nevoie de ochelari, apoi îi arătă casa, "Nu știu unde i-ai găsit pe ăia trei."

Simona a zâmbit, nici ea nu știa, așa că bătrânul a continuat, pornind motorul, "Nu-mi fac griji pentru tine. O să ajungi unde vrei, nu contează obstacolele. Mereu ai căzut în picioare, ca pisica. Ce-mi făceam griji, era că pe parcurs, o să fii nefericită. Că n-o să-ți placă viața, cum nu-ți plăcea nici în București."

Simona preciză, mai mult pentru ea, "Păi n-are sens, așa."

I se zâmbi profesional înapoi, așa că a zâmbit și ea ca-n pozele ei în care mima fericirea, doar că de data asta era sinceră.

"Ți-am zis: nu știu cum ai dat de tembelii ăia trei, dar a fost cel mai bun lucru care ți se putea întâmpla."

A plecat cu Charm. Simona a urmărit mașina din ochi până a dispărut într-o curbă. Abia atunci își permise să se întristeze.

Acum era singură în cameră, și sigur Florin se lungea în explicații. Nu-i mai era frică, nici de ce face el, nici de gândurile negre, nici de insomnie. Știa că le poate duce pe toate, viața o testase. Ce era important era să le ducă bine, ușor, gustând din viață. Parcă viața ei se oprise într-un punct, și abia atuncea începea să-și dea drumul din nou.

Iisus o privea blând din cele douăzeci de icoane de pe perete, în unele ținut de mamă în brațe, în acuarele, aur și argint. Până și calendare de campanie electorală, cu Votați!, dacă aveau vreo urmă de religie pe ele, erau ținute la loc de cinste, împlântate în ramă, pe deasupra geamului icoanelor mai mari. Față în față cu patul, Cina Cea De Taină de pe perete îi aducea aminte de singurul personaj din biblie pe care Simona îl înțelesese, evident nefăcând parte din scenă: Maria Magdalena. Faptul că și Iisus o înțelesese pe femeie și n-o judecase, într-o parabolă, îi dăduse curaj, după Incident. Nu era religioasă, dar dacă exista undeva un dumnezeu, nu avea voie să fie rău. Altfel, ce rost avea?

Florin o trezi, băgându-se lângă ea în pat, "Gata, luăm porcul. Sper că ai cash la tine, că le-am zis că le dăm bani pe el și nu cred că acceptă card."

Avea Simona bani, nu era problemă. Se înfășură în jurul lui, "Ce i-ai zis? Iar ai dat vina pe mine?"

"Păi cine e de vină?" i se mișcă burta lui Florin de râs, sub mângâierea ei. "A mers bine, mi-a povestit ce-a făcut el în armată, zi cu zi. Cum se trezea, ce făcea, cum îi chema pe toți superiorii."

"Săracul de tine," îl sărută pe obraz.

"A fost epic! Știi că trăgeau cu un tip de armă de nu se mai face? Ăla care..."

Simona a suportat povestea extrem de detaliată pe un subiect despre care până atunci nu credea că există, cât a putut ea de bine, simțea că îi datorează măcar atâta. Era impresionant ce entuziasmat a descris el fiecare componentă, deși în mintea ei fiecare informație nouă se ștergea instant, din lipsă de interes.

Îl sărută, când a fost sigură că a terminat, ușurată. Aproape că adormise.

"Am rezolvat, după cum am promis," o sărută înapoi, apăsând cu buzele lacome pe obrazul ei. "Hai să dormim, că avem drum lung mâine, și ne trezim devreme."

Simonei nu îi era somn, îi zâmbi pe întuneric cu subînțeles, simți cum e strânsă mai tare în brațe, de parcă o văzuse.